pecete, pecetluire



PECETE, PECETLUIRE.

I. În Vechiul Testament

În Orientul Apropiat, de unde au fost recuperate mii de peceţi, peceţile gravate erau foarte obişnuite în antichitate, evreii folosind un termen general care nu specifica forma peceţii (hotam; în egipt. htm). Diferitele utilizări ale unei peceţi de felul acesta au fost în mare parte similare cu cele din vremurile noastre.

a. Utilizări

(i) Ca un simbol al autenticităţii şi al autorităţii. Astfel, Faraon i-a dat lui Iosif, reprezentantul său, o pecete (Geneza 41:42) şi Ahaşveroş a pecetluit edictele împărăteşti (Estera 3:10; 8:8-10). Acţiunea descrie transmiterea cuvintelor stăpânului la ucenicii lui (Isaia 8:16) şi pe Iahve care înzestrează cu autoritate pe Zorobabel (Hagai 2:23; cf. Ieremia 22:24). Pentru exemple altele decât cele biblice, cu privire la peceţile ce se puneau pe legăminte, vezi Iraq 21, 1958.

(ii) Pentru a depune mărturie cu privire la un document. Pecetea era imprimată pe lut sau pe ceară (*SCRIERE). Astfel, prietenii lui Ieremia au fost martori la contractul de cumpărare pe care l-a încheiat acesta (Ieremia 32:11-14), Neemia şi contemporanii lui au încheiat un legământ în scris pe care şi-au pus pecetea (Neemia 9:38; 10:1), iar Daniel a pecetluit o prorocie (Daniel 9:24).

(iii) Pentru a asigura prin aplicarea unei peceţi. Astfel, un document de lut care era aşezat într-un plic sau în alt gen de ambalaj, sau un sul legat cu o sfoară de care era ataşată o bucată de lut purtând o pecete imprimată, puteau fi citite numai după ce pecetea era ruptă de o persoană autorizată (cf. Apocalipsa 5:1 ş.urm.). O prorocie pecetluită (Daniel 12:9) sau o carte (Isaia 29:11) era astfel un simbol a ceva ce nu a fost revelat încă.

Pentru a preveni accesul unor persoane neautorizate, uşile trebuiau pecetluite cu o funie sau cu lut, pecetea fiind aplicată pe crăpătura dintre uşă şi stâlpul uşii. În felul acesta s-a pecetluit intrarea la groapa cu lei din Babilon (Daniel 6:17; Bel and the Dragon 14) şi la morminte (Herodot, 1. 121; comp. Matei 27:66). Solzii foarte strânşi ai unui crocodil erau asemănaţi cu un obiect pecetluit (Iov 41:15).

Metaforic, pecetea a fost folosită pentru ceea ce era păstrat în siguranţă, aşa cum sunt păcatele oamenilor înaintea lui Dumnezeu (Deuteronom 32:34; Iov 14:17), Singurul care are autoritatea de a deschide şi de a pecetlui (Iov 33:16). El îşi pune pecetea în semn că a încheiat ceva (Ezechiel 28:12). Metafora din Cântarea Cântărilor 4:12 se refera probabil la castitate.

b. Forma

O data cu inventarea scrisului în mileniul al 4-lea î.Cr., peceţile au fost folosite în număr foarte mare. Cea mai obişnuită formă de pecete era cea cilindrică şi era rulată pe lut, cu toate că şi peceţile tip ştampilă era folosite la vremea aceea. În Palestina, atât sub influenţă mesopotamiană (deseori prin Siria şi Fenicia) cât şi prin influenţă egipteană, peceţile cilindrice şi scarabeii erau folosite în perioada canaanită. Scarabeii au fost aplicaţi predominant pe peceţile de lut sau clei care erau ataşate papirusurilor. În timpul monarhiei, au predominat peceţile în formă de ştampilă, cele tronconice, sau cele în formă de scarabeu.

Pecetea avea un orificiu aşa încât să poată fi purtată la gât, pe o sfoară (Geneza 38:18; Ieremia 22:24; Cântarea Cântărilor 8:6) sau pusă pe un ac, ale cărui urme se văd uneori, pentru a fi agăţate pe haine. Pecetea în formă de scarabeu sau peceţile de piatră erau aşezate pe un inel şi erau purtate pe mână sau pe braţ (Estera 3:12).

c. Materiale

Cei mai săraci puteau cumpăra peceţi confecţionate mai rudimentar, din lut ars, bitum, calcar, masă sticloasă sau lemn. Majoritatea peceţilor, însă, erau gravate de un meşter specializat în fabricarea peceţilor care folosea dălţi de cupru, o roată de tăiat şi uneori o vrilă cu coardă, poate „un mâner de fier cu un vârf de diamant" (Ieremia 17:1; *ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI) cu care prelucra pietrele semi-preţioase care erau dure (*ARTA). În Palestina, ca şi în alte părţi, au fost importate şi folosite în mod frecvent materiale cum sunt cameolul, cuarţul criptocristalin, agatul, jaspul, piatra cristalină şi hematita. Scarabeii importaţi din Egipt erau din steatită smălţuită şi, mai târziu, din amestec smălţuit.

Pietrele gravate (Exod 28:11-23; 39:8) erau folosite ca medalioane pe pieptarul marelui preot. Pietrele fine şi îndemnarea omului au făcut posibilă fabricarea acestor peceţi de piatră sau a inelelor de pecetluire (în ebr. tabba’at, în acad. timbu’u) fiind folosite ca ornamente (Isaia 3:21), ca daruri consacrate, sau în scopuri sacre (Exod 35:22; Numeri 31:50), ca şi grupul de peceţi din templul canaanit de la Haţor, sau ca *amulete. Cuvântul ebr. tabba’at este folosit şi pentru inele în general (Exod 25:12).

d. Stiluri

Înainte de perioada monarhică, peceţile cilindrice copiau stilul fenician sau pe cel sirian, conţinând modele, desene destul de complete, rânduri de bărbaţi sau desene caracteristice diferitelor mode care au existat în diferite perioade în Mesopotamia. Peceţile palestiniene din perioada de mai târziu, de obicei ovale, reprezintă de obicei figuri de lei (vezi BA, fig. 52), lei cu cap de om şi cu aripi sau sfincşi (heruvimi), grifoni sau şerpi înaripaţi. Motivele egiptene, cu floarea de lotus , ankh (simbolul vieţii) sau copilul Horus au fost folosite frecvent. Scene care prezintă modul de închinare, zeităţi şezând, animale şi păsări par să indice că această artă nu a fost o insultă la adresa sentimentului religios al evreilor. După sec. al 7-lea î.Cr., însă, majoritatea peceţilor conţin o inscripţie de numai două rânduri.

e. Inscripţii

Au fost recuperate mai bine de 200 de peceţi evreieşti purtând numele proprietarilor lor. Pe unele peceţi numele stă singur, iar pe altele este urmat de numele tatălui sau de titlul purtătorului. Unele aparţin unor slujitori împărăteşti şi poartă inscripţia „slujitor al regelui/împăratului". Cea mai preţioasă dintre acestea este pecetea de jasp cu inscripţia „A lui Şema, slujitorul lui Ieroboam" (adică Ieroboam al 2-lea), care a fost descoperită cu ocazia săpăturilor arheologice de la Meghido. O altă pecete conţine un cocoş, cu următoarea inscripţie „A lui Iaazania, slujitorul împăratului", şi poate să ni-l indice ca proprietar pe Iaazania din 2 Împăraţi 25:23, sau un contemporan al acestuia cu acelaşi nume (Ieremia 35:3; 40:8; cf. Ezechiel 11:1). Peceţile au fost presate în lut şi unele din acestea au fost recuperate, purtând pe verso urme ale documentelor de papirus pe care le-au sigilat. Un asemenea sistem de sigilare numit bulla avea imprimată inscripţia „A lui Ghedalia, mai marele peste casă". A fost găsit la Lachiş, şi fi aparţinut probabil guvernatorului lui Iuda (2 Împăraţi 25:22-25; în ce priveşte funcţia, comp. cu 2 Împăraţi 18:18 şi *ŞEBNA). O pecete are o importanţă deosebită datorită faptului că data din care provine ne este cunoscută. Această pecete poartă inscripţia „A lui Iehozera, fiul lui Hilchia, slujitorul lui Ezechia" (IEJ 24, 1974, p. 27-29), Ezechia fiind împăratul lui Iuda, iar Hilchia tatăl administratorului său (2 Împăraţi 18:18 etc.). Mai mulţi bărbaţi poartă titlul de „fiul împăratului", cu toate că nu este clar dacă aceştia au fost membri ai familiei regale sau pur şi simplu slujitori la palat. De asemenea, tot incertă este şi identitatea stâpânului unei peceţi care poartă inscripţia „A lui Eliachim, slujitorul (naâar) al lui Yawkin". Yawkin poate fi *Ioiachin, împăratul lui Iuda, dar demnitarii ale căror nume erau inscrise pe alte peceţi nu erau toţi împăraţi. Unele peceţi au aparţinut cu siguranţă unor femei, de ex. pecetea Anei (hnh; PEQ 108, 1976, p. 59-61), sau „A lui Abigail, nevasta lui Asaia".

Valoarea acestor peceţi constă în lista de nume evreieşti pe care le relevă, multe din ele nefiind conţinute în VT (de ex. Gamaria, Halasia). Titlurile pe care le găsim în inscripţiile de pe aceste peceţi lărgesc cunoştinţele noastre cu privire la funcţiile slujbaşilor împărăteşti. Un număr mare de peceţi, multe din ele conţinând doar numele purtătorului, denotă că în micul stat al lui Iuda, de unde provin majoritatea peceţilor, cititul era o aptitudine destul de răspândită.

Informaţii istorice importante ne sunt furnizate de o colecţie de sigilii de lut şi anumite mărci imprimate pe mânerele unor vase, care, după toate probabilităţile, poartă numele a trei guvernatori ai lui Iuda din perioada post-exilică (Elnatan, Iehoezer, Ahzai), fiecare din aceştia fiind denumit peha, care trebuie plasaţi în timp între Zorobabel şi Ezra. Aceste nume nu ne sunt cunoscute din alte surse. (Vezi N. Avigad, Bulae and Seals front a Post-Exilic Judaean Archive, 1976.)

f. Mânere de vase marcate

Săpăturile arheologice din Palestina au scos la suprafaţă aprox. 1.000 de mânere de vase purtând imprimări ale unor peceţi. Unele par a fi mărci pentru vasele împărăteşti (cf. 1 Cronici 4:23), dând locul unde au fost confecţionate. Imprimările prezintă de obicei scarabei cu patru aripi sau un sul zburător având deasupra inscripţia „Al împăratului" lammelek, iar dedesubt o localitate, de ex. Hebron, Zif, Soco şi mmst. Altele poartă nume personale (probabil al olarului), de ex. Şebnaia, Azaria, Iopia. Astfel de mânere cu inscripţii au fost găsite în cantităţi mari la Meghido, Lachiş şi Gabaon. Un grup de ştampile fiscale ce poartă inscripţia în aram. yhd (Iuda), care datează din perioada 400-200 î.Cr., prezintă un interes deosebit (*BANIBASOR 147, oct. 1957, p. 37-39; 148, dec. 1957, p. 128-30; IEJ 7, 1957, p. 146-153).

BIBLIOGRAFIE
(1) Peceţi palestiniene: A. Rowe, Catalogue of Egyptian Scarabs in the Palestine Archaeological Museum, 1936; B. Parker, „Cylinder Seals of Palestine", Iraq 11, 1949; J. Nougayrol, Cylindres sceaux et empreintes... trouves en Palestine au cours des fouilles regulieres, 1939; A. Reifenberg, Ancient Hebrew Seals, 1950; D. Diringer, în DOTT, p. 218-226.
(2) Pentru informaţii cu privire la alte peceţi din Orientul Apropiat: H. Frankfort, Cylinder Seals, 1939; D J. Wiseman, Cylinder Seals of Western Asia, 1958.

D.J.W.
A.R.M.

II. În Noul Testament

a. În sens literal

Verbul sphragizo (substantivul sphragis) este folosit ocazional în NT într-un sens literal, de ex. cu privire la pecetluirea mormântului lui Cristos după îngroparea Lui (Matei 27:66, cf. Evanghelia lui Petru 8:33), la pecetluirea lui Satan în Adânc (Apocalipsa 20:3) cu la pecetluirea sulului din Apocalipsa pentru a nu fi citit de cei care nu sunt autorizaţi să facă lucrul acesta (Apocalipsa 5:1-8:1, passim). Practica de a pecetlui menţionată în acest ultim pasaj putea fi cunoscută atât de iudei cât şi de romani (cf. Apocalipsa 22:10, unde cuvintele logoi nu sunt pecetluite, fiindcă „vremea este aproape", şi vor fi folosite în curând; contrastează cu Daniel 12:4, 9).

b. În sens figurativ

(i) În Romani 15:28, Pavel se referă la intenţia lui de a le aduce sfinţilor din Ierusalim ajutoare (koinonia) de la Neamuri, şi de a „pecetlui" (sphragisamenos) în felul acesta darurile lor. Este posibil ca acest lucru să denote o garanţie a onestităţii lui („sub pecetea mea", NEB), dar va denota în orice caz consimţământul lui Pavel faţă de acţiunea întreprinsă de Neamuri (aceeasi interpretare o dă Theodore de Mopsuestia; cf. Ioan 3:33, unde esphragisen este folosit cu privire la „aprobarea" de către om a adevărurilor lui Dumnezeu, şi Ioan 6:27, unde exact aceeaşi formă a verbului este folosită cu privire la mărturia pe care Dumnezeu o face despre Cristos).

(ii) Un sens neobişnuit al cuvântului sphragis, care se referă tot la „autentificare", apare în 1 Corinteni 9:2, unde Pavel îi descrie pe corintenii care au fost convertiţi prin el ca „pecetea" pe care Cristos a pus-o pe lucrarea lui; confirmarea, propriu-zisă a apostolici lui.

(iii) În discuţia despre credinţa exemplară a lui Avraam din Romani 4, Pavel se referă la acel semn (semeion) al tăierii împrejur ca la o „pecete" a neprihănirii care a existat, prin credinţă, înainte ca ritualul în sine să fie instituit. Această utilizare a termenului „pecete" este comparabilă cu cea din Apocalipsa (Apocalipsa 7:2-8; 9:4), unde ni se spune despre slujitorii lui Dumnezeu că „au fost pecetluiţi... cu pecetea Dumnezeului cel viu" (7:2 ş.urm.; cf. Ezechiel 9:4; Apocalipsa 14:1), atât ca o măsură de protecţie, cât şi ca un semn că aceştia îi aparţin Lui.

A.G. Herbert ne sugerează (TWBR, p. 222) că aceste pasaje „se încadrează uşor în contextul botezului".

III. Pecetluirea de către Duhul

Un tablou important al NT asociază sphragis cu pneuma. Descrierea pe care o face Pavel în Efeseni 1, de exemplu, are loc într-un cadru în care predomină speranţa creştină. În v. 13, creştinii din Efes sunt descrişi ca fiind „pecetluiţi cu Duhul Sfiht care fusese făgăduit"; ei au primit acum o arvună a ceea ce vor deveni în eternitate. Şi aici, acest sens al „pecetluirii" se referă la ideea de „a poseda" (cf. 2 Timotei 2:19; Galateni 6:17). În mod similar, menţionarea Duhului Sfânt în Efeseni 4:30, în contextul unor sfaturi pe care le dă Pavel cu privire la purtarea creştină, este urmată de expresia descriptivă „prin care (în care, en ho) aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării"; în acelaşi timp, în 2 Corinteni 1:21 ş.urm., despre credincioşi se spune că sunt „unşi" de Dumnezeu care i-a „pecetluit", şi le-a dat Duhul Sfânt ca o garanţie veşnică. Trebuie să luăm în considerare natura acestei „peceţi", ca şi momentul şi rezultatele „pecetluirii".

a. Natura peceţii Au avut loc multe dezbateri pe marginea acestui subiect. R.E.O. White, de exemplu (The Biblical Doctrine of Initiation, 1960, p. 203 şi n.), consideră că timpul aorist al verbului sphragizo din Efeseni 1:13; 4:30; 2 Corinteni 1:22 se referă la darul Duhului, acţionând ca o „pecete divină aplicată botezului". În sprijinul acestei sugestii el descoperă o utilizare frecventă în NT a timpului aorist referitor la primirea Duhului de către credincios la botez. W.F. Flemington, pe de altă parte (The New Testament Doctrine of Baptism, 1953, p. 66 ş.urm.), sugerează că botezul în sine este o pecete, şi face o legătură între acest lucru şi cuvântul sphragis care este folosit cu privire la ritualul evreiesc al tăierii împrejur. (Vezi de asemenea O. Cullmann, Baptism in the New Testament, 1950, p. 46.)

Cu siguranţă, când studiem doctrina botezului şi noţiunea de pecete, nu putem uita de contextul evreiese în care le studiem; şi Gregory Dix a arătat măsura în care părinţii Bisericii primare s-au folosit în această privinţă de conceptele iudaice ale predecesorilor lor (Th 51, 1948, p. 7-12). În acelaşi timp, aşa cum afirmă Dix, nu neapărat NT este cel care justifică vreo legătură care a fost făcută mai târziu între „botez" şi „pecete"; nici chiar Didache nu consideră că botezul în apă este o „pecete", şi nici nu leagă deloc acest sacrament de darul Duhului Sfânt.

b. Momentul pecetluirii. Aceste consideraţii vor sugera că există de asemenea o îndoială cu privire la momentul precis în care credinciosul este „pecetluit". Dacă suntem corecţi atunci când asociem darul Duhului Sfânt cu botezul (model frecvent în NT, dar care nu este valabil în toate cazurile, cf. Faptele Apostolilor 8:36 ş.urm.; 10:44), putem considera că această „pecetluire" pe care o face Duhul Sfânt are loc la botez sau, mai precis, poate în momentul predării, care îşi găseşte expresia în sacramentul botezului. Aşadar, G.W.H. Lampe (The Seal of the Spirit, 1951) a examinat cu atenţie originea şi înţelesul termenilor înrudiţi, sphragis şi chrisma, care se găsesc în NT, a asociat „chrisma" lui Cristos Însuşi în care Duhul lui Dumnezeu a fost prezent în mod activ, şi a arătat că (în limbajul folosit de Pavel) încorporarea în Trupul lui Cristos are loc prin botez (şi nu prin vreun echivalent al acestuia cum ar fi „confirmarea", spre exemplu) şi „pecetluită" de darul Duhului Sfânt (p. 6, 61 ş.urm.; pentru un rezumat al acestor argumente şi pentru identitatea celor care le-au propus, vezi mai departe White, op. cit., p. 352 ş.urm.).

c. Rezultatele pecetluirii. Din papirusurile din primul secol este clar că noţiunea de „pecetluire" a ajuns să dobândească în E un sens mai larg şi important, în special în cercurile juridice, acela de a conferi valabilitate documentelor, garantând autenticitatea articolelor etc. (Paralele posibile care există între sphragizo şi iniţierea în cultele mistice greceşti nu par a fi prea semnificative.) Este uşor să vedem cât de natural se potriveşte cuvântul sphragis şi derivatele lui în contextele NT care au de-a face cu doctrina legământului şi felul în care, atunci când se referă la Duhul Sfânt, denotă atât autentificare cât şi apartenenţă. Am văzut deja că acestea sunt aspecte ale înţelesului pe care-l are cuvântul în alte pasaje din NT.

Poate fi observată apariţia unor idei similare şi în alte contexte. Spre exemplu, „semnul" pe care l-a înfăptuit Ioan Botezătorul (botezul, n.tr.), a fost un rit cu totul escatologic (Luca 3:3 ş.urm.; observaţi reacţia poporului faţă de identitatea lui Ioan în v. 15); iar conform apocalipticului iudaic normativ, botezul lui a avut semnificaţia unui „stigmat" pe care-l primeau cei mântuiţi în vederea judecăţii care se apropia, un stigmat comparabil cu ceea ce găsim în unele părţi ale Psalmilor lui Solomon (de ex. 15:6 ş.urm., 8; cf. 2 Ezdra 6:5) şi ale NT însuşi (2 Timotei 2:19; şi cf. ideea de „pecetluire ca o garanţie", pe care am văzut-o deja în Apocalipsa 7:2 ş.urm., etc; vezi White, op. cit., p. 88).

În utilizările din NT a termenului „pecete" pe care le-am discutat predomină ideile de apartenenţă, de autentificare şi de garanţie. Cele trei pasaje din scrierile lui Pavel pe care le-am analizat (Efeseni 1:13; 4:30; 2 Corinteni 1:22) indică deopotrivă că arvuna arrabon Duhului Sfânt care este dată credincioşilor, încorporată en Christo la botez prin credinţă, este un „semn şi o garanţie a răscumpărării finale (Lampe, op. cit., p. 61). În felul acesta, a avea darul Duhului Sfânt este echivalent cu a fi „îmbrăcat cu Cristos", cu a avea parte de chrisma Lui, şi cu a deveni membru al Trupului Lui, adevăratul Israel al lui Dumnezeu (ibid., cf. 1 Corinteni 12:13). Darul Duhului Sfânt, de fapt, confirmă legământul prin care sunt „pecetluiţi" credincioşii ca şi popor al lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE
Lucrarea standard în limba engleză cu privire la acest subiect (NT) este cartea lui G.W.H. Lampe, The Seal of the Spirit, 1951 (în special Partea 1). Cu privire la un istoric al acestei noţiuni, vezi de asemenea G. Dix, Th 51, 1948, p. 7-12. Pentru o discuţie completă pe marginea textelor relevante vezi lucrări majore care tratează botezul în NT, cele mai importante fiind O. Cullmann, Baptism in the New Testament, 1950; W.F. Flemington, The New Testament Doctrine of Baptism, 1953; P. Ch. Marcel, The Biblical Doctrine of Infant Baptism, 1953; R.E.O. White, The Biblical Doctrine of Initiation, 1960; R. Schnackenburg, Baptism in the Thought of St. Paul, 1964; J.D.G. Dunn, Baptism in the Holy Spirit, 1970; R. Schippers, NIDNTT 3, p. 497-501.

S.S.S.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: