Pentateuh



PENTATEUH. Primele cinci cărţi ale VT (Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom) constituie prima şi cea mai importantă secţiune a canonului evreiesc format din trei părţi. Numit de regulă de către evrei (seper hattora), „cartea Legii", sau „hattora" „Legea" (vezi KB, p. 403, pentru sugestii cu privire la originea cuvântului, care pare să însemne „învăţătură" sau „instrucţie"). Pentateuhul (în gr. pentateuchos, „în cinci volume", este cunoscut şu sub denumirea „cele cinci cincimi ale Legii". În ultimul secol, mulţi critici care au urmat exemplul lui Alexander Geddes (cca. 1800) au avut tendinţa de a ignora împărţirea tradiţională a Pentateuhului în cinci cărţi, şi au considerat că avem de fapt un Hexateuh alcătuit din actualul Pentateuh plus cartea lui Iosua (cf. J. Wellhausen, Die Composition des Hexateuchs, 1876-77). Pe de altă parte, I. Engnell a sugerat că avem un „Tetrateuh", separând Deuteronomul de primele patru cărţi ale Bibliei (Gamla Testamentet, 1, 1945). Argumentele critice care stau la baza acestor sugestii sunt analizate mai jos.

Vechimea acestei diviziuni în cinci părţi este atestată de Pentateuhul Samaritean şi de LXX, în care cărţile apar cu numele lor tradiţionale; iudeii le identificau după primul cuvânt sau după prima expresie. Împărţirea între cărţi a fost făcută după consideraţii topice şi practice: sulurile de papirus puteau conţine numai aproximativ o cincime din tora. Tradiţia evreiească cerea ca în fiecare săptămână să fie citită în sinagogă o secţiune din Lege. Pentru ca Pentateuhul să fie citit în întregime în Palestina se cereau trei ani; cartea de citanii din zilele noastre, după care Pentateuhul este citit în întregime într-un an provine de la cea folosită în Babilon. Este posibil ca un psalm să fi fost citit împreună cu citaniile tradiţionale din scrierile profetice (haptara). Cele cinci cărţi ale Psaltirei au fost probabil structurate după Pentateuh (cf. N.H. Snaith, Hymns of the Temple, 1951, p. 18-20).

În VT, referirile la Pentateuh sunt limitate în mare măsură la cartea Cronicilor care foloseşte pentru acesta mai multe nume: Legea (Ezra 10:3; Neemia 8:2, 7, 14; 10:34, 36; 12:4-4 13:3; 2 Cronici 14:4; 31:21; 33:8); cartea Legii (Neemia 8:3); cartea Legii lui Moise (Neemia 13:1; 2 Cronici 25:4; 35:12); Legea Domnului (Ezra 7:10; 1 Cronici 16:40; 2 Cronici 31:3; 35:26); Legea lui Dumnezeu (Neemia 10:28-29); cartea Legii lui Dumnezeu (Neemia 8:18); cartea Legii Domnului (2 Cronici 17:9; 34:14); cartea Legii Domnului, Dumnezeului lor (Neemia 9:3); Legea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu (Daniel 9:11; cf. Maleahi 4:4). Nu se poate afirma cu precizie dacă aceste pasaje din scrierile istorice se referă: la întregul Pentateuh sau la anumite părţi ale Legii lui Moise, de ex. Legea (Iosua 8:34); cartea Legii (Iosua 1:8; 8:34; 2 Împăraţi 22:8); cartea Legii lui Moise (Iosua 8:31; 23:6; 2 Împăraţi 14:6); cartea Legii lui Dumnezeu (Iosua 24:26).

NT foloseşte nume similare: cartea Legii (Galateni 3:10); cartea lui Moise (Marcu 12:26); Legea (Matei 12:5; Luca 16:16; Ioan 7:19); Legea lui Moise (Luca 2:22; Ioan 7:23); Legea Domnului (Luca 2:23-24). Descrierea Pentateuhului în ambele Testamente subliniază faptul că autorul lui este atât Dumnezeu cât şi omul, că autoritatea lui este Legea şi că forma lui de prezentare este o carte.

I. Conţinutul

Pentateuhul prezintă modul de acţionare al lui Dumnezeu cu lumea, în special cu familia lui Avraam, începând cu creaţia şi până la moartea lui Moise. El se împarte în şase secţiuni mari. Prima tratează originea lumii şi a naţiunilor (Geneza 1-11). Această secţiune descrie *creaţia, căderea omului în păcat, începuturile civilizaţiei, potopul, lista naţiunilor şi naraţiunea referitoare la Turnul Babel. A doua secţiune se referă la perioada patriarhală (Geneza 12-50) şi zugrăveşte chemarea lui Avraam, încheierea legământului avramic, viaţa lui Isaac, a lui Iacov şi a lui Iosif, şi stabilirea familiei legământului în Egipt. A treia secţiune ni-l prezintă pe Moise şi ieşirea din Egipt (Exod 1-18). A patra descrie, Legea care a fost dată la Sinai (Exod 19:1-Numeri 10:10), care include expunerea Legii, zidirea Cortului întâlnirii, stabilirea sistemului levitic şi pregătirile finale pentru călătoria de la Sinai spre Canaan. În al cincilea rând, secţiunea care prezintă călătoria prin pustie (Numeri 10:11-36:13). Această secţiune descrie plecarea de la Sinai, acceptarea raportului adus de cele zece iscoade, judecata care a venit de la Dumnezeu ca şi o consecinţă, episodul cu Balaam, numirea lui Iosua ca succesor al lui Moise şi împărţirea ţării celor 12 seminţii. A şasea secţiune cuprinde cuvântările finale ale lui Moise (Deuteronom 1:34), care sunt o recapitulare a evenimentelor exodului, o repetare şi elaborare a poruncilor de la Sinai, o clarificare a problemelor legate de ascultare şi neascultare. Tot aici, Moise rosteşte binecuvântarea asupra seminţiilor care sunt pe punctul de a intra în Canaan. Această secţiune se încheie cu descrierea morţii şi îngropării lui Moise.

II. Autorul şi unitatea Pentateuhului

Secole de-a rândul, atât iudaismul cât şi creştinismul au acceptat fără discuţie tradiţia biblică potrivit căreia Moise a fost cel care a scris Pentateuhul. Ben-Sira (Eclesiasticul 24:23), Filon (Viaţa lui Moise 3.39), Josephus (Ant. 4. 326), Mişna (Pirqe Aboth 1. 1) şi Talmudul (Baba Bathra 14b) mărturisesc în unanimitate că Moise este autorul. Singurul detaliu asupra căruia au existat controverse este naraţinea privitoare la moartea lui Moise, din Deuteronom 34:51 ş.urm. Filo şi Josephus afirmă că Moise şi-a descris propria moarte, în timp ce Talmudul (loc. cit.) pretinde că Iosua a scris opt versete din cară, referindu-se probabil la ultimele opt.

a. Critica Pentateuhului înainte de 1700

Tradiţia exprimată în 2 Ezdra 14:21-22, şi anume că sulurile Pentateuhului care au fost arse cu ocazia împresurării Ierusalimului de către Nebucadneţar, au fost rescrise de către Ezra, se pare că a fost acceptată de mai mulţi părinţi ai Bisericii primare, de ex. Irenaeu, Tertullian, Clement din Alexandria, Ieronim. Ei însă nu au respins faptul că Moise este cel care a scris iniţial Legea. Prima respingere a acestui fapt o constituie o afirmaţie a lui Ioan din Damasc pe care o face cu privire la nasareeni, o o grupare a creştinilor iudei (cf. PC 94. 688-689). Homiliile lui Clement ne învaţă că în Pentateuh au fost făcute interpolări diabolice, care au căutat să-l pună pe Adam, pe Noe şi pe patriarhi într-o lumină proastă. Orice pasaj care nu era în armonie cu presupunerile ebioniţilor cu privire la autor era suspectat şi acuzat de această „critică superioară" timpurie. Printe „pietrele de poticnire" care stăteau în calea credinţei şi pe care a încercat să le dea la o parte Anastasiu din Sinai, patriarhul al Antiohiei (sec. al 7-lea, d.Cr.) erau probleme legate de faptul că Moise a fost autorul Genezei şi anumite pretinse discrepanţe în această carte (cf. PG 89, 284-285).

În timpul erei medievale, erudiţii evrei şi musulmani au început să indice presupuse contradicţii şi anacronisme în Pentateuh. De pildă, Ibn Ezra (dec. în 1167), urmând o sugestie a rabinului Isaac ben Jasos (dec. 1057) care spunea că Geneza 36 a fost scris cel mai devreme în timpul domniei lui Iosafat, datorită menţionării numelui lui Hadad (cf. Geneza 36:35; 1 Împăraţi 11:14), a susţinut că pasaje cum sunt Geneza 12:6; 22:14; Deuteronom 1:1; 3:11 au fost interpolări.

Neobservând nici o schimbare în stilul literar al Deuteronoroului înainte şi după moartea lui Moise, reformatorul A.B. Carlstadt (1480-1541), a negat faptul că Moise a scris Pentateuhul. Un belgian romano-catolic pe nume Andreas Masius a scris un comentariu al cărţii lui Iosua (1574) în care susţine că Ezra a scris unele pasaje care mai târziu au fost interpolate în Pentateuh. Puncte de vedere similare au fost susţinute de doi erudiţi iezuiţi, Jacques Bonfrere şi Benedict Pereira. Doi filozofi renumiţi au ajutat la pavarea căii pentru „critica superioară", făcând în scrierile lor foarte circulate remarci critice la adresa unităţii Legii: Thomas Hobbes (Leviathan, 1651) considera că Moise a scris tot ceea ce i se atribuie în Pentateuh, dar a sugerat că alte părţi ale Pentateuhului au fost scrise mai degrabă despre Moise decât de către Moise; Benedict Spinoza (Tractatus Theologico-politicus, 1670) a dus mai departe observaţia făcută de Ibn Ezra, însemnând dubluri şi pretinse contradicţii, şi a tras concluzia că Ezra, care a scris el însuşi Deuteronomul, a compilat Pentateuhul din mai multe documente (unele aparţinându-i lui Moise). Critica literară pe marginea Pentateuhului a ajuns în sec. al 17-lea la apogeu, în lucrările scriitorului romano-catolic, Richard Simon şi a scriitorului arminian Jean LeClerc. În 1685. LeClerc a reacţionat la punctul de vedere exprimat de Simon, şi anume că Pentateuhul este o compilare care s-a bazat pe mai multe documente, atât de origine divină cât şi de origine umană, afirmând că autorul ar fi trăit în Babilon, între 722 î.Cr. şi vremea lui Ezra.

b. Critica Pentateuhului între 1700 şi 1900 d.Cr.

(i) Problema autorului. În ciuda obiecţiunilor ridicate de catolici, protestanţi şi de evrei în perioada discutată mai sus, marea majoritate a cercetătorilor Scripturii cred cu fermitate că Moise este autorul Pentateuhului. O piatră de hotar în critica Pentateuhului a fost pusă în 1753, când fizicianul francez Jean Astruc şi-a publicat teoria conform căreia Moise a compus Geneza, bazându-se pe două tradiţii vechi şi pe mai multe documente mai scurte. Criteriul după care a identificat cele două tradiţii a fost utilizarea a două nume pentru Dumnezeu: o tradiţie a folosit numele Elohim; cealaltă, Iahve. Astruc a susţinut că Moise este autorul Genezei, dar a propus teoria aceasta a surselor multiple pentru a explica unele repetări şi pretinse discrepanţe consemnate de critici. J.G. Eichhorn (Einleitung, 1780-83) a elaborat punctul de vedere al lui Astruc şi a elaborat ceea ce numim „prima teorie documentară". Abandonând punctul de vedere conform căruia Moise este autorul Genezei, el a susţinut că forma finală a documentelor care provin din cele două tradiţii (Elohim şi Iahve) şi care alcătuiesc cartea Genezei şi Exodul 1-2 a fost dată de un redactor necunoscut. K.D. Ilgen (Die Urkunden des Jerusalemischen Tempelarchivs in ihrer Urgestalt, 1798) a mai făcut un pas în dezvoltarea teoriei documentare când a descoperit în Geneza 17 unele surse interdependente care pornesc de la trei autori, dintre care doi au folosit numele Elohim iar al treilea numele Iahve.

Un preot romano-catolic din Scoţia, Alexander Geddes, s-a bazat pe identificarea mai multor tradiţii pe care a făcut-o Astruc şi a elaborat (între 1792 şi 1800) teoria fragmentară care susţine că Pentateuhul a fost compus de un redactor necunoscut din mai multe fragmente care au diferite provenienţe - unul elohist, celălalt iahvist. Doi savanţi germani au îmbrăţişat şi au elaborat teoria fragmentară: J.S. Vater (Kommentar über den Pentateuh, 3 vol., 1802-1805) a încercat să arate că Pentateuhul provine din mai bine de treizeci de fragmente; W.M.L. De Wette (Beiträge zur Einleitung in das Alte Testament, 1807) a subliniat vechimea destul de mare a celor mai multe materiale care stau la baza legii şi, semnificativ pentru cercetătorii de mai târziu, a identificat cartea Legii din timpul lui Iosia cu Deuteronomul (lucru pe care l-a făcut Ieronim cu 1400 de ani înainte de el).

Teoria lui De Wette care a subliniat existenţa unui singur document de bază însoţit de mai multe fragmente a fost preluată de H. Ewald, care în 1831 a sugerat că documentul principal este sursa elohistă care conţine naraţiuni începând cu creaţia şi până în cartea lui Iosua şi care a fost suplimentată de naraţiuni din sursa iahvistă, redactorul iahvist fiind de asemenea cel care a redactat documentul final. Cu toate că mai târziu Ewald s-a îndepărtat de această „teorie a suplimentării", ea a supravieţuit în scrierile lui F. Bleek (de libri Geneseos origine, 1836) şi ale lui F. Tuch (Genesis, 1838).

Autorul „Noii teorii documentare" a fost H. Hupfeld (Die Quellen der Genesis und die Art ihrer Zusammensetzung, 1853), care, ca şi Ilgen, a găsit în Geneza trei surse separate - sursa elohistă originară (E1), o sursă elohistă ulterioară (E2) şi sursa iahvistă (J). După un an, când în 1854 E. Riehm şi-a publicat lucrarea Die Gesetzgebung Mosis im Lande Moab, care şi-a propus să demonstreze caracterul independent al cărţii Deuteronomului, au fost identificate deci patru documente care au fost datate în ordinea următoare E1, E2, I şi D.

K.H. Graf (în 1886) a elaborat ceea ce a sugerat E.G. Reuss, J.F.L. George şi W. Vatke şi a afirmat că E1 (simbolizat prin litera P - de la codul preoţesc - de către erudiţii din zilele noastre) nu este cel mai vechi document ci, dimpotrivă, este cel mai recent. Problema care se punea atunci era să se decidă care este ordinea cronologică corectă, E2 (E)IDP(E1) sau IEDP. Lucrarea lui A. Kuennen, The Religion of Israel (1869-1870) a făcut ca cea de-a doua ordine să câştige supremaţie şi a pregătit scena pentru apariţia celui care avea să devină o figură centrală în critica Pentateuhului, Julius Wellhausen.

(ii) Punctele de vedere ale lui Wellhausen. Articolele scrise de Wellhausen în perioada 1876-1884 au conferit teoriei documentare cele mai convingătoare argumente şi cea mai mare popularitate. Enunţată simplu, această teorie susţine că I (cca. 850 î.d. Cr.) şi E (cca. 750 î.Cr.) au fost combinate de către un redactor (RIE) în jurul anului 650 î.Cr. Când D (legile deuteronomice, cca. 621 î.Cr.) au fost adăugate de către un alt redactor RD (cca. 550 î.Cr.) şi P (cca. 500-450 î.Cr.) de către RP la cca. 400 î.Cr., Pentateuhul a fost complet. Prezentarea lui Wellhausen cuprindea mai mult decât o simplă analiză documentară. El a făcut o legătură între studiile sale critice şi o abordare evoluţionistă a istoriei lui Israel care a minimalizat istoricitatea perioadei patriarhale şi a avut tendinţa de a distrage atenţia de la Moise ca personaj proeminent. Religia lui Israel a evoluat de la jertfe simple aduse pe altarele din familie în zilele stabilirii în Canaan până la structura cu totul legalistă a Leveticului (P), care provine din vremea lui Ezra (*PREOŢI ŞI LEVIŢI). În mod similar, conceptul lui Israel de Dumnezeu a evoluat de la animism şi politeism în era patriarhală, la henoteism în vremea lui Moise, la monoteismul etic în vremea prorocilor din sec. al 8-lea şi până la conceptul de Domn suveran din Isaia 40 ş.urm.

Atât de fundamentale au fost ideile lui Wellhausen pentru cei care au urmat după el, încât influenţa lui în studiile biblice a fost asociată cu influenţa lui Darwin în ştiinţele naturale. Datorită scrierilor lui W. Robertson Smith şi ale lui S.R. Driver, analiza documentară a lui Wellhausen a ajuns să fie acceptată pretutindeni unde se vorbeşte limba engleză. Conform şcolii wellhauseniene, următorul rezumat (oarecum simplificat) enumera caracteristicile de bază ale documentelor care alcătuiesc Pentateuhul.

Se spune că naraţiunea autorului iahvist (I) datează din perioada de început a monarhiei (cca. 950-850 î.Cr.). Aluziile la expansiunea teritorială (Geneza 15:8-27:40) şi ascendenţa lui Iuda (Geneza 49:8-12) sunt un indiciu, ni se spune, că această naraţiune a fost scrisă pe vremea lui Solomon. Documentul I ni-L prezintă pe Dumnezeu în legăturile Sale cu omul, începând cu creaţia şi până la intrarea lui Israel în Canaan. Combinaţia de măreţie şi simplitate pe care o găsim în I îi dă o notă de literatură epică demnă de a fi comparată cu Iliada lui Homer. Originând în Iuda, pe lângă faptul că preferă folosirea numelui Iahve documentul iahvist şi anumite caracteristici literare distincte; termenul ’sipha, „slujitoare" este preferat în locul termenului ’ama (E); în loc de Horeb (E), în I este preferat numele Sinai; apar frecvent etimologii populare, de ex. Geneza 3:20;11:9; 25:30; 32:27.

Având un caracter profund naţionalist, naraţiunile care aparţin documentului J prezintă în detaliu întâmplări care au avut loc în familiile patriarhale, chiar şi pe cele care nu sunt lăudabile. Din punct de vedere teologic, I se remarcă prin antropopatismele (cuvinte care atribuie unei zeităţi sentimente omeneşti, n.tr.) şi antropomorfismele (cuvinte care atribuie unei zeităţi însuşiri omeneşti, n.tr.). Dumnezeu care ia forme cvasiumane umblă printre oameni şi vorbeşte cu ei, cu toate că nu se pune niciodată la îndoială transcendenţa Lui. Biografiile sincere ale patriarhilor, narate cu îndemânare şi simplu, sunt un aspect remarcabil al documentului I.

Naraţiunea scrisă de autorul elohist (E) este datată de obicei cu un secol după documentul I, adică 850-750 î.Cr. S-a considerat că documentul E provine din N (din Efraim), şi aceasta pe baza faptului că omite relatările despre Avraam şi Lot, care au fost populare în Hebron şi în cetăţile din câmpie, şi se acordă o atenţie deosebită oraşelor Betel şi Sihem (Geneza 28:17; 31:13; 33:19-20). Iosif, strămoşul seminţiilor din N, Efraim şi Manase, joacă un rol proeminent. Mult mai fragmentat decât I, documentul E are totul particularităţile lui caracteristice: „râul” este Eufratul; în vorbirea directă este folosită repetiţia (cf. Geneza 22:11; Exod 3:4); cuvântul „Iată-mă" (hinneni) este folosit ca răspuns la chemarea pe care o face Dumnezeu.

Cu toate că nu este o compoziţie literară atât de remarcabilă cum este I, documentul E se distinge pentru sublinierea aspectelor morale şi religioase. Sensibil la păcatele patriarhilor, E încearcă să le dea o explicaţie raţională, în timp ce antropomorfismele din I sunt înlocuite cu revelaţii divine prin vise sau mijlociri ale îngerilor. O contribuţie remarcabilă a documentului E este relatarea despre încercarea la care l-a supus Dumnezeu pe Avraam atunci când i-a poruncit să-l jertfească pe Isaac (Geneza 22:1-14). Tabloul conflictului dintre dragostea de tată şi ascultarea de Dumnezeu este zugrăvit cu o simplitate profundă, iar lecţia cu privire la caracterul lăuntric al adevăratei jertfe este redată cu o forţă profetică.

În studiile privitoare.la Pentateuh, Documentul deuteronomist (D), corespunde aproximativ cu cartea *Deuteronomului. Esenţial pentru ipoteza documentară este punctul de vedere conform căruia cartea Legii găsită pe vremea lui Iosia (2 Împăraţi 22:3-23:25) a conţinut, cel puţin parţial, cartea Deuteronomului. Legătura dintre documentul D şi reforma din zilele lui Iosia este demnă de menţionat: închinarea este centralizată în Ierusalim (2 Împăraţi 23:4-11, 24; Deuteronom 16:21, 22; 17:3; 18:10-11). Documentul D pune un accent mare pe dragostea lui Dumnezeu pentru Israel şi pe obligaţia lui Israel de a răspunde ca atare, un principiu al istoriei care clarifică condiţiile binecuvântării din partea lui Dumnezeu şi a judecăţii pe care o face El, precum şi necesitatea unui simţ puternic al dreptăţii sociale în condiţiile legământului. Fiind mai degrabă o colecţie de predici decât naraţiuni, D este o colecţie de materiale juridice şi omiletice compilate în timpul situaţiei critice din timpul domniei lui Manase şi a fost combinat cu IE după perioada domniei lui Iosia.

Documentul preoţesc (P) conţine legi şi obiceiuri din diferite perioade ale istoriei lui Israel şi le codifică în aşa fel încât organizează structura legală a iudaismului post-exilic. Documentul P conţine unele naraţiuni, dar are de-a face mai mult cu genealogiile şi cu originea patriarhală a ritualurilor şi a practicilor legale. Se crede că unele diviziuni cum ar fi cele zece „generaţii" din *Geneza şi legămintele făcute cu Adam, Noe, Avraam şi Moise aparţin documentului P. Complexitatea structurii legale şi ritualistice a documentului P este de obicei interpretată ca un semn că documentul a fost scris în perioada postexilică, în special atunci când P (de ex. Exod 25-31; 35-40; Levitic; legile din Numeri) este comparat cu ritualismul simplu din Judecători şi din 1 Samuel. Ca şi document literar, P nu poate fi comparat cu sursele mai vechi, deoarece slăbiciunea pentru detaliile laborioase (de ex. genealogiile şi descrierea detaliată a cortului întâlnirii) tinde să descurajeze creativitatea literară. Preocuparea mişcării preoţeşti cu sfinţenia şi transcendenţa lui Dumnezeu apare în acest document P, unde întreaga legislaţie este privită ca un instrument al harului prin care Dumnezeu întinde o punte de la Sine spre Israel.

c. Critica Pentateuhului după 1900

Analiza documentară nu s-a oprit la cercetările lui Wellhausen. Elaborând o sugestie făcută în 1883 de către Karl Budde, Rudolf Smend a încercat să împartă documentul iahvist în I1 şi I2, în întregul conţinut al Hexateuhului (Die Erzählung des Hexateuch auf ihre Quellen untersucht, 1912). Documentul pe care Smend l-a numit I1 a fost privit de Otto Eissfeldt ca o sursă laică (L), pentru că este pusă în contrast direct cu documentul preoţesc P şi subliniază idealul nomadic în contrast cu modul de viaţă al canaaniţilor. Documentul Chenit (K) al lui Julian Morgenstern, care, după cum se afirmă, are de-a face cu biografia lui Moise şi cu relaţiile dintre Israel şi cheniţi (HUCA 4, 1927, p. 1-138), documentul S (Sud or Seir) pe care îl identifică R.H. Pfeiffer în Geneza şi care corespunde într-un fel cu documentul L (ZAW 48, 1930, p. 66-73) identificat de Eissfeldt, precum şi împărţirea documentului preoţesc de către Gerhard von Rad în PA şi P8 (Die Priesterschirift im Hexateuch, 1934) sunt alte rafinamente ale criticii documentare care a atins apogeul în disecţiile detaliate ale documentului P în lucrarea lui B. Baentsch cu privire la Leviticul (1900), unde şapte surse ale documentului P sunt modificate prin descoperirile făcute de unul sau mai mulţi redactori. Această tendinţă de a diseca poate fi văzută cel mai clar în lucrările lui C. A. Simpson (în special în The Early Traditions of Israel: a Critical Analysis of the Pre-Deuteronomic Narrative of the Hexateuch, 1948).

d. Reacţii la teoria Graf-Wellhausen

Conservatorii, convinşi că în joc se află doctrina cu privire la inspiraţia Scripturilor şi întreaga structură a teologiei clădită pe această doctrină, s-au unit imediat şi au luptat împreună împotriva acestori critici ale Pentateuhului. Printe cei care au constituit avangarda acestei reacţii se numără E.W. Hengstenberg (Dissertations on the Genuineness of the Pentateuch, 1847) şi C.F. Keil. După apariţia sintezei monumentale a lui Wellhausen, lupta a fost continuată de W.H. Green (The Higher Criticism of the Pentateuch, 1895) şi de James Orr (The Problem of the Old Testament, 1906), a cărui examinare atentă a teoriei documentare a găsit că aceasta lasă de dorit atât în ceea ce priveşte dovezile literare cât şi presupunerile teologice. Modelul propus de aceşti cercetători ai Scripturilor a fost continuat în lucrările de cercetare ale următorilor erudiţi: R.D. Wilson (A Scientific Investigation of the Old Testament, 1926, retipărită în 1959), G.Ch. Aalders (A Short Introduction to the Pentateuch, 1949), O.T. Allis (The Five Books of Moses, 1943) şi E J. Young (IOT, 1949).

(i) Utilizarea numelor pentru divinitate. Atacurile conservatorilor asupra teoriei lui Wellhausen au luat următoarele direcţii: Folosirea numelor divine ca şi criteriu de separare a documentelor a fost contestată în patru puncte:

(1) Dovezile de care dispune critica textuală, în special din Pentateuhul Septuagintei (LXX) sugerează că în manuscrisele mai vechi ale Pentateuhului a existat mai puţină uniformitate decât în TM, care în mod tradiţional a fost folosit ca baza analizei documentare (cu toate că lucrarea The Divine Names in Genesis, 1914 a lui J. Skinner a slăbit forţa acestui argument).

(2) Studiul numelor divine făcut de R.D. Wilson în Coran (PTR 17, 1919, p. 644-650) au scos la lumină faptul că anumite capitole din Coran preferă numele Allah (4; 9; 24; 33; 48, etc.), în timp ce altele preferă numele Rab (18; 23; 25-26; 34, etc.), exact în acelaşi fel în care anumite capitole din Geneza folosesc numele Elohim (de ex. Geneza 1:1-2:3; 6:9-22; 17:2 ş.urm., 20, etc.), iar altele preferă Iahve (de ex. Geneza 4; 7:1-5; 11:1-9; 15;18:1; 19:28, etc.), cu toate că, în general, criticii literari nu sprijină ideea unei analize documentare a Coranului, bazată pe numele divine utilizate.

(3) Folosirea combinaţiei Iahve Elohim (Geneza 2:4-3:24; cf. de asemenea cu Exod 9:30) constituie o problemă reală pentru teoria lui Wellhausen, întrucât o astfel de combinaţie cuprinde nume care ar trebui să fie „cifrul" a două documente separate; LXX cuprinde mult mai multe cazuri în care apare această combinaţie (de ex. Geneza 4:6, 9; 5:29; 6:3, 5), în timp ce există dovezi ample cu privire la folosirea unor nume compuse pentru zeităţi în literatura ugarită, egipteană şi grecească (cf. C.H. Gordon în Christianity Today, 23 Nov. 1959).

(4) Este posibil ca folosirea alternativă a numelor Iahve şi Elohim în Pentateuh să reflecte o încercare a autorului de a sublinia ideea pe care o exprimă fiecare nume (cf. I. Engnell, Gamla Testamentet, 1, 1945, p. 194 ş.urm.). Aceste probleme şi altele similare care au de-a face cu numele divine, i-au determinat pe criticii literari care s-au împotrivit teoriei documentare să minimalizeze ceea ce odată era punctul de pornire al întregului proces al analizei documentare.

(ii) Dicţiunea şi stilul. Diferenţele în dicţiune şi în stil, o verigă foarte importantă în seria de dovezi care vin în sprijinul teoriei lui Wellhausen, au fost contestate de mai mulţi critici conservatori. S-a subliniat faptul că relatările din Pentateuh sunt prea fragmentate ca să ne dea posibilitatea de a califica în mod adecvat vocabularul autorului şi că prea puţină atenţie s-a acordat faptului că diferitele tipuri de literatură impun fiecare un vocabular diferit. Când într-o altă sursă apar cuvinte care par să aparţină unui anumit document, ele sunt atribuite uneori unui redactor. Recurgerea repatată la un redactor, de fiecare dată când dovezile pun sub semnul întrebării teoriile critice, pare a fi o metodă prea convenabilă de a aborda dificultăţile. În ceea ce priveşte stilul, conservatorii şi alţii au arătat frecvent subiectivitatea unor astfel de verdicte şi marea dificultate de a supune astfel de opinii unei examinări ştiinţifice. Ceea ce pentru un critic este o naraţiune expresivă, vibrantă, pentru altul nu este decât o naraţiune searbădă sau bombastică. În cartea sa, Stylistic Criteria and the Analysis of the Pentateuch, 1955, W. J. Martin a subliniat câteva dificultăţi de care se lovesc criticii literari, cu toate că se impune o atenţie maximă atunci când folosim analogii din literatura occidentală în studiul literaturii orientale.

(iii) Naraţiuni duble. Apariţia unor naraţiuni duble (uneori denumite dublete) a fost considerată ca o dovadă de bază în sprijinul existenţei mai multor surse. Aalders (op.cic., p. 43-53) şi Allis (op. cit., p. 94-110, 118-123) au analizat mai multe repetiţii de acest fel (de ex., Geneza 1:1-2:4a; 2:4b-25; 6:1-8, 9:13; 12:10-20; 20; 26:6-11) şi au căutat să arate că prezenţa lor în text nu trebuie interpretată ca o dovadă a existenţei mai multor surse. Dimpotrivă, repetiţia în cadrul prozei ebraice poate fi asociată cu caracteristica acestei limbi (ca şi a celorlalte limbi semitice) de a folosi repetiţia pentru a sublinia un anumit aspect. În literatura ebr. ideile sunt subliniate nu printr-o legătură logică cu alte idei, ci printr-un gen creativ de repetiţie care caută să-l convingă pe cititor, (Cf. J. Muilenburg, „A Study in Hebrew Rethoric: Repetition and Style” în VT Supp 1, 1953, p.97-111- J. Pedersen, Israel, 1-2, 1926, p. 123.). Repetiţia se mai poate datora şi folosirii în liturghii atât a naraţiunilor din Pentateuh cât şi a porţiunilor care cuprind Legea.

În ceea priveşte Geneza, o contribuţie de pe poziţii conservatoare a fost adusa de P.J. Wiseman în New Discoveries in Babyionia about Genesis, 1977. El a afirmat că pasajele (toledot) (cele care încep sau care se sfârşesc cu expresia „Acestea sunt generaţiile..." ne arată diferitele surse care i-au stat lui Moise la îndemână pentru a compila naraţiunile mai vechi. Acest mod de a aborda problema a fost popularizat de J. Stafford Wright în How Moses Compiled Genesis: A suggestion, 1946. Pentru o replică la teoria lui Wellhausen cu privire la dezvoltarea sistemului levitic, vezi *Preoţi şi leviţi.

Conservatorii s-au grăbit să se folosească de concluziile neconservatorilor atunci când acestea au avut tendinţa de a contesta valabilitatea ipotezei documentare. Atacul susţinut asupra teoriilor lui Wellhausen şi a discipolilor lui, lansat de B.D. Eerdmans este un caz care reflectă acest punct de vedere. Cu toate că a respins ideea că Moise este autorul Pentateuhului, Eerdmans a apărat cu încăpăţânare autenticitatea naraţiunilor care tratează viaţa patriarhilor şi şi-a exprimat convingerea că documentul preoţesc P împreună cu aspectele ritualistice ale lui este foarte vechi. Mai departe, T. Oestreicher şi A.C. Welch şi-au propus să năruie teoria documentară prin îndepărtarea cheii de boltă a acesteia - identificarea documentului D cu cartea legii găsită pe vremea lui Iosia. E. Robertson (The Old Testament Problem, 1950) consideră că Deuteronom a fost compilat la iniţiativa lui Samuel ca o carte a Legii pentru „întreg Israelul", că aceasta a încetat să mai fie folosită atunci când naţiunea dezintegrată nu s-a mai putut folosi de ea şi că a fost găsită la momentul oportun în timpul domniei lui Iosia, o vreme când Israelul putea fi considerat din nou o „singură naţiune". Decalogul şi Cartea legământului cu care au intrat israeliţii în Canaan, au fost păstrate în perioada care a urmat imediat după aşezarea în Canaan în diferite sanctuare locale şi li s-au adăugat legi şi tradiţii diferite, dar totuşi înrudite cu ele; începuturile unei unităţi naţionale în zilele lui Samuel a necesitat compilarea, pe baza acestui material, a unei cărţi a legii pentru administrarea centralizată. R. Brinker, un elev al lui E. Robertson, a elaborat anumite aspecte ale acestei teorii în The Influence of Sanctuaries in Early Israel, 1946. Folosind criterii lingvistice şi stilistice, R. Cassuto (La Questione della Genesi, 1934) a argumentat în favoarea unităţii Genezei, în timp ce F. Dornseiff (ZAW 52-53, 1934-35) a apărat unitatea literară a întregului Pentateuh; cf. lucrarea lui, intitulată Antike und Alter Orient, 1956.

(iv) Critica formelor. Fără să abandoneze ipoteza documentară, pionierii criticii formelor, H. Gunkel şi H. Gressmann, au pus accentul atât pe calităţile literare cât şi pe procesul îndelungat al tradiţiei orale care a dat formă diferitelor naraţiuni, făcând din acestea capodopere estetice. Această eliberare fericită de recea abordare analitică a criticilor documentari care au îmbrăţişat ipoteza documentară şi care în analiza exagerat de detaliată a Pentateuhului au neglijat profunzimea şi frumuseţea povestirilor, a pavat calea pentru cercetările întreprinse de un grup de cercetători scandinavi care au renunţat la abordarea documentară, subliniind mai degrabă rolul tradiţiei orale. Urmându-l pe J. Pedersen care în 1931 a respins teoria documentară (ZAW 49, 1931, p. 161-181), I. Engnell (Gamla Testamentet, 1, 1945) a afirmat că, departe de a fi rezultatul unei compilări a unor documente scrise, Pentateuhul este o combinaţie de tradiţii orale credibile, colectate şi finisate în cadrul a două cercuri de tradiţie: „cercul P" care a dat naştere Tetrateuhului şi „cercul D" care a dat naştere cărţilor Deuteronom, Iosua, Judecători, Samuel şi Împăraţi. Se consideră că aceste cărţi au fost scrise în perioada exilului sau în perioada postexilică. Factorii de bază în dezvoltarea acestei şcoli tradiţional-istorice sunt cunoaşterea avansată a psihologiei evreieşti şi o înţelegere tot mai profundă a literaturii orientale. Conform celor afirmate de Engnell, discipolii lui Wellhausen tind să interpreteze VT folosindu-se de metodele literare europene şi de logica occidentală. Vezi Eduard Nielsen, Oral Tradition, 1954, pentru o prezentare concisă a punctelor de vedere pe care le îmbrăţişează Şcoala scandinavă.

Aşa după cum preocuparea lui H. Gunkel faţă de diverse unităţi literare (ce pot fi identificate în Pentateuh după forma lor literară) a reprezentat un fel de întoarcere la abordarea fragmentară a lui Geddes, Vater şi De Wette, tot aşa şi P. Volz (şi într-o anumită măsură W. Rudolph) au pledat pentru renaşterea unei ipoteze suplimentare, minimalizând importanţa autorului elohist, care în cel mai fericit caz, consideră Volz, este un editor de mai târziu al marelui autor al Genezei, adică a autorului Iahve. Oarecum într-un mod asemănător, G. von Rad (The Problem of the Hexateuch and Other Essays, E.T. 1966) a subliniat rolul dominant pe care l-a avut autorul iahvist, atât ca şi unul care a colectat materialele Pentateuhului cât şi ca autor al acestora, materiale care au luat formă în decursul unei perioade mari de timp şi care au în spatele lor o bogată istorie a tradiţiei. Conform celor susţinute de von Rad, datele care sunt acceptate în general sunt foarte aproximative şi reprezintă faza finală de compilare a materialelor.

Aplicaţia teologică a teoriilor lui von Rad cu privire la Pentateuh trebuie găsită în cartea sa, Old Testament Theology, 1, E.T. 1962. Teoria lui conform căreia Pentateuhul s-a dezvoltat în jurul unei profesiuni de credinţă cum e cea din Deuteronom 26:5 ş.urm. a fost modificată recent, sugerându-se că profesiunile de credinţă nu sunt sursa naraţiunii Pentateuhului ci rezumatul acestora (J.A. Soggin, IOT, E.T. 1976, p. 93). M. Noth (The Laws in the Pentateuch and Other Essays, E.T. 1966) a aproximat unele rezultate ale Şcolii din Uppsala, îmbrăţişate de Engnell şi alţii, fără să abandoneze abordarea documentară. Dimpotrivă, el a acordat o atenţie deosebită istoriei tradiţiilor orale care stau la baza documentelor, susţinând existenţa documentelor I, E şi P, punct de vedere destul de convenţional. Poate că depărtarea lui de tradiţia wellhauseniană poate fi văzută cel mai bine în refuzul lui de a recunoaşte un „Hexateuh" şi în scoaterea celei mai mari părţi a Deuteronomului de sub tirul criticilor Pentateuhului.

Aşa cum ne indică studiile recente ale VT, în general, cercetătorii contemporani acordă o mai mare atenţie formelor naraţiunilor, a materialului liturgic, contractual sau legislativ, decât pretinselor surse ale ipotezei documentare; Cf. O. Kaiser, IOT, E.T. 1975, care conţine următoarele titluri de capitole: Literary Types of Israelite Narrative, Literary Types of Israelite Law, The Growth of the Pentateuchal Narrative at the Pre-Literary Stage; de asemenea J.A. Soggin, op. cit. Legătura precisă pe care o are critica formelor cu critica surselor, care este mai tradiţională, constituie încă subiectul unor controverse. Ceea ce este clar este că mult mai multă atenţie trebuie acordată criticii redactării, studiului originii şi a scopului celor cinci cărţi luate individual şi a Pentateuhului ca întreg, oricare ar fi procesul lor de alcătuire.

(v) Dovezile arheologice. Progresul pe care l-a cunoscut arheologia modernă a contribuit la reevaluarea ipotezei documentare. Caracterul demn de încredere al naraţiunilor istorice a fost confirmat din nou, în special al naraţiunilor care se referă la perioada patriarhală, (vezi H.H. Rowley, „Recent Discovery and the Patriarchal Age" în The Servant of the Lord, 1965.) Reconstituirea evoluţiei istoriei şi a religiei lui Israel a fost contestată de mai multe ori de către arheologi renumiţi ca W.F. Albright (de ex. From the Stone Age to Christianity, 1957, p. 88 ş.urm., 282) şi C.H. Gordon (de ex. Ugaritic Literature, 1949, p. 5-7; „Higher Critics and Forbidden Fruit", Christianicy Today, 23 Nov. 1959). O reevaluare radicală a ipotezei documentare de pe poziţia religiei lui Israel se găseşte în lucrările de cercetare ale lui Yehezkel Kaufmann, care susţine vechimea documentului P precum şi faptul că acesta P a existat înaintea documentului D. Mai departe, el separă Geneza de restul Pentateuhului, susţinând că această carte constituie „o formaţiune în sine, al cărei material este cel mai vechi" (The Religion of Israel, 1960, p. 208).

e. Poziţia prezentă

Înţelegerea pe care o dobândim din criticile aduse ipotezei lui Graf-Wellhausen, împreună cu cercetările continuie ale exponenţilor acestei ipoteze, au avut ca rezultat modificarea în mare măsură a teoriei vechi. S-a renunţat la concepţiile simple care văd istoria şi religia lui Israel ca o evoluţie. Autenticitatea povestirilor legate de viaţa patriarhilor este recunoscută de mulţi cercetători ai Scripturilor, întrucât descoperirile arheologice au adus lumină asupra cadrului în care au avut loc aceste întâmplări. Mediul social din Egipt în care a trăit Iosif şi relatările cu privire la Exod sunt aspecte ce au fost lămurite definitiv luându-se în calcul criterii arheologice, literare şi lingvistice (cf. A.S. Yahuda, The Language of the Pentateuch in its Relation to Egyptian, 1931; C.H. Gordon, The World of the Old Testament, 1958, p. 139). Rolul lui Moise ca un mare legislator şi ca o personalitate dominantă în religia lui Israel a fost confirmat.

Cu toate că nu s-a renunţat complet la teoria documentară, aceasta a fost modificată de cercetătorii din zilele noastre. Dezvoltarea fiecărui document este deosebit de complexă şi, în general, se consideră că fiecare document reprezintă o întreagă „şcoală", nu numai un singur autor. Diferite documente au apărut şi evoluat nu consecutiv ci în paralel, întrucât în fiecare din ele se găsesc elemente vechi, aşa cum ne indică faptul că prorocii s-au folosit de elemente din Pentateuh (cf. Aalders, op. cit., p. 111-138). A fost abandonată disecarea exagerată a versetelor şi atribuirea unor părţi ale acestora unor surse diferite. Aceste modificări în ipoteza documentară ar trebui privite de către conservatori ca o diagramă medicală, nu ca un anunţ funebru. Teoria lui Wellhausen este încă destul de vie şi continua sa fie o problema constantă pentru cercetătorii conservatori, care uneori s-au mulţumit să reacţioneze împotriva ipotezei documentare, fără a elabora însă un studiu atotcuprinzător al Pentateuhului care să aducă dovezi în sprijinul unităţii Legii şi în acelaşi timp să ia în considerare dovezile cu privire la diversitatea pe care se bazează teoria documentară. Informaţiile tot mai bogate cu privire la literatura Orientului Mijlociu - datorate descoperirilor din "Mari, *Nuzi, *Ugarit, Hatti, *Sumer şi *Egipt - vor constitui în şi mai mare măsură în această privinţă. Întrucât textele din *Ebla (Tell Mardikh) par a fi din aceeaşi perioadă cu primele capitole ale istoriei biblice, există posibilitatea ca ele să arunce o lumină atât asupra literaturii Pentateuhului cât şi asupra contextului lui cultural.

Studiile întreprinse de Aalders au adus lucruri noi şi au arătat direcţia în care trebuie să se îndrepte cercetăţirile în viitor. De un interes deosebit este faptul că el recunoaşte în Pentateuh elemente care nu îi aparţin lui Moise sau elemente dintr-o perioadă de după Moise (de ex. Geneza 14:14; 36:31; Exod 11:3; 16:35; Numeri 12:3; 21:14-15; 32:34 ş.urm.; Deuteronom 2:12; 34:1-12) şi faptul de a fi fost conştient că nici unul din cele două testamente nu atribuie întregul Pentateuh lui Moise, deşi ambele îi atribuie părţi însemnate din această lucrare. Marile coduri legale, de exemplu, îi sunt atribuite specific lui Moise (de ex. Exod 20:2-23:33; 34:11-26; Deuteronom 5-26; cf. Deuteronom 31:9, 24), cât şi itinerarul israeliţilor care este menţionat în Numeri 33:2. În ceea ce priveşte povestirile din Geneza, este posibil ca Moise să fi fost sau să nu fi fost cel care le-a compilat, după ce le-a colectat în forma scrisă sau orală în care se găseau. Dovezi cu privire la editarea Pentateuhului în perioada de după Moise se găsesc în citatele de mai sus şi mai ales în versete cum este Numeri 21:14, unde sunt menţionate documente vechi cum ar fi „Cartea războaielor Domnului". Este dificil să datăm redactarea finală a Pentateuhului. Opinia lui Aalders că aceasta a avut loc în perioada domniei lui Saul sau a lui David este credibilă, cu toate ca, probabil a avut loc şi mai târziu, timp care ar fi permis modernizarea vocabularului şi a stilului.

III. Mesajul religios al Pentateuhului.

„Pentateuhul trebuie definit ca un document prin care îl înţelegem pe Israel, care îi conferă acestuia etiologia vieţii. Prin naraţiuni, poezie, prorocie şi Lege, voia lui Dumnezeu cu privire la rolul lui Israel în lume este descoperită în el" (A. Bentzen, IOT, 1952, 2, p. 77). Ca un document ce conţine revelaţia lui Dumnezeu şi răspunsul lui Israel la această revelaţie, Pentateuhul depune mărturie cu privire la acţiunile mântuitoare ale lui Dumnezeu care este Domn suveran al istoriei şi al naturii. Actul central al lui Dumnezeu în Pentateuh (ba chiar în întreg VT) este *Exodul din Egipt. Prin acest act, Dumnezeu S-a întipărit în conştiinţa lui Israel şi S-a descoperit pe Sine ca un Dumnezeu care izbăveşte. Înţelegerea pe care au dobândit-o ei din această revelaţie le-a dat posibilitatea ca, sub conducerea lui Moise, să reevalueze tradiţiile strămoşilor lor şi să vadă în ele începuturile legăturii pe care a stabilit-o Dumnezeu cu ei şi care a culminat atât de strălucitor în eliberarea lor din Egipt.

Dovedindu-Se cu putere şi atât de clar ca Domn în timpul Exodului, Dumnezeu i-a făcut pe israeliţi să înţeleagă că El este Creatorul şi Susţinătorul universului cât şi Conducătorul istoriei. Ordinea este importantă: faptul că L-au cunoscut pe Izbăvitorul i-a ajutat să-L cunoască pe Creatorul; faptul ca L-au înţeles pe Dumnezeul harului, i-a ajutat să-L înţeleagă pe Dumnezeul naturii. Este posibil ca dovada puterii lui Dumnezeu asupra naturii în timpul plăgilor, la trecerea mării, şi în felul în care i-a hrănit în pustie să-i fi determinat pe israeliţi să-L vadă pe Dumnezeu ca un Stăpân al naturii şi al istoriei.

Harul lui Dumnezeu este descoperit nu numai în faptul că i-a izbăvit şi i-a călăuzit, ci şi în faptul că le-a dat Legea şi a încheiat cu ei un legământ. Angajamentul lui Israel de a asculta, jurământul de loialitate faţă de Dumnezeu şi voia Lui este răspunsul lui faţă de acest har; dar chiar răspunsul lui Israel este un dar al harului lui Dumnezeu, căci El este cel care, fără să fie obligat, a fixat termenii legământului şi le-a pus la îndemână sistemul jertfelor ca un mijloc prin care să facă o punte peste prăpastia dintre Sine şi poporul Său. Harul lui Dumnezeu cerea o recunoştere totală a faptului că El este Domn, o ascultare completă de voia Lui în orice domeniu al vieţii. Această cerinţă este generoasă, pentru că ea vizează ce este spre binele lui Israel, ceea ce îl va ajuta pe Israel să-şi realizeze adevăratul lui potenţial şi ceea ce el nu putea descoperi fără revelaţia divină.

Indiferent care este originea Pentateuhului, el este un document ce posedă un conţinut bogat şi unitar. Este consemnarea revelaţiei lui Dumnezeu în istorie şi a conducerii istoriei de către El. Pentateuhul este o mărturie atât cu privire la răspunsul lui Israel cât şi cu privire la incapacitatea lui de a răspunde pozitiv. El mărturiseşte despre sfinţenia lui Dumnezeu, lucru ce îl pune pe El în contrast cu oamenii, şi despre dragostea Lui binevoitoare, care îl obligă faţă de Israel conform condiţiilor impuse de El însuşi. (*GENEZA, *EXODUL, *LEVITICUL, *NUMERI, *DEUTERONOM.)

BIBLIOGRAFIE
U. Cassuto, The Documentary Hypothesis and the Composition of the Pentateuch, E.T., 1961; A.T. Chapman, An Introduction in the Pentateuch, 1911; I. Engnell, Critical Essays on the Old Testament, 1970; H.F. Hahn, The Old Testament in Modern Research, 1956; K. Koch, The Growth of the Biblical Tradition, 1969 – J.A. Motyer, The Revelation of the Divine Name, 1959 - A. Noordtzy, „The Old Testament Problem", BS 97, 1940, p. 456-475- 98, 1940, p. 99-120, 218-243; C.R. North, „Pentateuchal Criticism", OTMS, p. 48-83; M. Noth, A History of Pentateuchal Traditions, 1972; N.H. Ridderbos, „Reversals of Old Testament Criticism", în Revelation and the Bible, ed. C.F.H. Henry, 1958; H.H. Rowley, „Moses and the Decalogue", BJRL 34, 1951, p. 81-118; idem, The Biblical Doctrine of Election, 1950; W. Rudolph, Der „Elohist" von Exodus bis Josua, BZAW 68, 1938; R.de Vaux, The Bible and the Ancient Near East, 1971; P. Volz and W. Rudolph, Der elohist als Erzähler: ein Irrweg der Pentateuchkritik?, BZAW 63, 1933; G.E. Wright, God Who Acts, 1952; idem, The Old Testament against its Environment, 1950.

D.A.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: