papirusuri şi ostraca



PAPIRUSURI ŞI OSTRACA

I. Egiptean

a. Papirus

(i) Numele. Termenul papirus se foloseşte cu referire la multe plante de baltă din familia rogozului, pentru materialului de scris fabricat din măduva acestor plante, precum şi pentru manuscrisele făcute din acest material. Originea termenului gr. papyros (de unde vine „papirus", în engl. „paper") nu ne este cunoscută. Unii cred că termenul vine de la un oarecare papuro din coptă (ultima fază a limbii egiptene antice), care ar putea însemna „ceva ce aparţine regelui", reflectând faptul că, în epoca greco-romană, producerea papirusului constituia un monopol al regelui.

(ii) Planta şi utilizarea ei. În antichitate, *planta numită Cyperus papyrus L. creştea pretutindeni în Egipt, dar mai cu seamă în Delta Nilului, în mlaştini şi în lacuri ; dar planta nu se mai găseşte acum în stare sălbatică în partea de N a Sudanului, cu toate că mai creşte încă în mlaştinile lacului Huleh din Palestina şi se găseşte şi în Sicilia. Din rădăcinile care sunt în nămol, tulpinile cu secţiune triungiulară cresc la o înălţime de 3 până la 6 m, la extremitate având flori mari, deschise de forma unui clopoţel. (Vezi H. Frankfort, Birth of Civilization in the Near East, 1951, pl. 2, iar pentru o reprezentare în antichitate, vezi W. Stevenson Smith, Art and Architecture of Ancient Egypt, 1958, placa 129 A.) Forma suplă a papirusului a constituit un motiv preferat în arta şi în arhitectura Egiptului. Cuvântul ebr. gome’ (VA „trestie cu noduri", „trestie", „trestii") pare să se refere la planta de papirus. Versetele biblice care se referă la această plantă se potrivesc bine cu natura şi utilizarea papirusului, aşa cum le cunoaştem noi. Într-adevăr, el a crescut în baltă (Iov 8:11) şi pe bună dreptate era simbolul vegetaţiei luxuriante din mlaştini, în contrast cu nisipurile din deşert (Isaia 35:7). Coşuleţul sau „sicriaşul" în care a fost aşezat copilaşul Moise, a fost din papirus (Exod 2:3); iar în Egipt şi în Etiopia, pe Nil şi pe mlaştinile lui puteau fi văzute ambarcaţiuni şi luntre construite din tulpini de papirus (Isaia 18:2), aşa cum ne arată tablourile din antichitate (vezi, de ex. M. Murray, The Splendour that was Egipt, 1949, p. 83, pl. 19). Pe lângă confecţionarea bărcilor şi a coşurilor din trestie, papirusul a fost folosit la confecţionarea funiilor, a sandalelor şi a unor articole de îmbrăcăminte, iar cei săraci foloseau rădăcinile lui ca hrană.

(iii) Papirusul ca material pentru scris. Pentru a face din papirus un material pentru scris, tulpinile plantei erau curăţate de coaja lor, tăiate la o lungime de 40-45 cm, iar măduva moale era tăiată în bucăţi lungi şi subţiri de forma unor panglici. Erau apoi aşezate una lângă alta pe o suprafaţă tare de lemn, suprapunându-se puţin una peste cealaltă; în mod similar, mai multe bucăţi erau aşezate transversal; cele două straturi erau „sudate" într-unul singur, simplu, fiind bătute cu putere, de ex. cu nişte ciocane de lemn. După ce marginile erau îndreptate şi suprafaţa finisată, se obţinea o coală de hârtie albuie care era rezistentă, dar în timp se îngălbenea. De obicei se scria prima dată pe partea pe care fibrele erau orizontale (excepţie făceau scrisorile), iar această parte se numeşte recto-dosul paginii pe care fibrele erau verticale s-a numit verso. Aceste coli au fost lipite cap la cap, suprapunându-se pe o mică porţiune, şi formau suluri. Lungimea standard era obţinută din 20 de coli, dar această lungime putea fi redusă prin tăiere sau mărită prin lipirea altor coli, după nevoie. Cel mai lung papirus pe care-l cunoaştem este marele Papirus Harris I, care datează de la cca. 1160 î.Cr., şi care se află la Muzeul Britanic; este lung de aprox. 40 m. Înălţimea unui papirus varia în funcţie de folosinţa lui; cele mai mari (maximum 47 cm; de obicei 35,5 cm şi 42 cm în Dinastii 18, şi 19-20) pentru documentele oficiale, pentru cele folosite în afaceri şi pentru statistici (cu coloane lungi de cifre); şi cele mai mici (înalte de 18 cm şi de 21 cm, dar deseori de înălţimi şi mai mici) pentru compoziţii literare.

(iv) Utilizarea papirusului. Aceasta a depins de anumite convenţii bine stabilite. Fiindcă scrierea egipteană merge de obicei de la dreapta spre stânga, scribii începeau întotdeauna de la capătul din dreapta al unui papirus şi scriau spre stânga - la început în linii verticale (până prin 1800 î.Cr.), iar apoi în linii orizontale de o lungime nu prea mare, grupate în „coloane" sau „pagini" succesive. Pentru scrierile folosite, pentru punctuaţie, instrumentele de scris, manuscrise, etc., vezi *SCRIERE, *TEXTE ŞI VERSIUNI.

Papirusul a fost folosit de la începutul istoriei egiptene (cca. 3000 î.Cr.) până în perioada islamică (secolul al 7-lea d.Cr. şi mai târziu). Cele mai vechi suluri (nescrise) datează din perioada primei dinastii, iar primele scrise datează din perioada Dinastiei a cincea, cca. 2500 î.Cr. În Egipt au fost confecţionate şi folosite cantităţi foarte mari în primul şi în mileniul al 2-lea î.Cr., pentru orice fel de documente scrise - dar papirusul nu a fost ieftin, şi deseori erau folosite suluri vechi scriindu-se în spaţiile lor libere sau pe verso alteori era spălat textul vechi şi papirusul era refolosit.

Înainte de sfârşitul mileniului al doilea î.d.Cr., papirusul era exportat pe scară largă în Siria, în Palestina, şi fără îndoială că şi în alte ţări. În jurul anului 1075 î.Cr., Zakarbaal, prinţul oraşului Byblos din Fenicia, a extras preţurile diferitelor materiale de construcţie pentru reprezentantul egiptean Wenamun, de pe unele suluri cu preţuri păstrate de predecesorii lui, iar în plata pentru materialele de construcţie pe care a făcut-o Wenamun au fost incluse şi „500 (de suluri) de papirus finisat" (ANET, p. 27a, 28a). Pentru utilizarea papirusului în scrierea ebr. şi aram., în perioada NT, vezi subcapitolele separate de jos. Pentru toate celelalte aspecte ale papirusului ca material de scris în Egipt, vezi J. Cerny, Paper and Books in Ancient Egypt, 1952. Pentru fotografii ale unor papirusuri folosite ca acte de deces şi ca documente administrative, vezi IBA, p. 36-37, figurile 30-31.

b. Ostraca

Termenul ostraca este pluralul lui ostrakon, un cuvânt de origine gr. care iniţial însemna „cochilie de stridie", dar care apoi a fost folosit de greci pentru cioburile de ceramică pe care îşi ţineau evidenţa voturilor lor (de aici vine cuvântul „a ostraciza"). În Egipt, acest termen este folosit cu referire la plăcuţele de calcar sau la cioburile de ceramică pe care se găsesc inscripţii şi desene în cerneală. Deşi există astfel de exemplare de ostraca din majoritatea perioadelor istorice ale Egiptului şi din diferite locuri, marea lor majoritate sunt din epoca Noii împărăţii (cca. 1550-1070 î.Cr.) şi ne parvin din Teba din partea de N a Egiptului, mai exact din *Valea Mormintelor Faraonilor şi a Reginelor şi din satele unde au locuit lucrătorii de la aceste morminte (oraşul modern Deir el-Medineh). Majoritatea exemplarelor de ostraca egipt. sunt scrise într-o scriere hieratică, cursivă; cele care conţin o scriere mai aleasă, într-o scriere hieroglifică, sunt mai rare.

Exemplarele de ostraca conţinând desene sunt deseori minunate, ele fiind pictate de iubitori de artă, în timpul lor liber. Exemplarele de ostraca având inscripţii se împart în două categorii: literare şi neliterare. Prima categorie conţine porţiuni din lucrările literare egiptene (povestiri, poezii, proverbe, imnuri, etc.), scrise ca şi exerciţii ce fac parte dintr-o programă şcolară, ca metode de testare a memoriei, sau de plăcere; aceste exemplare de ostraca păstrează deseori lucrări literare (sau porţiuni) pe care nu le mai găsim în alte surse. Şi mai diversificate sunt exemplarele de ostraca ce nu conţin lucrări literare. Acestea au fost echivalentul egiptean pentru bloc notes, carneţele şi hârtie pentru însemnări, şi ele reflectă fiecare aspect al vieţii pe care şi-l poate imagina cineva: registre de serviciu în care erau trecuţi absenţii, rapoarte de lucrări executate (cf. Exod 5:18-19), distribuirea alimentelor şi a uleiului, diferite calcule privitoare la necesarul de cărămizi, paie, zarzavaturi, vase, etc., diferite procese, contracte matrimoniale, note de plată şi cereri de plată a datoriilor, multe cereri, procese verbale şi multe altele. Totalul acestor materiale ne permit să pătrundem adânc în înţelegerea vieţii de fiecare zi din Egipt în timpul robiei lui israeliţilor şi după exodul lor, şi ne pot furniza informaţii importante care ne ajută să înţelegem cadrul relatărilor cu privire la exod. (*LACHIŞ, *SAMARIA.)

BIBLIOGRAFIE
Cu privire la scopul şi la importanţa exemplarelor de ostraca, vezi J. Cerny, Chronique d’Égypte, 6/No. 12, 1931, p. 212-224, şi S. Sauneron, Catalogue des Ostraca Hieraciques Non Litteraires de Deir el Medineh, 1959, Introduction, p. vi-xviii, unde găsim trimiteri ample la alte publicaţii. În engleză, vezi W.C. Hayes, The Scepter of Egypt, 2, 1959, p. 176-178,390-394,432. Pentru fotografii ale unor exemplare reprezentative de ostraca, vezi Hayes, op. cit., p. 177, fig. 98.

K.A.K.

II. Papirusuri în ebraică, aramaică şi greacă

a. Papirusuri în ebraică

Cel mai vechi papirus în ebr. pe care îl cunoaştem (Mur 17) a fost descoperit la Wadi Murabba at, lângă Marea Moartă, în 1952. Mur 17 este un palimpsest (papirus sau pergament refolosit după ştergerea prealabilă a scrierii iniţiale, n.ed.) scris în paleo-ebraică şi datează din sec. al 8-lea sau din prima parte a sec. al 7-lea î.Cr. Scrisoarea originală, din care se mai pot citi câteva cuvinte, a fost ştearsă şi peste ea au fost scrise mai multe nume de persoane. Majoritatea sulurilor descoperite la Qumran sunt din pergament, dar printre ele există câteva papirusuri care merită să fie menţionate. Din peştera nr. 4 au fost scoase fragmente de papirus din Conducerea comunităţii şi Imnuri de mulţumire. Sute de bucăţi de papirus au fost găsite în peştera nr. 6, printre ele fragmente din cartea împăraţilor şi cartea lui Daniel, scrise într-o scriere semi-cursivă. Înainte de descoperirile de la Qumran, Papirusul Nash, conţinând fragmente din Deuteronom 5 şi 6, a fost considerat ca fiind cel mai vechi manuscris ebraic; este posibil să dateze din cel de-al 2-lea sec. î.Cr. La Wadi Murabba at s-au descoperit de asemenea papirusuri de mai multe feluri de pe vremea răzvrătirii condusă de Bar Kokhba (132-135 d.Cr.). Cea mai importantă descoperire a fost aceea a două scrisori scrise de Bar Kokhba însuşi, care conţin numele lui real - Simeon Ben Kosebah.

b. Exemplare de ostraca în ebraică

Fiind ieftine şi având o întrebuinţare limitată, exemplarele de ostraca au conţinut de obicei informaţii de importanţă secundară. Şi totuşi, exemplarele în ebr. au aruncat o lumină foarte preţioasă asupra limbii şi literaturii VT. Exemplarele de ostraca din Samaria, descoperite mai cu seamă în timpul săpăturilor arheologice din 1908-1910, efectuate de o echipă de la Universitatea Harvard, sunt printre cele mai importante. Ele datează din timpul dinastiei lui Iehu, probabil din timpul domniei lui Ioahaz, de la sfârşitul sec. al 9-lea, î.Cr. Descoperite într-o magazie împărătească, ele conţin informaţii cu privire la plăţile pentru untdelemn şi vin - este posibil să se refere la producţia de pe proprietăţile împărăteşti de lângă Samaria. În fiecare caz ni se dă anul domniei împăratului respectiv şi, deşi nu întotdeauna, ele conţin în general multe nume de persoane şi de locuri, prima categorie incluzând şi forme compuse ale numelui lui Iahve, El şi Baal. Vezi LOB, p. 315-327. Multe exemplare de ostraca înscrise în aram. şi unele în ebr. au fost descoperite la Arad. Cele care conţin scrieri în ebr. datează din ultima perioadă a sec. al 7-lea î.Cr. şi conţin informaţii cu privire la cantităţi de vin, făină şi pâine pe care un funcţionar de stat trebuia să le pună la dispoziţia trecătorilor (trupelor?) Alte exemplare mai mici care au fost găsite în ruinele Templului conţin nume ale membrilor unei familii preoţeşti, printre aceştia numărându-se şi fiii lui Core (bny qrh). Ostraca ce s-au găsit la Yavneh-Yam datează din aceeaşi perioadă. Un ostracon din această colecţie prezintă un interes deosebit, datorită faptului că ne prezintă un incident când un muncitor cere să i se înapoieze mantaua care i-a fost luată de un supravegheator care l-a acuzat pe nedrept de trândăvie (cf. Exod 22:26-27). Aproximativ din aceeaşi perioadă datează şi ostraconul Ophel, care a fost găsit la Ierusalim cu ocazia săpăturilor din 1923-1925. Conţine o listă cu nume şi provenienţa lor, într-o scriere paleo-ebraică. Poate că cele mai cunoscute exemplare de ostraca sunt cele denumite Lachiş, douăzeci şi una dintre ele fiind descoperite pe locul aşezării cu acest nume (astăzi Tell ed-Duweir), în 1935 şi 1938. Acestea au o valoare deosebită pentru faptul că multe din ele pot fi datate cu precizie în anul 587 î.Cr. Ele conţin în majoritatea cazurilor scrisori şi numele lui Yaosh, guvernatorul militar de la Lachiş, apare în câteva dintre ele ca destinatar. Scrisorile scot în evidenţă situaţia disperată din Iuda, când babilonienii luau cetate după cetate; există anumite puncte de legătură între aceste scrisori şi cartea prorocului Ieremia. Aspecte care prezintă interes includ folosirea liberă a tetragramatonului (cele patru consoane în ebr. care împreună reprezentau numele lui Iahve, vocalizarea lui YHWH, n.tr.) şi informaţii cu privire la un proroc care a jucat rolul de poştaş. La Qumran, Wadi Murabbaat şi Masada au fost descoperite şi nişte bucăţi de ceramică cu scriere ebr. (din care una care conţinea numele Ben Iair a stârnit în interes deosebit, întrucât este posibil să se refere la liderul zelot Eleazar Ben Iair).

c. Papirusuri în aramaică

Probabil că papirusul cel mai vechi existent în aram. este fie cel găsit în 1942 la Saqqarah în Egipt. El conţine un fragment dintr-o scrisoare trimisă de un rege pe nume Adon lui Faraon, şi pare să fi fost scrisă de undeva din Filistia sau de pe coasta Feniciei. Astfel, această scrisoare constituie o dovadă că aramaică a fost utilizată în diplomaţia internaţională înainte de epoca persană, căci scrisoarea nu putea fi scrisă după perioada în care a domnit Nebucadneţar (dec. în 562 î.Cr.). Dar cele mai importante papirusuri sunt cele care ne parvin din Insula Elefantină din Egipt. Aici, la Memfis şi la Hermopolis s-au păstrat un mare număr de papirusuri scrise de evrei în ultima parte a sec. al 6-lea şi în sec. al 5-lea. Sunt bine reprezentate documente legale şi scrisori personale şi mai există şi un fragment din cea mai veche versiune a Proverbelor lui Ahikar. Aşa cum este de aşteptat, aramaică din aceste papirusuri este asemănătoare celei din cartea lui Ezra. Aceşti colonişti evrei aveau templul lor (în ciuda celor scrise în Deuteronom 12:5-7) şi au mers până acolo încât au compus numele Dumnezeului lui Israel cu numele unor divinităţi canaanite (de ex. Anat-Yahu, Anat-Betel). Reprezentative celui de-al 4-lea secol sunt papirusurile de la Wadi Daliyeh, la 19 km NW de Ierihon. Au fost descoperite într-o peşteră şi s-a presupus că au fost ascunse acolo de fugari din Samaria, unde fuseseră de altfel şi scrise. Acestea conţin documente legale şi administrative, scrise aprox. între anii 375-365 î.d.Cr; este posibil să fi fost ascunse de cei care au fugit din calea lui Alexandru cel Mare. Câteva papirusuri în aram. se găsesc şi printre manuscrisele găsite la Qumran (de ex. unul care a fost găsit în peştera nr. 4 conţine genealogii ale VT), la Wadi Murabba at (de ex. contracte de vânzare). De asemenea, în vecinătatea locului Wadi Murabba at au fost recuperate şi nişte fragmente de origine nabateeană.

d. Ostraca în limba aramaică

Un exemplar destul de vechi este o scrisoare scrisă pe un ciob, care a fost găsită la Asshur şi a fost probabil scrisă în sec. al 7-lea î.Cr. Exemplarele de ostraca ce au fost găsite la Elefantine sunt în general chitanţe pentru plata impozitului. Fragmentele din perioada persană care au fost găsite la Tell al-Khalayfa sunt chitanţe pentru vânzarea vinului. Printre materialele descoperite la Arad se numără mai multe fragmente cu inscripţii în aram. Câteva au fost descoperite la Qumran şi la Wadi Murabba at, dar sunt nesemnificative. Un fragment dintr-o scrisoare (?) găsită la Wadi Murabba at a fost datat ca aparţinând primei părţi a secolului întâi î.Cr.

e. Papirusuri greceşti cu texte din Vechiul Testament

Multe dintre acestea s-au păstrat până în zilele noastre cu toate că, de regulă, sunt fragmentate. Poate că cel mai vechi este Papirusul John Rylands Gk. 458, conţinând fragmente din Deuteronom 23-28 şi care datează din al 2-lea sec. î.Cr. Pap. Fouad 266 datează din aproximativ aceeaşi perioadă şi păstrează fragmente din Geneza 7 şi 38 şi din Deuteronom 17-33. Papirusul VT Chester Beatty include părţi din diferite cărţi ale VT şi poate fi datat oricând între sec. al 2-lea şi al 4-lea d.Cr. Din sec. al treilea d.Cr. ne parvine şi manuscrisul Freer Gk. V, un papirus ce conţine un codex al profeţilor mici. Din peştera nr. 4 de la Qumran avem fragmente din Levitic 2-5, iar din peştera nr. 7, fragmente ce conţin Exod 28:4-7 şi Epistola lui Ieremia 43-44. Descoperirile de la Qumran pot fi datate cu aproximaţie în primul secol î.Cr.

BIBLIOGRAFIE (pentru material din VT în ebr. aram., şi gr.): A. Cowley, Aramaic Papyri of the Fifth Century BC, 1923; E.G. Kraeling, The Brooklyn Museum Aramaic Papyri, 1953; DOTT, p. 204-208, 212-217, 251-269; P.E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959; P. Benoit et al., Discoveries in the Judaean desert, 2, 1961; F.F. Bruce, The Books and the Parchments, 1963; S. Jellicoe, The Septuagint and modern Study, 1968; B. Porten, Archives from Elephantine, 1968; K. Aland, Repertorium der Griechischen Christilichen Papyri: I. Biblische Papyri, 1976.

R.P.G.

III. Noul Testament

a. Introducere

Descoperirea unor papirusuri greceşti în Egipt în secolul trecut a avut rezultate importante asupra studiilor NT. Cu ocazia primelor descoperiri, papirusurile cu text biblic au fost puţine, dar o dată ce săpăturile arheologice au început să se facă sistematic de către Grenfell şi Hunt în 1986, o cantitate foarte mare de papirusuri au fost descoperite, şi unele conţineau ori porţiuni din cărţile NT, ori documente din primele secole care ne ajută să înţelegem NT. Excavările care au produs cele mai multe papirusuri au fost în jurul oraşului Fayyum şi spre S, în special la Oxyrhynchus, Hermopolis, Tebtynis, Aphroditopolis şi Panopolis.

Mulţi cercetători ai Scripturilor au presupus multă vreme că greaca NT a fost sui generis „o limbă a Duhului Sfânt", dar au fost unii ca Masson, Lightfoot şi Farrar, care au anticipat un fapt care urma să fie dovedit curând, şi anume că scriitorii NT au folosit limba comună a lumii elene din primul secol d.Cr., înclinând mai mult spre limba vorbită decât spre forma literară a limbii greceşti koine. Datorită papirusurilor, avem acum ilustraţii ale modului de utilizare a celor mai multe din cuvintele din NT în viaţa de toate zilele din acea vreme. Şi totuşi este adevărat, într-o anumită măsură, limba este sui generis datorită substratului frecvent de elemente ebr. şi aram. „Tensiunea dintre moştenirea iudaică şi lumea grecească afectează în mod vital limba Noului Testament" (Hoskyns şi Davey, The Riddle of the New Testament, 1931, p. 20). O altă tendinţă a cercetătorilor Scripturilor, care a fost corectată prin studierea papirusurilor, a fost aceea de a evalua NT după standardele morfologice şi sintactice ale limbii greceşti clasice şi ale gustului literar. A devenit acum foarte clar că greaca koine din primele secole creştine era într-un proces rapid de evoluţie, care a culminat în bizantină, iar în cele din urmă în greaca modernă şi, de aceea, trebuie evaluată în lumina acestor stări de fapt. Ar fi greşit să ne bazăm prea mult pe acest proces, dar el ne-a pus la dispoziţie mijloace indispensabile în studierea textului, a limbii şi literaturii NT, cu alte cuvinte interpretarea lui teologică. În prelegerea lui din 1946 (publicată în 1953 sub titlul The Text of the Epistles), G. Zuntz pledează pentru o conlucrare activă între aceste două domenii de studiu. „Teologul care studiază Noul Testament trebuie să îşi asume şi calificarea de filolog" (p. 3). Poate că lucrarea care exemplifică cel mai bine acest lucru este TDNT.

Documentele originale ale NT au fost scrise toate pe suluri de papirus (cu excepţia uneia sau a două epistole mai scurte, care au fost probabil scrise pe foi de papirus), şi este momentul să se facă menţiunea că transmiterea textului a jucat un rol important în dezvoltarea de noi tehnici. În restul lumii romane codicele din papirus nu au înlocuit sulurile decât în sec. al 3-lea d.Cr., dar avem mărturii că în Egipt comunităţile creştine au dezvoltat forma de codice la o dată mult mai timpurie. Dintre fragmentele biblice existente, s-a descoperit că 10 datează din sec. al 2-lea şi al 3-lea, iar din 111 fragmente din sec. al 3-lea şi al 4-lea, numai 12 au fost sub formă suluri de papirus. Textul Epistolei către Romani ar fi necesitat un sul de 4 m, Marcu 6 m, Faptele Apostolilor aprox. 10 m (cf. 2 Timotei 4:13, unde Pavel se referă la suluri şi la învelitoarele din pergament (piele) care le acopereau). Dar pe măsură ce s-a simţit tot mai mult nevoia de a se copia evangheliile în cantităţi tot mai mari, este normal să fi luat amploare utilizarea codicelor, care sunt foi de papirus îndoite şi aranjate în testele, foarte asemănător modului în care se leagă cărţile astăzi. Un singur codex putea acum să cuprindă toate patru evangheliile şi cartea Faptelor Apostolilor, sau toate epistolele lui Pavel.

b. O listă cu cele mai importante papirusuri

Ultima întabulare, editată de K. Aland (1976), conţine mai bine de 241 de papirusuri, dintre care 68 sunt enumerate în ediţiile critice ale textului NT. Comparativ cu altele, multe sunt mici, dar unele sunt de o importanţă foarte mare.

P1 (din sec. al 3-lea sau al 4-lea) conţine Matei 1:1-9, 12-20; P4 (din sec. al 4-lea) Luca 1:74-80; P5 (sec. al 3-lea) Ioan 1:23-31;33-41 şi 20:11-17,19-25; acesta conţine numai două foi dintr-un fascicul reprezintă familia de codice din care a derivat mai târziu codicele Sinaiticus şi Vaticanus. P8 (din sec. al 4-lea) conţine Faptele Apostolilor 4:31-37; 5:2-9; 6:1-6, 8-15; P13 (din sec. al 3-lea, scris pe spatele unui rezumat aparţinând lui Titus Livius) Evrei 2:14; 5:5; 10:8-22; 10:29; 11:13; 11:28; 12:17; P20 (din sec. al 3-lea) Iacov 2:19; 3:9; P22 (din sec. al 3-lea) Ioan 15:25; 16:2, 21-32; P27 (din sec. al 3-lea) Romani 8:12-22, 24-27, 33; 9:3; 9:5-9; P37 (din sec. al 3-lea) conţine Matei 26:19-52; P38 (din sec. al 4-lea) Faptele Apostolilor 18:27; 19:6; 19:12-16.

Dintre Papirusurile Chester Beatty (P45, P46, P47), primele două prezintă un interes deosebit. P45 (de la începutul sec. al 3-lea) conţine porţiuni cumulând 30 de foi dintr-un codex de 220 de foi care a cuprins evangheliile şi Faptele Apostolilor; el conţine porţiuni din Matei, Marcu, Luca şi Ioan (17 foi) şi Faptele Apostolilor (13 foi). P46 (tot din sec. al 3-lea) conţine 86 de foi, şi a fost găsit pe rând, în trei serii; cuprinde Romani, Evrei, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi 2 Tesaloniceni, cu excepţia unor întreruperi mici. Este interesant că doxologia de la sfârşitul Epistolei către Romani este aşezată în acest papirus la sfârşitul capitolului 15. P47 (din sec. al 3-lea; 10 foi) conţine Apocalipsa 9:10; 17:2; P48 (din sec. al 3-lea; similar cu P38) conţine Faptele Apostolilor 23:11-16, 24-29. P52 (renumitul fragment „John Rylands", 9x6 cm) a fost identificat de către C.H. Roberts în 1935 ca şi cuprinzând Ioan 18:31-33, 37-38 şi ca aparţinând primei părţi a sec. al 2-lea. P64 (din sec. al 2-lea) conţine porţiuni din Matei 26; P66 (cca. 200 d.Cr.), numit şi „Papirusul Bodmer II", conţine 108 foi în 5 fascicule, fiecare de 16x14 cm, şi conţine Ioan 1:1-14:26.

Legătura textuală care există între aceste papirusuri şi altele mai puţin importante, şi codicele din pergament cele mai importante de pergament sau primele versiuni ale NT sunt subiectul unor studii foarte detaliate.

c. Efectul asupra studiului textual al Noului Testament

Pentru a descrie acest lucru, este necesar să facem un scurt istoric al textului grecesc până la descoperirea papirusurilor. VA din anul 1611 a avut la bază ediţia gr. a NT, pregătită de Stephanus (Robert Etienne) în 1550, pe „Textus Receptus", care la rândul lui s-a bazat extensiv de versiunea lui Erasm, publicată în 1516. Stephanus s-a folosit numai de 15 manuscrise, toate fiind de o dată mai recentă şi reprezentând tradiţia bizantină sau răsăriteană a textului. Evenimentul care a impulsionat o căutare asiduă a tuturor ms. disponibile a fost apariţia în Anglia în 1627 a lucrării Codex Alexandrinus, un codice din pergament datând din sec. al 5-lea d.Cr. Dar nu a fost posibil să se facă nici un progres remarcabil în studiile textuale decât după descoperirea Codicelui Sinaiticus în 1859 şi apariţia ediţiei lui Tischendorf a Codicelui Vaticanus în 1867. Acestea au apărut tocmai atunci când savanţii au descoperit potenţialele resurse ale Egiptului în papirusuri. Wescott şi Hort au publicat în 1881 un text grec revizuit, care a fost folosit foarte mult în anul acela în Anglia, la VR. Aceşti erudiţi au postulat patru mari familii de texte: cel sirian, cel neutru, cel alexandrin şi cel apusean. Cât despre ei înşişi, ei au acordat un credit mai mare textului neutru din care fac parte Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, versiunile copt şi alte manuscrise înrudite.

Papirusurile NT au jucat un rol proeminent în extinderea şi modificarea rezultatelor obţinute de aceşti doi erudiţi. Studiile ulterioare i-au convins pe cercetătorii Bibliei că împărţirea în categorii a textelor pe care a făcut-o Wescott şi Hort este prea rigidă, deosebirea dintre o categorie şi alta fiind exagerată; B.H. Streeter, însă, folosind grupele mai mici de ms. pe care le-a identificat Ferrar, Abbot şi K. Lake, împreună cu ms. Koridethi (sec. al 9-lea) a demonstrat legătura strânsă care există între toate acestea şi textul lui Origen, şi a postulat că Evanghelia după Marcu aparţine familiei de tip „cezarean" (Origen şi-a petrecut ultimii lui ani în Cezarea). Textul evangheliilor din ms. Freer („Evangheliile Washington") şi papirusurile Chester Beatty au arătat mai departe că familia textelor de tip „cezarean" a original probabil în Egipt, şi a fost transferată de la Alexandria la Cezarea de către Origen. Grupul Chester Beatty, în special P46, este de o valoare inestimabilă. Aceste papirusuri au dovedit că, foarte devreme, codicele erafolosit pentru colecţionarea evangheliilor şi a epistolelor lui Pavel. Circulaţia intensivă a acestora a contribuit în mare măsură la formarea canonului NT. Datarea lor precisă în sec. al 3-lea d.Cr. denotă că noi posedăm în prezent texte mai vechi decât preţioasele codice din pergament din sec. al 4-lea şi al 5-lea de care savanţii au depins atât de mult. De asemenea, acestea sunt mai vechi decât colecţiile NT pe care Eusebiu avea să le producă spre a fi folosite în biserici, după Edictul de la Milan din anul 313 d.Cr. De un ajutor foarte mare au fost şi Papirusurile Bodmer, în special P66, un codice al lui Ioan din ultima parte a sec. al 2-lea. Fragmente şi mai vechi, în special fragmentul „John Rylands" al Evangheliei după Ioan, ne duce înapoi pe firul descoperirilor până în prima jumătate a sec. al 2-lea, la o diferenţă de numai o generaţie de scrierile lui Ioan, ultimele scrieri ale NT.

Întrucât s-au făcut multe copii ale textului de către scribi instruiţi, dar de cele mai multe ori de către creştini necalificaţi, scopul fiind acela de a le folosi pe acestea public sau în particular, tabloul general al transmiterii textului pe care-l obţinem ne prezintă multe grupe sau familii de texte. Necesitatea deţinerii unui text standard nu apăruse încă, iar încercările locale de a colaţiona diferite texte nu au fost prea multe. Trebuie să mai presupunem că în timpul persecuţiilor lui Decius, din anul 250 d.Cr., multe copii ale NT au pierit. Papirusurile ne-au ajutat să descoperim complexitatea acestei prime faze de transmitere a textului; dacă astăzi suntem încă departe de a atinge scopul pe care şi l-a propus Bentley, şi anume, de a face textul atât de vrednic de încredere „ut e manibus apostolorum vix purior et sincerior evaserit" (încât nici din mâna apostolilor să nu fi putut ieşi mai pur şi mai lipsit de denaturări"), cel puţin putem afirma că pe măsură ce trece timpul, ne apropiem tot mai mult de versiunea originală (*TEXTE ŞI VERSIUNI (NT).)

d. Efectul asupra studiului limbii şi literaturii Noului Testament

Aşa cum s-a menţionat mai sus, greaca NT are afinităţi atât cu formele literare cât şi cu formele neliterare ale limbii gr. koine, în special cu formele neliterare ale ei care sunt acum cunoscute într-o măsură atât de mare din documente scrise pe papirusuri de toate tipurile provenite din Egiptul greco-roman - edicte împărăteşti, proceduri judiciare, acte referitoare la taxe şi la recensământ, contracte matrimoniale, certificate de naştere, de deces şi de divorţ, scrisori particulare, evidenţe financiare şi multe altele. Fără îndoială că există multe semitisme în NT, toţi scriitorii cu o singură excepţie fiind evrei, dar numărul lor a fost redus drastic în urma descoperirii unor expresii paralele în alte papirusuri. „Până şi semitismele lui Marcu cu greu pot fi considerate o greacă barbară deşi limba lui încărcată cu expresii dialectale ne face să credem astfel, până când ajungem să citim papirusurile care sunt scrise într-o limbă mai puţin cultivată.

Un exemplu este expresia blepein apo, care se găseşte în Marcu 8:15. S-au găsit multe paralele noi la formele în greaca NT, de ex. substantive care se sfârşesc în -mos, -ma, - sis, -ia; adjective care au terminaţia -ios, noi adjective şi adverbe compuse, noi cuvinte cu prefixul de interdicţie -a; cuvinte străine, termeni specificifolositi de armata şi administraţia romană. Problemele de ortografie au fost rezolvate, de ex. genema (Matei 15:37); şi de morfologie, de ex. gegonan (Romani 16:7), elthato (Matei 10:13), athon (Marcu 3:8); şi de sintaxă, de ex. folosirea consecutivă a propoziţiilor subordonate introduse cu hina (ca în Ioan 17:3), interschimbabilitatea dintre eis şi en (ca în Ioan 1:18; Matei 18:19).

Vocabularul NT a fost ilustrat din abundenţă. În locul numeroaselor voces biblicae ale teologilor de demult, s-a putut dovedi, aşa cum au făcut Deissmann şi Bauer, că numai 1 la sută din vocabular, aproximativ 50 de cuvinte, au fost de fapt proprii lui. Unele cuvinte ar putea fi traduse mai bine, de ex. helikia (de ex. Luca 2:52 = „veac"), meris (Faptele Apostolilor 16:12 = „district"), anastatoo (lit., „alungat de la vatră şi de acasă", folosit metaforic în Faptele Apostolilor 17:6 şi Galateni 5:12), hypostasis (Evrei 11:1 = „contract de proprietate", VSR „garanţie"), parousia (passim- = „vizită a împăratului sau a altor nobiliari), arrhabon (de ex. Efeseni 1:14 = „arvună", VSR „garanţie"), leitourgia (2 Corinteni 9:12; cu privire la servicii atât publice cât şi particulare). Obişnuiţii termeni adelphoi şi presbiteroi au fost ilustraţi frecvent prin exemple din domeniul comunităţilor sociale şi religioase, respectiv din rândul oficialităţilor satelor şi ale templului.

Când a fost scris NT, se vorbea cu precădere o greacă revizuită, o mişcare în esenţă artificială care a recunoscut ca normă numai limba greacă vorbită în Atica sec. al 5-lea. Dar au existat scriitori laici renumiţi cum au fost Plutarh, Strabo, Diodorus Siculus şi Epictet, care au evitat aticismul. NT însuşi reprezintă o revoltă împotriva aticismului, prin faptul că utilizează o limbă indigenă. „Limba koine nu este, să zicem aşa, aur curat contaminat în mod accidental, ci mai degrabă ceva asemănător unui aliaj nou şi util" (Moule). Septuaginta a constituit deja un precedent în ce priveşte folosirea limbii greceşti populare, iar scriitorii, care toţi ar fi putut scrie în aramaică, au scris în greacă de bună voie. Desigur, standardul literar al lucrării lor diferă foarte mult. A doua epistolă a lui Petru atinge un nivel literar foarte înalt, iar Luca şi autorul Epistolei către evrei sunt de asemenea maeştri ai cuvintelor. Dar Luca şi Pavel, cu toate că sunt capabili să vorbească şi să scrie în greaca clasică (cf. introducerilor la Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor, şi Faptele Apostolilor 17:22 ş.urm.), nu au ezitat să folosească forme foarte colocviale. Apocalipsa însă este un caz extrem, scrisă într-o greacă forţată şi uneori barbară, care reflectă foarte clar influenţa termenilor şi a tiparelor de gândire semite. Este totuşi adevărat că „greaca în care se exprimă autorul a semănat mai mult cu greaca papirusurilor egiptene" (A. Robinson). (*LIMBA NOULUI TESTAMENT.)

e. Ostraca

Am făcut deja observaţia că ostraca sau cioburile au fost folosite în antichitate pe scară largă, fiind cel mai ieftin material de scris. Aparenta lipsă de semnificaţie a acestora (cf. Isaia 45:9) le-a făcut să fie neglijate şi considerate fără valoare pentru studiul limbii greceşti koine. Aşa cum ne-am aştepta, printre multele exemplare găsite în Egipt, care aparţin unei perioade de aproape 1000 de ani, marea majoritate sunt documente, sau fragmente de documente, care aparţin claselor de mai jos. Câteva au conţinut scurte texte literare, fără îndoială pentru a fi folosite în şcoli, şi avem exemplare de ostraca ce conţin pasaje scurte din NT (versete din Marcu 9 şi Luca 22), iar un exemplar din sec. al 6-lea conţine un imn închinat Mariei, influenţat de textul din Luca 1. Dar cele mai multe exemplare cuprind scurte scrisori, contracte, şi, mai presus de toate, chitanţe pentru plata taxelor. Sunt folosite multe limbi, printre care greaca, latina, aramaica, copta şi egipteana veche.

Ocazional, este clasificată câte o expresie a NT. Mai multe exemplare de ostraca ne dau detalii cu privire la o chitanţă pe care la dată apare „Sebaste", adică „Ziua împăratului", poate o expresie paralelă cu „*Ziua Domnului" kyriake, o expresie folosită de creştini. Titlul Kyrios, „Domn", apare pe ostraca, aluzia fiind făcută la împăraţii Nero şi Vespasian (cf. Iuda 4). Chitanţe descoperite la Teba, care datează din sec. Întâi, au adus lumină asupra felului în care era folosit în NT cuvântul logeia (de ex. în 1 Corinteni 16:1-2 = „strângerea de ajutoare") şi de asemenea asupra verbului apecho, care înseamnă „a primi o plată" (cf. Matei 6:2 = „ei şi-au luat răsplata"). În exemplarele de ostraca, găsim că obişnuita frază eis to onoma („în numele") era o formulă juridică întrebuinţată în mod regulat, şi se referea la autoritatea cu care cineva făcea ceva. Aşadar, ostraca suplimentează, la o scară relativ redusă, mărturiile papirusurilor cu privire la limba şi expresiile din NT.

f. Papirusurile apocrifice şi cele necanonice

Aceste papirusuri merită să fie menţionate datorită faptului că ne ajută să înţelegem forma şi conţinutul scrierilor NT. Cele mai importante sunt Logia sau Spusele lui Isus. Primul dintre acestea (găsit la Oxyrhynchus în 1896 şi 1897) este o foaie dintr-un codice care datează din sec. al 3-lea, conţinând spuse dintre care unele ne sunt familiare, iar altele de o natură mai misterioasă; cel de-al doilea, de pe la sfârşitul sec. al 2-lea, are aceste spuse (proverbe) pe dosul unui sul care conţine măsurători de pământ. Un al treilea papirus conţine fragmentele unei evanghelii necanonice, iar un altul, tot din această categorie, a fost descoperit în 1934; el conţine fragmentele a trei foi ale aceluiaşi codice, care datează aprox. din anul 150 d.Cr. şi prezintă patru incidente din viaţa lui Cristos, similare celor din evanghelii. Apoi, printre cele 13 papirusuri care s-au găsit lângă Nag Hammadi în 1946, a fost şi Evanghelia lui Toma, o colecţie importantă de cuvântări ale lui Isus, în care influenţa gnostică se suprapune peste naraţiuni din evangheliile sinoptice, din Evanghelia după Ioan şi din alte tradiţii; evident, aceasta este o versiune în limba coptă a lucrării din care ne parvin fragmentele Oxyrhynchus Logia.

Unele lucrări apocrife au fost recuperate integral sau parţial. Colecţia Chester Beatty include 14 foi din Cartea lui Enoh, dintr-un codice din sec. al 4-lea, şi o parte dintr-o predică de Melito din Sardes ce tratează subiectul patimilor lui Cristos. A fost găsită şi o foaie dintr-un papirus de origine gnostică (din sec. al 3-lea), din Evanghelia după Maria. La Akhmim au fost găsite fragmente din Evanghelia lui Petru şi Apocalipsa lui Petru (probabil scrise în sec. al 2-lea). Prima lucrare conţine tendinţe docetice, iar cea de-a doua este mult inferioară Apocalipsei lui Ioan. Printre exemplarele colecţiei Amherst se află şi o porţiune mare din Înălţarea lui Isaia, iar în Biblioteca de Stat din Hamburg există 11 foi din Faptele lui Pavel, o „scriere idilică religioasă" de la sfârşitul sec. al 2-lea. În final, papirusurile Oxyrhynchus conţine o parte din textul grec al binecunoscutei lucrări Păstorul de Hermas. Această lucrare a apărut mai târziu în întregime în Codex Sinaiticus. (*CANONUL NOULUI TESTAMENT.)

BIBLIOGRAFIE (cărţile sunt enumerate în funcţie de punctele de mai sus).

a. F.G. Kenyon, Our Bible and the Ancient Manuscripts, 1958; E.G. Turner, Greek Papyri, 1968; C.H. Roberts, „The Codex", Proceedings of the British Academy 40, 1954; A. Deissmann, LAE, 1929 F.F. Bruce, The New Testament Documents: Are They Reliable?, 1960.

b. K. Aland, Kurzgefasste Liste der griechischen Handschriften des Neuen Testaments, 1963, şi ediţiile următoare; idem, Repertorium der griechieschen christlichen Papyri, 1, 1976; J. van Haelst, Catalogue des Payrus Littéraries Juifs et Chrétiens, 1976.

c. F.G. Kenyon, The Text of the Greek Bible, 1975; B. M. Metzger; The Text of the New Testament, 1968-idem, A Textual Commentary on the Greek New Testament, 1971.

d. A. Wikenhauser, New Testament Introduction, 1972, Partea a 2-a; Blass-Debrunner-Funk, A Greek Grammar of the New Testament, 1961; J.H. Moulton and G. Milligan, Vocabulary of the Greek New Testament, 1930; C.F.D. Moule, An Idiom Book of New Testament Greek, 1959.

e. Porţiuni din NT găsite pe o ostraca sunt incluse în lista papirusurilor de la punctul b. de mai sus.

f. H J. Bell şi T.C. Skeat, Fragments of an Unknown Gospel, 1935; B.P. Grenfell, A.S. Hunt et al., The Oxyrhynchus Papyri I-XLV, 1898-1977; R. M. Grant şi D.N. Freedman, The Secret Sayings of Jesus, 1960; R. Mcl. Wilson, Studies in the Gospel of Thomas, 1960; J. Jeremias, The Unknown Sayings of Jesus, 1964.

B.F.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: