Plângerile lui Ieremia


PLÂNGERILE LUI IEREMIA. În Biblia ebraică, cartea Plângerilor lui Ieremia (numită ‘ka, prin o interjecţie caracteristică corespunzătoare lui „au!" din limba română; cf. 1:1; 2:1; 4:1) se numără printre cele cinci suluri, întrucât este citită în a noua zi a luni Ab, în ziua plângeri pentru dărâmarea Templului. Versiunile englezeşti ţin cont de LXX (threnoi, „tânguire" sau „lamentaţie"), iar Vulg. (unde apare subtitlul Lamentationes) copiază LXX în sensul că plasează cartea aceasta după cartea prorocului Ieremia.

I. Conţinutul şi structura literară

Primele patru capitole sunt poeme în formă de acrostih, fiecare conţinând şaizeci şi şase de versuri, cu excepţia cap. 4 care are patruzeci şi patru. Este demn de remarcat faptul că în capitolul 3 fiecare din cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebr. este folosită ca început pentru trei versuri succesive. Unul dintre scopurile acrostihului este acela de a ajuta la memorizare. Dar într-o colecţie de acrostihuri, şablonul alfabetic nu ne ajută să ne amintim din ce capitol face parte un anumit verset ce începe cu o anumită literă. Cugetând deci cu atenţie, acest stil deosebit de artificial pare să aibă un alt scop: „acela de a încuraja desăvârşirea în exprimarea mâhnirii, în mărturisirea păcatului şi în insuflarea unei nădejdi" (N.K. Gottwald, Studies in the Book of Lamentations, 1954, p. 28). Acrostihul atrage atenţia ochiului, nu a urechii şi transmite mai degrabă o idee decât un sentiment. Gottwald a pus accentul pe rolul purificator al unui acrostih: „acela de a efectua o curăţire completă a conştiinţei printr-o mărturisire totală a păcatului" (op. cit., p. 30). Cu toate că pune frâu spontaneităţii, acrostihul dă o demnitate calculată şi distinsă mâhnirii care, altfel, s-ar fi putut dezlănţui.

Ritmul ca de cântec funebru al cap. 1-4 conferă un sentiment de mâhnire. Caracteristic elegiilor ebr. (de ex. 2 Samuel 1:19 ş.urm.; Amos 5:2), acest ritm qina transmite mesajul prin versuri scurte, întretăiate de suspine. Un artificiu important în poezia qina este contrastul dramatic în care starea de mai înainte a celui decedat sau a celui care a suferit pierderea este descrisă în termeni sumbri, pentru a accentua atmosfera de tragedie (de ex. 1:1; 4:1-2; cf. 2 Samuel 1:19, 23).

Cu toate că este scris în ritmul qina, cap. 3 este o lamentaţie personală şi nu un cântec funerar (cf. Psalmul 7; 22; etc.), conţinând elemente caracteristice acestei categorii: o descriere metaforică a suferinţei (3:1-18) şi o afirmare a faptului că Dumnezeu va răspunde dorinţei celui care îl imploră (3:19-66), punctul culminant al cărţii. Cu toate că forma scrierii pare a avea de a face cu situaţia unui singur individ, intenţia ei este aceea de a se adresa unei naţiuni: autorul vorbeşte naţiunii. Cap. 5 care nu are nici forma unui acrostih şi nici ritmul qina, se aseamănă din punct de vedere formal cu psalmii de tânguire colectivă (de ex. Psalmul 44; 80).

II. Autorul şi data scrierii

Cu toate că este o scriere anonimă, cartea Plângerilor i-a fost atribuită lui Ieremia de LXX, Vulg. şi de tradiţia iudaică (Targumele la Ieremia 1:1; Talmud, Baba Bathra 15a), probabil pe baza celor scrise în 2 Cronici 35:25.

Dovezile care sprijină ideea că Ieremia este autorul sunt tot atât de convingătoare ca şi cele ce neagă acest fapt. S.R. Driver şi E.J. Young se folosesc de aceleaşi dovezi şi ajung la concluzii diferite, Young fiind pro iar Driver contra. Argumentele principale care vin în sprijinul punctului de vedere tradiţional sunt similaritatea de temperament dintre Plângeri şi cartea lui Ieremia, acordul lor în ideea că nimicirea Ierusalimului este o consecinţă a judecăţii lui Dumnezeu, şi anumite paralele stilistice. Împotriva acestor argumente se poate pune în discuţie variaţia în ordinea alfabetică a poemelor sub formă de acrostih (cap. 1, s,’, p; cap. 2-4, s, p,’), care s-ar putea să fie un indiciu că avem de a face cu mai mulţi autori, că avem de a face cu conflicte de opinii, cum ar fi aparenta dependenţă a autorului de Egipt (cf. 4:17 cu Ieremia 37:5-10) sau sprijinul pe care l-a acordat împăratului Zedechia (comp. 4:20 cu Ieremia 24:8-10) şi contrastul dintre spontaneitatea lui Ieremia şi acrostihurile stilizate din cartea Plângerilor (vezi S.R. Driver, LOT, p. 462-464, pentru detalii cu privire la diferitele argumente).

Încercările de a atribui primele patru poeme unor perioade diferite şi unor autori diferiţi s-au dovedit, în general, prea subiective ca să fie acceptate pe scară largă. Aceste capitole par să fie opera unui martor ocular al calamităţii care s-a abătut asupra Ierusalimului (cca. 587 î.Cr.), care şi-a scris impresiile pe când erau încă proaspete. Capitolul 5 poate proveni dintr-o perioadă puţin mai târzie, când chinul sufletesc de pe urma catastrofei care a avut loc a făcut loc suferinţei prelungite cauzată de captivitate. Nici o parte a cărţii nu reclamă o datare mai târziu de reîntoarcerea care a avut loc în 538 î.Cr.

III. Mesaje şi semnificaţia cărţii

Plângerile nu este nicidecum o lucrare pur teologică. Analiza pe care a făcut-o Gottwald este convingătoare în punctele ei principale, dacă nu în toate detaliile (op. cit. p. 47-110). Găsind tema centrală a cărţii în reversul tragic, între contrastul dintre trecutul glorios şi degradarea prezentă, el prezintă teologia cărţii sub aspectul nenorocirii şi al speranţei.

Prorocii au anunţat nenorocirea care urma să vină peste Iuda, convinşi că Dumnezeu care este drept, va acţiona în istorie pentru a pedepsi păcatele poporului Său. Cartea Plângerile continuă această subliniere profetică, văzând în cenuşa Ierusalimului o manifestare a dreptăţii lui Dumnezeu (1:18). Nimicirea cetăţii nu este o coincidenţă bizară; ea este un rezultat logic şi inevitabil al sfidării Legii lui Dumnezeu. Chiar şi acolo unde Dumnezeu este ocărât pentru severitatea Lui (de ex. în cap. 2), sentimentul profund de vinovăţie care străbate întreaga carte este evident (2:14; cf. 1:5, 8-9,18,22; 3:40; 42; 4:13,22; 5:7). Sentimentul de tragedie este amplificat de recunoaşterea faptului că a fost inevitabil. Tabloul în mai multe ipostaze al mâniei lui Dumnezeu (de ex. 1:12 ş.urm.; 2:1-9, 20-22; 3:1-18; 4:6,11) face ca această carte să fie o sursă de bază pentru orice studiu al acestui aspect al naturii lui Dumnezeu.

Starea lui Iuda este disperată dar nu fără de nădejde. Cu toate că aspectele nădejdii acestui popor nu sunt conturate cu precizie, motivaţia nădejdii lui este prezentată clar: credincioşia lui Dumnezeu care îşi respectă legământul (3:19-39). Un lucru era ca prorocii să prevestească zile mai bune înainte de a veni nenorocirea; însă era cu totul altceva ca prorocul să vorbească despre această nădejde în mijlocul unei situaţii înfricoşătoare. Faptul că recunoaşte rolul disciplinar al suferinţei şi relaţia dintre suferinţă şi bunătatea lui Dumnezeu (3:25-30) este o mărturie vie a profunzimii sale profetice.

Cartea Plângerilor este un loc de întâlnire a trei mari direcţii din gândirea ebraică: prorocia, ritualul şi filozofia. Influenţa preoţească este evidentă în formele liturgice ale poemelor. Meditaţia filozofică este subliniată prin voinţa de a contempla tainele felului în care lucrează Dumnezeu cu oamenii, în special în ceea ce priveşte problema dintotdeauna a suferinţei.

BIBLIOGRAFIE
I. Bertan, The Five Scrolls, 1950; H.L. Ellison, Men Spake from God, 1958, p. 149-154; Max Haller, Die fünf Megilloth, J.C.B. Mohr, 1940; T.J. Meek, Lamentations în IB; T.H. Robinson, The Poetry of the Old Testament, 1947, p. 205-216; N.K. Gottwald, Studies in the Book of Lamentations, 1954; B. Albrektson, Studies in the Text and Theology of the Book of Lamentations, 1963; R. Gordis, The Song of Songs and Lamentations, TOTC, 1973; D.R. Hillers, Lamentations în AB, 1972; W. Rudolph, în KAT, 1962.

D.A.H.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: