păr



PĂR. Se pare că obiceiul israeliţilor, pentru ambele sexe, era de a-şi lăsa părul să crească la o lungime considerabilă. Părul bogat al lui Absalom este menţionat cu o oarecare admiraţie (2 Samuel 14:26). Singurul motiv pentru care trebuia să şi-l taie anual era greutatea acestuia. Frizerii sunt menţionaţi (Ezechiel 5:1), dar rolul lor era acela de a îndrepta părul nu de a-l tunde. Însă, în perioada NT părul lung era o „ruşine" pentru un bărbat (1 Corinteni 11:14), deşi trebuie menţionat şi faptul că, atunci când face această afirmaţie, Pavel se adresează unei biserici din Grecia. Femeile, pe de altă parte, purtau părul lung şi netăiat atât în perioada VT cât şi în cea a NT. Talmudul nu menţionează existenţa coafezelor, dar rădăcina cuvântului (megaddela) este „a împleti", nu a tăia. Un cap pleşuv nu era ceva plăcut, poate datorită faptului că leproşilor le cădea părul (cf. Levitic 13) şi este clar că aluzia copiilor la pleşuvia lui Elisei a fost o insultă premeditată. În Egipt, bărbaţii îşi bărbiereau atât faţa cât şi capul şi Iosif a trebuit să se conformeze obiceiurilor locale (Geneza 41:14). Părul de culoare închisă era admirat la ambele sexe; dar părul cărunt era respectat (*BĂTRÂNEŢE). Într-adevăr, îl găsim zugrăvit chiar şi pe Dumnezeu purtând păr cărunt (sau alb) (Daniel 7:9; cf. Apocalipsa 1:14). Dar Irod cel Mare se pare că a preferat să arate mai tânăr, căci când a început să încărunţească şi-a vopsit părul.

Părul era purtat în mai multe feluri. Samson avea şapte şuviţe, iar femeile îşi împleteau părul deseori sau şi-l purtau coadă. Soldaţii care porneau la luptă îl lăsau să atârne în voie, dar a-l lăsa nepieptănat era un semn de doliu; smulgerea lui era un semn al fricii şi al deprimării. Tunderea lui trebuia făcută în anumite feluri; cârlionţii părului nu trebuiau tăiaţi niciodată (Levitic 19:27), căci acesta era un obicei al unor culte idolatre (cf. Deuteronom 14:1). Până astăzi, membrii religiei iudaice ortodoxe respectă acest obicei; băieţii pot fi văzuţi cu părul tuns foarte scurt cu excepţia unor cârlionţi care atârnă în dreptul urechilor. Preoţilor li s-au dat instrucţiuni cu privire la felul în care să poarte părul, de către Ezechiel (44:20). Nazireii trebuiau să-şi lase părul netuns atâta timp cât ţinea jurământul lor, iar apoi trebuiau să-şi radă capul complet. Această radere a capului însemna purificare (Levitic 14:8). Un alt caz special a fost cel al lui Samson, a cărui putere stătea în şuviţele lungi de păr.

Ungerea capului unui musafir era un semn de ospitalitate (Luca 7:46). Părul era uns în mod frecvent, în unele ocazii festive (cf. Psalmul 45:7). A jura pe părul (sau pe capul) propriu era un obicei pe care Isus l-a interzis (Matei 5:36).

În metafore şi în comparaţii părul este simbolul mulţimii, al lucrurilor nesemnificative şi al fineţii (Psalmul 40:12; Matei 10:29 ş.urm.; Judecători 20:16).

BIBLIOGRAFIE
L. Kohler, Hebrew Man, E.T. 1956, p. 26 ş.urm.

D.F.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: