persecuţie



PERSECUŢIE. Persecuţia de care au avut parte creştinii nu era ceva nou pentru ei. Era o parte a moştenirii lor iudaice. Asocierea dintre mărturisire şi persecuţie a început în cea de-a doua parte a prorociei lui Isaia şi s-a cristalizat în perioada seleucizilor. Conceptul că cei martirizaţi vor fi răsplătiţi cu nemurierea a câştigat teren până când a ajuns să domine atitudinea iudeilor faţă de guvernul roman (4 Macabei 17:8 ş.urm.). Posibilitatea de a muri pentru Tora a ajuns să fie acceptată ca o cerinţă a iudaismului. Astfel, iudeii nu manifestau ostilitate faţă de ideea de a fi martirizaţi; în ciuda faptului că Roma era tolerantă faţă de religia lor, unitatea de care au dat dovadă, spiritul de necooperare, succesul lor financiar ciudat a atras asupra lor ura multora şi persecuţii temporare, mai ales în afara Palestinei: în Alexandria, pogromul era un lucru obişnuit. Această stare de fapt a fost moştenită de creştini. Disponibilitatea lor de a se confrunta cu suferinţa a fost intensificată de exemplul lui Isus şi de către asocierea persecuţiilor cu sfârşitul veacului după care au tânjit ei (Marcu 13:7-13). Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm ce i-a făcut să fie atât de urâţi atât de iudei cât şi de romani.

a. Împotrivirea din partea iudeilor

Această împotrivire a crescut în intensitate. Predicarea unui Mesia crucificat de a cărui moarte au fost public învinuiţi conducătorii iudeilor a fost foarte provocatoare. Şi totuşi, poporul i-au simpatizat (Faptele Apostolilor 2:46 ş.urm.; 5:14) iar fariseii moderaţi (Faptele Apostolilor 5:34 ş.urm.; 23:6 ş.urm.), în timp ce opoziţia a crescut, natural, din partea saducheilor (Faptele Apostolilor 4:1, 6; 5:17). Predica lui Ştefan despre caracterul temporar al Legii (Faptele Apostolilor 6:14) a produs o schimbare în opinia publică şi a atras după sine prima persecuţie din Ierusalim şi din alte locuri, de ex. Damasc. În anul 44 d.Cr., Iacov a fost executat de Irod Agripa şi peste tot în Faptele Apostolilor, iudeii par să fie cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Pavel. Atitudinea acestora faţă de creştini a fost înrăutăţită şi mai mult în urma Conciliului de la Ierusalim care a respins necesitatea tăierii împrejur şi a culminat odată cu excomunicarea creştinilor la Iamnia, cca. 80 d.Cr.

b. Împotrivire din partea romanilor

În atitudinea Romei a survenit o schimbare. La început, după cum se observă în Faptele Apostolilor, Roma a fost tolerantă faţă de creştini, ba chiar i-a încurajat. Această atitudine s-a schimbat curând într-o împotrivire vehementă. În Roma (Tacitus, Ann. 15. 44), creştinii au ajuns atât de nepopulari în jurul anului 64 d.Cr., încât Nero i-a putut folosi ca ţapi ispăşitori pentru incendierea Romei. În Bitinia (Pliniu, Ep. 10. 96-97), în jurul anului 112 d.Cr., practicarea constantă a religiei creştine era o crimă capitală, cu toate că Traian nu permitea denunţurile anonime şi dezaproba „vânătoarea de vrăjitoare". Există trei explicaţii cu privire la această schimbare de atitudine:

(i) Acei creştini au fost învinuiţi numai de anumite călcări de lege cum ar fi canibalism, incendieri, incest, magie, adunarea ilegală şi majestas (în cazul lor, refuzul de a aduce jertfe în numele, (numen) împăratului). Există într-adevăr dovezi că ei au fost acuzaţi de toate aceste lucruri, dar 1 Petru 2:12; 4:14-17; Pliniu, Ep. 10.97; şi Suetonius, Nero 16, toţi spun clar că la început nomen ipsum lat. „însuşi numele", n.ed. de creştin, indiferent de cohaerentia flagitia asociată cu acesta în mintea omului de rând, era pasibil de pedeapsă.

(ii) A existat o lege generală pretutindeni în imperiu, institutum Neronianum, conform căreia creştinii au fost proscrişi. Tertullian face această afirmaţie şi spune că aceasta a fost singurul decret (acta) al lui Nero care nu a fost abrogat ulterior (Ad. Nat. 50. 7, vezi de asemenea Apoi 5), iar dovezile lui Suetonius, 1 Petru şi Apocalipsa sprijină o astfel de interpretare. Totuşi, creştinismul nu afost, probabil, atât de important încât să necesite o asemenea lege generală, iar dacă totuşi a existat o astfel de lege, este greu de explicat cum de Pliniu nu a cunoscut-o, cum de Traian a omis să o menţioneze, sunt greu de explicat drepturile de proprietate ale bisericii înainte de persecuţiile din timpul lui Decius şi uimitoarea lipsă de uniformitate în aplicarea acestei legi.

(iii) Persecuţia era la discreţia guvernatorului, care acţiona numai ca răspuns la acuzaţiile individuale: nu exista nici un procuror public în societatea romană. Indiferent ce formă lua acuzarea oficială, este clar că pe vremea lui Pliniu membrii activi ai unei organizaţii, despre care se credea că este de factură delicventă şi care era pusă alături de bacanale şi de druizi, anulată deoarece în cadrul ei s-a ajuns să nu se mai poată face o distincţie între cult şi scelera, reprezenta un afront împotriva căreia trebuia să se acţioneze, iar sfidarea, refuzul constant de a retracta declaraţiile făcute, a fost întâmpinată cu moartea. În ultimii ani s-a arătat că atât competenţa proconsulilor cât şi cea a prefecţilor oraşelor în crimina extra ordinem a fost foarte mare. Dacă un guvernator dorea să ia măsuri împotriva creştinilor, el avea precedentul neronian după care să se călăuzească şi coercitivul său imperium care să-l sprijine în acţiunea lui. Pe de altă parte, avea libertatea, aşa cum a făcut şi Gallio (Faptele Apostolilor 18:14-16), de a refuza să-şi exercite autoritatea. Dacă nu ştia ce să facă, se putea adresa împăratului, a cărui decizie trebuia să o respecte atâta vreme cât rămânea în provincie, cu toate că nu era impusă asupra succesorilor lui.

Tocmai pentru că guvernatorii se bucurau de o asemenea autoritate şi-a adresat Tertullian Apologia lui nu împăratului ci guvernatorului: căci în mâinile lui era soluţia. Lucrul acesta explică faptul că persecuţiile au avut un caracter sporadic, până în zilele lui Decius. Ele depindeau în mare măsură de regulile pe care le decreta guvernatorul şi de popularitatea creştinilor în provincie. Nu există dovezi concludente (în ciuda celor afirmate de Orosius, 7. 7) în baza cărora să credem că în zilele lui Nero a existat o acţiune generală împotriva creştinilor pe tot cuprinsul, imperiului, deşi se pare că în Roma secta a devenit illicita (Suetonius, Nero 16). Dovezile reale cu privire la persecutarea Bisericii în timpul lui Domiţian sunt sărace, în ciuda invectivelor care i-au fost aduse acestui împărat de către părinţii Bisericii. O generalizare largă în Dio (67. 14), cu privire la moartea lui Flavius Clemens, despre care se credea că a fost creştin şi a lui Acilius Glabrio, care probabil a fost şi el creştin, şi cu privire la exilarea lui Domitilla, este tot ceea ce poate fi citat. Dar este foarte posibil ca Domiţian, care a verificat cu deamănuntul veniturile evreilor şi le-a stors cât a putut (Suetonius, Domit. 12), să fi descoperit creştini netăiaţi împrejur care beneficiau de privilegiile religioase ale evreilor şi să fi instituit împotriva lor o persecuţie generală la care face aluzii clare Apocalipsa, dacă aceasta se poate data în timpul lui Domiţian, şi nu în timpul lui Nero.

De aceea, persecuţia a fost limitată de trei factori: şi anume (i) guvernatorii romani au ezitat să accepte învinuiri cu privire la opiniile religioase ale indivizilor (superstitiones) şi au încercat să se oprească numai asupra cazurilor de încălcare a legii; (ii) acuzaţiile trebuiau făcute atât personal cât şi public - şi a aduce o învinuire capitală era un lucru periculos şi dificil; (iii) în fiecare provincie un singur om, guvernatorul, putea pronunţa sentinţa de condamnare la moarte.

Aceşti trei factori au concurat la protejarea majorităţii creştinilor o perioadă suficient de lungă ca Biserica să prindă rădăcini pretutindeni în imperiu.

BIBLIOGRAFIE
W.H.C. Frend, Martyrdom and Persecution in the Early Church, 1965; T.W. Manson, „Martyrs and Martyrdom", BJRL 39, 1956-57, p. 463 ş.urm.; H.B. Mattingley, JTS n.s. 9, 1958, p. 26 ş.urm.; K.W. Clayton, CQ 41, 1947, p. 83 ş.urm.; A.N. Shenvin-White, JTS n.s. 3, 1952, p. 199 ş.urm.; H. Last, JRS 27, 1937, p. 80 ş.urm.; E.M. Smallwood, Classical Philology 51, 1956, p. 5-11; G. Ebel, R. Schippers, NIDNTT 2, p. 805-809; A. Oepke, TDNT 2, p. 229 ş.urm.; H. Schlier, TDNT 3, p. 139-148.

E.M.B.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: