Petru, a doua epistolă a lui



PETRU, A DOUA EPISTOLĂ A LUI

I. Schiţa conţinutului

După salutări (1:1-2), autorul vorbeşte despre credibilitatea credinţei creştine, atestată de o experienţă personală crescândă (1:3-11), despre depoziţia martorilor oculari (1:12-18) şi despre prorocia inspirată din vechime (1:19-21). Menţionarea adevăratei prorocii îi deschide autorului portiţa de a-i condamna pe prorocii falşi (2:1-3:10). Învăţătorii mincinoşii din zilele autorului sunt urmaşii prorocilor mincinoşi din VT, şi vor avea parte de aceeaşi judecată (2:1-9). Depravarea lor se vede în faptul că profită de răbdarea lui Dumnezeu şi dau frâu liber poftelor lor (2:10-18), atitudine care nu le conferă libertate ci robie (2:19-22). De aceea, îi aşteaptă judecata, în ciuda scepticismului lor cu privire la parousia. Ei ar trebui să-şi aducă aminte că a fost prevestit deja un sfârşit catastrofic al lumii (3:1-4), şi potopul (3:5-7) este o garanţie că această prorocie se va împlini. Cea de-a doua venire este amânată datorită îndelungii răbdări a lui Dumnezeu care este în afara timpului (3:8-9), dar, cu toate că este amânată, ea va avea loc cu siguranţă (3:10). Este de datoria celor credincioşi să nu se lase furaţi de libertinism şi de scepticismul învăţătorilor falşi, ci să trăiască o viaţă dreaptă, în aşteptarea întoarcerii lui Cristos (3:11 - până la sfârşit).

II. Ocazia scrierii

Destinatarii nu sunt identificaţi, cu toate că expresii cum ar fi „o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră" (1:1) şi „după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume" (1:4) ne sugerează că este vorba despre credincioşi dintre Neamuri. Scriitorul îi cunoaşte intim şi de multă vreme (1:12-13; 3:1) şi le scrie ca să-i avertizeze împotriva unei învăţături false care este radicală în ceea ce priveşte crezul precum şi antinomiană în ceeace priveşte practica. Imoralitatea (2:12 ş.urm.), nesubordonarea faţă de liderii bisericii (2:10), scepticismul (3:3), răstălmăcirea Scripturilor (ei fac abuz, în special, de doctrina îndreptăţirii pe care o propovăduia Pavel, 3:16), şi lăcomia acestor învăţători falşi (2:3, 15) evocă aspectele cele mai strângente pe care le denunţă el. El scrie ca să-i avertizeze pe membrii bisericii de pericolul moral şi intelectual care-i paşte, să-i asigure de baza credinţei lor, să le explice problema principală - parousia - şi să-i încurajeze să trăiască o viaţă sfântă şi să crească în har. Dacă autorul este Petru, data scrierii ar fi pe la mijlocul anilor 60 (el aşteaptă moartea, 1:14). Dacă autorul este altul, probabil că epistola a f ost scrisă pe la sfârşitul primului secol sau pe la începutul celui de-al 2-lea. Nu se menţionează nimic nici despre locul scrierii şi nici despre locul de destinaţie: ca şi 1 Petru, este posibil să fi fost scrisă din Roma şi trimisă creştinilor din Asia Mică.

III. Autorul şi data

Identitatea autorului acestei epistole este foarte disputată, atât pe baza mărturiilor conţinute în epistolă cât şi pe baza celor din afara ei.

a. Mărturii din afară

Mărturiile din această categorie sunt neconcludente. Cu toate că nici o carte din canonul NT nu este atât de slab atestată în scrierile părinţilor Bisericii, nu trebuie să uităm că nici o carte care a fost exclusă din canon nu s-a bucurat de suportul oe care îl are 2 Petru în scrierile părinţilor Bisericii. În prima parte a sec. al 3-lea, Origen este primul care citează această carte pe nume; el se referă la îndoielile cu care a fost înconjurată în să el o acceptă. La fel face şi Ieronim, dar Eusebiu este nesigur. După includerea ei în Epistola festivă a lui Atanasie, în anul 367 d.Cr., şi după ratificarea ei de către Conciliul de la Cartagina în anul 397 d.Cr., locul ei în canon nu a fost contestat până în vremea reformatorilor, când Luther a acceptat- o, Erasm a respins-o şi Calvin a fost îndoielnic. Deşi nu a fost citată pe nume până la Origen, ea a fost folosită mult mai devreme; Clement din Alexandria a folosit-o în Biblia lui; Valentin în Evanghelia adevărului, Aristide în Apologia lui (129 d.Cr.) şi Clement din Roma (aprox. 95 d.Cr.) pare să facă aluzie la ea. Şi mai probabil este că a fost folosită de autorul Apocalipsei lui Petru, a cărei existenţă este atestată pe la sfârşitul sec. al 2-lea d.Cr. Din acest motiv, mulţi erudiţi care resping epistola din alte motive, consideră totuşi că este suficient de atestată în alte scrieri.

b. Mărturiile din conţinutul epistolei

Mulţi cercetători ai Bibliei sunt înclinaţi să considere că epistola este un fals literar, în baza următoarelor motive:

(i) Legătura pe care o are cu Epistola lui Iuda. Între cele două epistole există o legătură literară care nu poate fi negată; încă nu s-a stabilit pe deplin în ce direcţie este orientată această legătură, deşi majoritatea cred astăzi că 2 Petru s-a inspirat din Iuda. Se susţine că acest fapt ar elimina posibilitatea ca Petru să fi scris epistola. Nu putem însă trage o asemenea concluzie. Dacă, după cum ştim cu certitudine, Pavel s-a inspirat dintr-o mulţime de surse, şi dacă, aşa cum este de altfel posibil, 1 Petru s-a inspirat din Epistola lui Iacov, nu ar trebui să ne surprindă faptul că descoperim acelaşi lucru în 2 Petru. Pe de altă parte, este posibil ca atât 2 Petru cât şi Iuda să fi inclus un document comun care denunţă învăţătura falsă, în acelaşi fel în care Matei şi Luca par să se fi inspirat din materialul comun care a cuprins cuvântârile lui Isus, material simbolizat prin litera „Q". În nici un caz nu este necesar să considerăm că prioritatea lui Iuda ar afecta autenticitatea lui 2 Petru - dacă, însă, Iuda s-a inspirat din 2 Petru (aşa cum susţin Bigg şi Zahn, ar fi foarte greu să negăm faptul că Epistola a fost scrisă de către apostolul Petru.

(ii) Legătura epistolei cu 1 Petru. Diferenţa de dicţiune şi stil dintre cele două epistole a făcut ca Biserica primară să aibă îndoieli cu privire la 2 Petru. Ieronim a considerat că Petru s-a folosit de serviciile a doi secretari particulari diferiţi (o posibilitate întărită de cercetările întreprinse de E.G. Selwyn cu privire la influenţa probabilă a lui Silvan asupra epistolei 1 Petru), şi această sugestie trebuie luată în serios căci, în ciuda multor diferenţe, nici o altă carte din NT nu este atât de apropiată de 2 Petru ca 1 Petru. S-a arătat (A.E. Simms, The Expositor, seria a 5-a, 8, 1898, p. 460 ş.urm.) că între cele două epistole există afinităţi lingvistice tot atât de apropiate ca între 1 Timotei şi Tit, despre care se recunoaşte unanim că au fost scrise de acelaşi autor.

Scriitorii moderni îşi concentrează atenţia mai puţin asupra diferenţelor lingvistice între cele două epistole şi mai mult asupra celor doctrinare, şi în această privinţă ei se deosebesc foarte mult unii de alţii. Tema epistolei 1 Petru este speranţa, iar a celei de-a 2-a epistolă este, cunoaşterea, 1 Petru este scrisă creştinilor care sunt persecutaţi şi, de aceea, pune accentul pe marile evenimente din viaţa lui Cristos, pentru încurajare şi mângâiere; 2 Petru le este adresată creştinilor care sunt confruntaţi cu doctrinele şi practicile false şi, de aceea, pune accent pe speranţa mare pe care o au aceştia în întoarcerea lui Cristos, pentru a-i avertiza şi a-i stimula. Cea mai bună pază împotriva învăţăturii false este cunoaşterea deplină (gnosis, epignosis) a lui Cristos, şi tocmai această cunoaştere este tratata în 2 Petru, în mod corespunzător. Învăţătura ambelor epistole este determinată de nevoia din biserica, văzută din punctul de vedere al unui pastor. De fapt, diferenţele pot fi amplificate uşor; ambele epistole atrag atenţia asupra potopului, a numărului mic de persoane care au scăpat şi asupra îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Ambele pun accentul pe prorocie, pe inspiraţia VT, pe solidaritatea vechiului Israel cu noul Israel, şi pe valoarea mărturiei depusă de martorii oculari. Ambele subliniază tensiunea escatologica primitivă care provine din faptul că credinciosul este membru atât al acestui veac cât şi al veacului viitor, împreună cu necesitatea ca el să trăiască o viaţă sfântă, în contrast puternic cu literatura sec. al 2-lea care a neglijat complet această doctrină. Pe scurt, există mare diferenţă între doctrinele subliniate în cele două epistole, dar această diferenţă nu este o imposibilitate.

(iii) Anacronismele din conţinutul epistolei.

1. Concepte cum ar fi „părtaşi firii dumnezeieşti" (1:4), scăpaţi „de stricăciunea care este în lume" (1:4) şi accentul repetat pus pe cunoaştere şi pe faptul de a fi martor ocular (epoptai, 1:16, este un cuvânt preferat al religiilor mistice) este un indiciu pentru unii cercetători că epistola a fost scrisă în sec. al 2-lea. Nu este nevoie să postulăm o dată atât de târzie, întrucât descoperirea Inscripţiei din Caria (22 d.Cr.) şi pasajele paralele din lucrările lui Filon şi Josephus ne arată că aceasta a fost limba comună şi culturală vorbită în primul secol.

2. Nimicirea lumii prin foc (3:7) a fost un subiect obişnuit al sec. al 2-lea şi poate fi, de aceea, un indiciu al unei date mai târzii pentru scrierea epistolei 2 Petru. Pe de altă parte, avem unele motive să credem că acest concept distinct creştin cu privire la distrugerea lumii prin foc (aşa cum îl găsim în scrierile lui Barnaba şi Iustin) provine în final din această Epistolă (vezi J. Chaine, RB 46, 1937, p. 207 ş.urm.).

3. Unii susţin că expresia „căci de când au adormit părinţii noştri" (3:4) reprezintă un argument pentru o dată mai târzie, când prima generaţie de credincioşi dispăruseră aproape complet. Chiar şi în cazul în care aceste cuvinte se referă la „părinţii" creştini, nu este necesar să datăm epistola mai târziu. Şi mai timpuriu, la vremea când s-a scris 1 Tesaloniceni 4:15-17 sau 1 Corinteni 15:6, situaţia celor care au murit înainte de parousia a fost o preocupare arzătoare pentru unii. Aici, însă, contextul ne sugerează că termenul „părinţii" se referă la părinţii VT („de la începutul zidirii"), ca şi în alte pasaje ale NT (de ex. Evrei 1:1- Romani 9:5).

4. Includerea epistolelor lui Pavel printre „celelalte Scripturi" este în favoarea unei date ulterioare şi sugerează că a existat deja o colecţie a epistolelor lui Pavel. Dacă aşa stau lucrurile, a-l face pe Petru să-l numească pe Pavel „preaiubitul nostru frate", ar fi un fals genial fără pereche în sec. al 2-lea, când divergenţele dintre Petru şi Pavel au fost în permanenţa exagerate. În această epistolă nu este menţionată nici o colecţie de epistole şi singura dificultate reală este aceea că un apostol consideră scrierile unui alt apostol ca Scripturi. Având în vedere însă convingerea apostolilor că acelaşi Duh Sfânt care a inspirat scrierile VT a inspirat şi scrierile lor (1 Corinteni 2:13) şi a pretenţiei lui Pavel de a avea gândul lui Cristos (1 Corinteni 2:16) şi de a trasa reguli pentru toate bisericile (1 Corinteni 7:17), reguli care au tot atâta autoritate ca şi poruncile lui Cristos (1 Corinteni 14:37) şi care, dacă sunt respinse, atrag după ele respingerea din partea lui Dumnezeu (1 Corinteni 14:38), această posibilitate nu poate fi exclusă.

IV. Concluzie

Dovezile de care dispunem nu sunt suficiente ca să justificăm un răspuns dogmatic, pro sau contra, la problema identităţii autorului. Nu există nici o dovadă care să ne interzică să îmbrăţişăm ideea că Petru ar fi autorul, cu toate că mulţi consideră această idee improbabilă, având în vedere efectul cumulat al dificultăţilor subliniate mai sus. Şi totuşi, nici o soluţie alternativă nu este lipsită de dificultăţi. Doctrina epistolei şi caracterul învăţăturii false nu se prea potrivesc în contextul secolului al 2-lea. 2 Petru ca şi fals literar nu are nici o raţiune de a fi satisfăcătoare; nu adaugă nimic la cunoştinţele pe care le avem deja cu privire la Petru, nu are nici o tendinţă neortodoxă, nu este o poveste de dragoste, nu se referă deloc la problemele arzătoare ale sec. al 2-lea cum ar fi problema mileniului, a gnosticismului sau a conducerii bisericii; de fapt, nu se aseamănă deloc cu falsurile literare cunoscute în cercul lui Petru. În orice caz, este cert că Biserica primară care l-a destituit pe autorul Faptelor lui Pavel pentru plagiat (Tertullian, Baptismo 17) şi a interzis folosirea Evangheliei lui Petru pentru că nu era scrisă de Petru şi nici nu conţinea învăţătura lui Petru (Eus., EH 6. 12), a investigat cu minuţiozitate pretenţiile epistolei 2 Petru la autenticitate. Ea a trecut examenul în faţa aceluiaşi Conciliu de la Cartagina care a exclus din canonul biblic epistolele lui Barnaba şi a lui Clement din Roma, care fuseseră citite de multă vreme în biserici. Nu se poate dovedi că ei au avut dreptate; dar nu s-a dovedit nici că au fost greşiţi în evaluarea lor.

BIBLIOGRAFIE
Printre cei care consideră că nu Petru este autorul sunt F.H. Chase, HDB, 3, 1900, p. 796 ş.urm.; J.B. Mayor, The Epistle of Jude and the Second Epistle of Peter, 1907; C.E.B. Cranfield, I and II Peter and Jude, 1960; E. Kasemann, ZTK 49, 1952, p. 272 ş.urm.; J. Moffatt, INT 3, 1918, p. 358; E.A. Abott, The Expositor, 3, 1882, p. 49 ş.urm., 139 ş.urm., 204 ş.urm.; C. Spicq, Les Épîtres de Saint Pierre, 1966; J.N.D. Kelly, The Epistles of Peter and of Jude, 1969; K.H. Schelkle, Die Petrusbriefe und der Judasbrief, 1976. Printre cei care consideră că Petru este autorul sunt B. Weiss, A Manual of Introduction to the New Testament, 2, 1888, p. 154 ş.urm.; T. Zahn, INT, 2, 1909, p. 194 ş.urm.; J. Chaine, Les Épîtres Catholiques, 1939; C. Bigg, St. Peter and St. Jude, ICC, 1902; E.I. Robson, Studies in 2 Peter, 1915; E.M.B. Green, 2 Peter Reconsidered, 1961; idem, The Second Epistle General of Peter and the General Epistle of Jude, TNTC, 1968. Vezi de asemenea R.V.G. Tasker, The Old Testament in the New Testament, 1954, p 129.

E.M.B.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: