Persia, persanii



PERSIA, PERSANII. Persanii indo-europeni, păstori nomazi din partea de S a Rusiei, au ajuns probabil în platoul iranian în ultima parte a celui de-al 2-lea mileniu î.Cr. În anul 836 î.Cr., Salmanaser al III-lea, împăratul Asiriei, a primit tribut de la conducătorii unui trib Parsua, de lângă Lacul Urmia. Succesorul lui a găsit teritoriul Parsuash în partea de S unde, în cele din urmă, s-au aşezat mai multe triburi. Această regiune, la E de Golful Persic, mai este numită şi astăzi Farsistan. Persepolis  şi Parsagarda au fost oraşele principale. Cuvântul ebr. paras, „Persia", se referă la acest ţinut.

I. Istoria persanilor şi a evreilor

Cele mai vechi tradiţii ale poporului persan sunt înscrise în cartea sacră, Zend-Avesta. Primii regi consemnaţi în scrieri au domnit în Anşan, la NV de Susa. Ahaimenes, pe care regii de mai târziu l-au considerat întemeietorul dinastiei, a domnit probabil în jurul anului 680 î.Cr. Nepotul său, Cirus I, i s-a împotrivit lui Assurbanipal al Asiriei, dar mai târziu i s-a supus. Cirus al II-lea, nepotul lui Cirus I, s-a răzvrătit împotriva suzeranului său med, Astyages, omorându-l şi cucerindu-i capitala, *Ecbatana, în anul 550 î.Cr. De aici încolo, limba şi obiceiurile mezilor au avut o influenţă puternică asupra persanilor. Acest succes a fost urmat de subjugarea Anatoliei şi de înfrângerea lui Croesus al Lidiei (547 î.Cr.). Apoi, Cirus s-a îndreptat spre E, şi şi-a extins imperiul în partea de NV a Indiei. Pe la anul 540 î.Cr. el era suficient de puternic pentru a ataca Babilonul. După mai multe lupte a intrat triumfător în Babilon, la 29 octombrie, anul 539 î.Cr., la 17 zile după ce această cetate a căzut în mâinile armatei sale (Daniel 5:30 ş.urm.; *CIRUS). Împăratul s-a întors curând la Susa, dar fiul său, Cambyses, a rămas în Babilon ca să-l reprezinte la ceremoniile religioase. Întregul imperiu a fost împărţit în regiuni mari conduse de *satrapi, aleşi dintre nobilii persani şi mezi, care aveau însă în subordinea lor ofiţeri indigeni (cf. Daniel 6). Diferite statuete de aur care au fost colecţionate în Babilon de către ultimul rege indigen, Nabonid (posibil cel la care se face aluzie în Isaia 46:1 ş.urm.), au fost returnate templelor de unde au provenit. Întrucât nu exista nici un chip al lui Iahve care să fie returnat la Ierusalim, Cirus le-a restitui înapoi evreilor vasele scumpe care fuseseră luate din Templu de către Nebucadneţar (Ezra 1:7 ş.urm.; cf. DOTT, p. 92-94). Mai important, el a autorizat rezidirea Templului şi a permis oricărui evreu care dorea, să se întoarcă în Iuda (Ezra 1:1-4). Şeşbaţar a fost numit guvernator (Ezra 5:14). Evident, el a fost un ofiţer special care răspundea direct înaintea împăratului. Guvernatorul provinciei „de dincolo de Râu" (ţara de la V de Eufrat) nu a fost conştient de edictul lui Cirus, când, în anul 520 î.Cr. a încercat să amâne lucrările. Scrisoarea lui a fost trimisă superiorului său, satrapul care răspundea de Babilon şi de ţinuturile de V. Această scrisoare nu apare în arhiva din Babilon care a fost păstrată, dar a fost găsit un memorandum la Ecbatana, unde Cirus şi-a stabilit reşedinţa în timpul primului an de domnie. Darius I (522-486 î.Cr.) a confirmat decretul şi a poruncit funcţionarilor de stat să-i ajute pe iudei.

Darius şi succesorul său, Xerxes I (486-465 î ci Cr.) au depus eforturi mari în încercarea de a-i înfrânge pe grecii din Pelopones, aproape singura regiune din lumea cunoscută pe atunci care a rămas în afara imperiului Persan, căci Cambyse II (530- 522 î.Cr. a anexat Egiptul în 525 î.Cr. Înfrângerea de la Marathon (490 î.Cr.) a persanilor de către o mică armată a grecilor a fost singurul eşec suferit de Darius. Reorganizarea satrapilor, sistemul lui de organizare a comandanţilor militari, sistemul monetar introdus de el şi sistemele poştale au durat tot atât de mult ca şi imperiul său. Acestea alături de cu gradul destul de mare de autonomie acordat popoarelor ocupate au contribuit în mare măsură la stabilitatea imperiului şi au permis unei comunităţi aşa de mici cum a fost Iuda să supravieţuiască, ofiţerii iudei îndeplinind rolul de guvernatori (phh) în ţara lor.

În timpul lui Artaxerxe I (465-424 î.Cr.), Iudea a avut reprezentanţi la curte. *Ezra, se pare, a fost „Secretar de Stat pentru Afacerile evreilor" (Ezra 7:12). El a fost împuternicit ca emisar special să reorganizeze serviciile în Templul de la Ierusalim (458 î.Cr.). Mânaţi de încurajarea pe care au primit- o, iudeii nerăbdători au făcut mai mult decât ceea ce le-a fost încredinţat de Ezra şi au reparat zidul cetăţii. Acest lucru a fost adus la cunoştinţa împăratului de către guvernatorul Samariei care, evident, răspundea într-o măsură de Iuda. Ca răspuns (Ezra 4:17-23), împăratul a poruncit să se sisteze lucrările, căci cronicele cercetate au arătat că în trecut cetatea s-a răsculat împotriva împăraţilor. Artaxerxe a fost confruntat cu împotrivirea din partea Egiptului (cca. 460-454 î.Cr.), aşa că nu putea permite construirea unei fortăreţe atât de aproape de acea ţară. Totuşi, paharnicul împăratului era un iudeu, *Neemia, care a fost în stare să blocheze urmările acestui decret prin faptul că el însuşi a fost ales guvernator al Iudeii (în ebr. tirsata, un cuvânt persan, Neemia 8:9) şi a primit permisiunea de a repara zidurile (445 î.Cr.). Nu ne-a rămas nici o mărturie cu privire la relaţiile dintre conducătorii persani şi cei iudei după această perioadă. Când Imperiul Persan a ajuns sub conducerea lui Alexandru cel Mare (331 î.Cr.), iudeii s-au supus de bună voie noului lor monarh.

II. Cultura persană

Limba persană indo-europeană a fost scrisă în scrierea cuneiformă care se compunea din 51 de semne silabice simple (*SCRIERE), dar aceasta a fost restrânsă aproape în exclusivitate la monumentele imperiale. Curtea de justiţie folosea limba şi caracterele aramaice pentru comunicaţiile oficiale (de ex. scrisorile din Ezra, cf. DOTT, p. 256-269). Traducerile au fost făcute în limbile locale (cf. Estera 3:12; 8:9).

Luxul de la curtea Persiei, aşa cum este descris în cartea *Esterei, este confirmat de obiecte găsite în mai multe locuri. Mai multe basoreliefuri de piatră îl prezintă pe împărat şi pe curtenii lui, precum şi tributul din partea celor peste care stăpâneau. Portrete ale diferitelor grupuri rasiale constituie exemple foarte preţioase de sculptură persană executată în piatră. Comoara Oxus (marea parte a ei fiind astăzi în British Museum) şi altele care s-au descoperit din întâmplare arată îndemânarea aurarilor şi a bijutierilor. Vasele şi vazele din aur şi din argint descriu bogăţia împăraţilor. În unele lucrări persane, se poate observa influenţa greacă în listele servitorilor de la palat apar numele unor meseriaşi greci.

III. Religia perşilor

Primii perşi se închinau zeilor naturii, ai fertilităţii şi ai cerurilor. Tribul magilor a fost format aproape în exclusivitate din preoţi. Cândva după anul 1000 î.Cr., Zoroastru a proclamat o religie a unor idealuri morale înalte, bazată pe principiul „Fă binele, urăşte răul". Pentru el a existat un singur dumnezeu, Ahuramazda, Binele, simbolizat prin foc şi prin apă, ambele elemente purificatoare. Opusă binelui era o putere întunecată a Răului. Această credinţă a fost adoptată de Darius I, dar curând s-a pierdut printre cultele mai vechi. Doctrinele lui Zoroastru au supravieţuit şi au fost răsptndite şi peste hotare. Influenţa lor a fost găsită şi în scrierile iudaismului primitiv (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ) şi, de către unii savanţi, chiar în NT.

BIBLIOGRAFIE
A.T. Olmstead, History of the Persian Empire, 1948; J. Bright, A History of Israel, 1972, p. 409-414; R.N. Frye, The Heritage of Persia, 1975; E. Porada, Ancient Iran, 1965; M. Boyce, A History of Zoroastrianism, 1, 1975.

A.R.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: