păstor



PĂSTOR. Cuvântul „păstor" poate fi folosit în Biblie în sens literal sau în sens metaforic: cei care se îngrijesc de oi, sau cei care se îngrijesc de oameni (păstori dintre oameni sau păstori cu o natură divină). Laude şi critici similare pot fi aduse ambelor tipuri de păstori. Cuvântul ebr. pentru păstor este participiul ro’eh, iar în gr. cuvântul este poimen. Grija pe care un păstor omenesc o manifestă faţă de ceilalţi muritori poate fi de natură politică sau spirituală. Homer şi alţi scriitori laici i-a numit deseori pe regi şi pe guvernatori păstori (Iliada 1. 263; 2. 243, etc.), un mod de a folosi cuvântul care este reflectat în profundele metafore din Ezechiel 34.

Păstorul de oi îndeplinea şi îndeplineşte şi astăzi o misiune pretenţioasă, şi veche de pe timpul lui Abel (Geneza 4:2). În primul rând, el trebuie să găsească păşune şi apă într-un ţinut uscat şi stâncos (Psalmul 23:2), să-şi protejeze turma de intemperiile vremii şi de animalele fioroase (cf. Amos 3:12), să recupereze orice oaie pierdută (Ezechiel 34:8- Matei 18:12, etc.). Când se îndepărta de locurile populate, avea cu sine o traistă în care purta hrană şi cele strict necesare.(1 Samuel 17:40, 49) şi locuia într-un cort (Cântarea Cântărilor 1:8). Putea folosi câini care să-l ajute, aşa cum fac şi păstorii din vremea noastră (Iov 30:1). Când păstorii şi turmele lor se stabilesc pentru o anumită perioadă în vreo cetate, acesta este un semn al depopulării şi al dezastrului în urma judecăţii divine (Ieremia 6:3; 33:12; Ţefania 2:13-15). Păstorul de serviciu era obligat să plătească pentru fiecare oaie pierdută (Geneza 31:39), cu excepţia cazului în care putea să dovedească în mod concludent că situaţia nu putea fi prevenită sau stăpânită (Exod 22:10-13). Ideal era ca păstorul să fie puternic, devotat şi altruist, aşa cum erau mulţi dintre ei. Dar uneori se găseau şi ticăloşi care ocupau o profesie onorabilă (Exod 2:17, 19) şi unii păstori nu reuşeau să-şi ducă la îndeplinire sarcinile ce le revenea (Zaharia 11, passim; Naum 3:18; Isaia 56:11, etc.).

Onoarea chemării de a păstori este atât de mare, încât VT îl descrie pe Dumnezeu ca Păstorul lui Israel (Geneza 49:24; Psalmul 23:1; 80:1), care se va purta cu turma cu blândeţe (Isaia 40:11) şi care, totuşi, este gata să împrăştie turma plin de mânie, sau s-o adune înapoi cu un duh de iertare (Ieremia 31:10). Uneori nota dominantă exprimă judecată, când păstorii sunt condamnaţi şi pedepsiţi împreună cu oile lor (Ieremia 50:6; 51:23; Zaharia 13:7; şi ilustraţiile din evanghelii). Aceşti păstori necredincioşi vor sta tremurând în faţa Domnului (Ieremia 49:19; 50:44). Uneori există o notă de compasiune, când oile sunt abandonate de cei ce răspund de ele (Numeri 27:17; 1 Împăraţi 22:17; Marcu 6:34, etc.). Doi păstori care sunt prezentaţi într-o lumină foarte pozitivă sunt Moise (Isaia 63:11) şi, destul de surprinzător, păgânul care a dus la îndeplinire planurile lui Dumnezeu, Cir (Isaia 44:28). Scriptura subliniază onest marea responsabilitate pe care o au liderii faţă de cei care-i urmează. Unul dintre cele mai solemne capitole din VT este Ezechiel 34, unde păstorii necredincioşi sunt acuzaţi (cf. Ieremia 23:1-4, şi chiar şi mai aspru Ieremia 25:32-38). Aceştia, s-au gândit la pântecul lor şi s-au hrănit pe ei înşişi nu turmele lor; au omorât şi au împrăştiat oile ca să profite; au neglijat datoria lor de păstori de a purta de grijă turmei; de aceea, Dumnezeu va aduna turma din nou şi-i va judeca pe păstori. De fapt, el va pune un alt păstor peste turmă (Ezechiel 34:23). Acest pasaj este interpretat ca referindu-se la unirea împărăţiei de N cu împărăţia de S, dar îl zugrăveşte mult mai clar pe aşteptatul Mesia.

În NT, misiunea de a fi Păstor îi revine lui Cristos. El este chiar mai mult decât atât, este Marele Păstor (Evrei 13:20 şi 1 Petru 2:25; de asemenea 1 Petru 5:4). Această slujbă este prezentată în detaliu în Ioan 10, care merită să fie comparată în amănunt cu Ezechiel 34. Punctele principale în pasajul din Ioan sunt: nelegiuirea celor care se furişează şi sar gardul în staul; folosirea uşii ca semn al păstorului celui adevărat; familiarizarea oilor cu vocea celui care a fost numit păstorul lor (păstorii zilelor noastre din Răsărit folosesc exact aceleaşi metode); învăţăturile cu privire la Persoana lui Cristos, care este asemănat cu uşa (păstorii din Răsărit se culcau adesea de-a latul uşii sau a deschizăturii din ţarcul oilor), şi care este asemănat cu păstorul cel bun dar care este prezentat în contrast cu păstorii plătiţi. Ioan subliniază, de asemenea, relaţia care există între Cristos, urmaşii Lui şi Dumnezeu; aducerea şi a altor oi într-o singură turmă (v. 16); şi respingerea celor care nu sunt cu adevărat oi ale lui Cristos. (Cf. Milton, Lycidas, în special versurile 113-131.)

BIBLIOGRAFIE
E. Beyreuther, în NIDNTT 3, p. 564-569; F.F. Bruce, „The Shepherd King", în This is That, 1968, p. 100-114; J. Jeremias, în TDNT 6, p. 485-502.

R.A.S.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: