Palestina



PALESTINA. Termenul „Palestina" folosit iniţial pentru teritoriul ocupat de duşmanii lui Israel, filistenii, a fost utilizat pentru prima dată de Herodot pentru a desemna partea de S a Siriei. A fost folosit şi de către romani, având însă forma Palaestina. Termenul mai vechi, Canaan, are un trecut similar. În scrisorile de la *Amarna (din sec. al 14-lea î.Cr.), Canaanul se limita la câmpiile de pe coastă, apoi, o dată cu cuceririle canaaniţilor în interiorul continentului, s-a ajuns ca termenul să desemneze toate ţinuturile aşezate la V de valea Iordanului. Expresia „ţara lui Israel" (1 Samuel 13:19) şi „ţara făgăduinţei" (Evrei 11:9) vorbesc despre aceeaşi regiune, ultima referindu-se de obicei la regiunea de la Dan până la Beer-Şeba, la N de Neghev. Aşezarea la E de Iordan a două triburi şi jumătate a israeliţilor pare să fi fost rezultatul unor împrejurări neprevăzute, iar păstrarea acelor ţinuturi de dincolo de Iordan pare să fi fost în general nesigură. După divizarea împărăţiei, numele Israel a fost folosit de obicei pentru împărăţia de N. În evul mediu, a fost adoptat adesea termenul „Ţara Sfântă" (cf. Zaharia 2:12).

I. Poziţia geografică şi drumurile Palestinei

Punctul de vedere medieval conform căruia Ierusalimul trebuie văzut ca centru al universului nu este atât de absurd cum s-ar crede, căci pe îngustul coridor sirian care uneşte „insula lumii" formată de Europa, Asia şi Africa, cele cinci mări, şi anume Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Roşie şi Golful Persic îngustează cea mai mare întindere de uscat al planetei noastre într-un singur istm. Toate rutele continentale mai importante trebuie să treacă prin acest coridor şi vechile mari rute maritime din antichitate dintre India şi Mediterana trebuie unite la rândul lor prin linii de comunicare pe uscat, care să traverseze peninsula Sinai. Înaltele lanţuri muntoase care se întind din partea de E a Asiei mici şi până în Kurdistan şi deşerturile de la S şi de la E ajută şi ele ca rutele comerciale ale „Semilunei fertile" să fie concentrate în această formă de seceră care începe din Palestina şi din partea de S a Siriei, până în valea Tigrului şi a Eufratului. Desigur, este „fertilă" numai în comparaţie cu deşertul din jur şi cu regiunile muntoase, întrucât marea parte a acestei semiluni este formată ori din vegetaţie mediteraneană ori din stepă. La ambele capete ale Semilunei fertile s-au dezvoltat civilizaţii locale mari, atât în bazinul inferior al Mesopotamiei cât şi în valea Nilului de jos. Destinele acestor două civilizaţii au dominat istoria Orientului Apropiat timp de aproape două milenii.

Palestina a fost întotdeauna traversată de trei rute comerciale principale. Drumul Mare, descris probabil în Isaia 9:1 ca „drumul mării" (vers. Cornilescu: „ţinutul de lângă mare", vers. Galaction: „calea mării" n.tr.), străbate porţiunea joasă a coastei din Egipt până în Valea Esdraelonului. Apoi se abate spre interior apropiindu-se de munţii Siriei, trecând prin partea de V a Lacului Galileii, apoi prin Poarta Siriei şi prin depresiunea centrală a Damascului, unde se alătură rutelor de caravană, traversând spre Mesopotamia. Mai există încă două rute foarte vechi, cu toate că sunt de o importanţă mai mică. Drumul împărătesc trece pe la extremitatea platoului Transiordaniei, de la Golful Aqaba spre Damasc. El marchează o zonă cu precipitaţii tot mai bogate şi a fost parcurs în parte de israeliţi la ieşirea lor din Egipt (Numeri 21-22); toate oraşele enumerate în Numeri 21 şi în Numeri 27-30 sunt situate de-a lungul acestui drum. Cumpăna apelor din Palestina centrală este parcursă de o altă rută, cea mai scurtă între Sinai şi Canaan. În partea de N a Negevului această rută face legătura între o serie de izvoare importante, rămânând la V de depresiunile sterpe şi neumblate ale Neghevului de E, care sunt greu de traversat. Acest drum face legătura dintre centrele istorice mai importante, începând cu Cadeş-Barnea şi Beer-Şeba până la Hebron, Ierusalim, Sihem şi Meghido. Utilizat foarte mult de pe vremea lui Avraam (Epoca bronzului mijlocie I) încoace, a devenit renumit şi datorită faptului că a fost parcurs de Iosua şi de celelalte iscoade. Toate aceste rute au scos în evidenţă poziţionarea pe direcţia N-S a Palestinei care a beneficiat de pe urma contactelor comerciale şi culturale. Dar rareori a putut Israel să deţină controlul asupra acestor rute comerciale fără să lezeze interesele strategice ale marilor puteri care dominau extremităţile lor. Chiar şi în zilele lui Solomon, drumurile de pe coastă erau prea strâns controlate de puterile maritime ca să mai permită un amestec (1 Împăraţi 9:11; 10:22; Ezechiel 27:17), în timp ce Edomul a fost pentru o perioadă destul de lungă duşmanul de moarte al lui Israel, datorită faptului că a dominat rutele comerciale care veneau de la Golful Aqaba, de unde Israel îşi aducea cuprul (Obadia 3).

Câteva rute transversale mai mici uneau aceste rute comerciale principale. Dintre acestea cele mai importante au fost: (1) Gaza-Beer-Şeba-Petra; (2) Aşcalon-Gat-Helvan; (3) Iopa-Betel-Ierihon; (cf. Iosua 10:6-14) şi Iope-Sihem-Adam-Ghilead (Iosua 3:16); (4) Valea Esdraelonului-Meghido-Ghilead. Expusă sedimentărilor de coastă ale Nilului, coasta Palestinei până la Carmel nu era potrivită pentru construirea unui port, astfel încât oraşele mai importante au fost centrele comerciale la încrucişarea drumurilor, atât în câmpia strategică a Esdraelonului cât şi în ţinuturile deluroase ale Iudeii şi ale Samariei. Marea a fost o cale de comunicaţie nefamiliară evreilor (cf. Psalmul 107), iar deşertul era de asemenea privit cu groază ca „un ţinut strâmtorat şi necăjit" (Isaia 30:6; cf. Deuteronom 8:15). Aşezaţi între mare şi deşert, locuitorii evrei ale acestor ţinuturi deluroase au căutat să stea cât mai izolaţi atât de mediile înconjurătoare precum şi de oamenii care le populau. Astfel, autonomia spiritului a devenit o caracteristică majoră a israeliţilor, în ciuda faptului că au fost aşezaţi la încrucişarea rutelor comerciale din antichitate.

II. Structura geologică şi relieful

Pe o porţiune de 675 km, de la graniţele Egiptului şi până în Asia Mică, Levantul este constituit din cinci regiuni majore: (1) litoralul; (2) lanţul muntos din partea de V (înălţimile Iudeii şi ale Galileii, munţii Libanului şi ai Ansariei); (3) văile de fisură (Valea Arabă şi valea Iordanului, Biqa şi Ghor); (4) munţii de la E (înălţimile Transiordaniei, ale Hermonului şi ale Libanului); şi (5) deşerturile Neghevului, al Arabiei şi al Siriei. Dar contrastul între partea de N şi S a acestor zone explică caracterul unic al Palestinei. La N de Acra, munţii se ridică abrupt din mare, împărţind câmpia îngustă de coastă în fişii întrerupte, dar creând condiţii prielnice construirii unor porturi renumite cum sunt cele din Tir, Sidon, Beirut, Tripoli şi Ras Şamra. Regiunile limitate care flanchează fiecare din aceste scurte fişii au încurajat formarea unor oraşe-state de coastă independente, unde „familiile canaaniţilor s-au împrăştiat" (Geneza 10:18). La S de Muntele Carmel, însă, coasta se deschide într-o câmpie continuă lipsită de porturi, cu excepţia unor porturi artificiale construite de filisteni şi ulterior de popoarele mării.

Un al doilea contrast poate fi găsit în regiunea văii de fisură. În Siria, depresiunea Biqa este o câmpie fertilă, aşezată între lanţul înalt al Munţilor Libanului, cu acces la alte fişii de câmpie şi presărată cu centre istorice cum ar fi Cadeş, Homs şi Hamat. Înspre S, depresiunea care este blocată de straturi vulcanice mai recente, compuse din bazalturi se îngustează formând trecători adânci înainte de a se deschide şi de a forma mlaştinile Lacului Huleh, făcând comunicarea între N şi S dificilă. Aceste particularităţi au izolat oarecum Palestina de teritoriul de la N.

Rocile Palestinei sunt în principal calcaroase, vulcanice sau formaţiuni mai recente compuse din depuneri de marnă, din pietrişuri şi nisipuri. Valea de fisură reprezintă o caracteristică planetară foarte veche, care poate fi urmărită până în regiunea lacurilor din E Africii. Vorbind la modul general, această vale poate fi comparată oarecum cu o balama, astfel încât regiunile din V ei sunt în cea mai mare parte sub nivelul mării, în timp ce blocul arab este în general continental. Astfel, la V de această vale rocile sunt predominant calcaroase şi s-au depus în special în cretacic şi în eocen. Unele calcare sunt dure şi dolomitice (cenomanian şi eocen), explicând forma abruptă a Muntelui Carmel, a munţilor gemeni Ebal şi Garizim care se înalţă deasupra Sihemului şi în general a întregului relief accidentat şi înalt al Iudeii şi al Galileii. Dar senonianul este un calcar moale, uşor erodat şi formează prăpăstii şi văi care despică ţinuturile înalte, mai ales la Meghido, valea Ailonului sau defileul de la Bet-Şemeş care separă colinele eocene de la Shepela de platoul Iudeii. Aceste roci calcaroase s-au ridicat de-a lungul masivului central şi s-au încreţit uşor formând o serie de bolţi având o formă tot mai complicată mai la N, în Samaria şi în Galilea. Ele sunt dispuse orizontal în Transiordania, pe blocul continental care se găseşte sub ele. Masivul vechi se poate vedea în SE în stâncile înalte din Valea Arabă şi în Peninsula Sinai. Suprapuse peste ele sunt aşa numitele gresii nubiene. Faptul că ele sunt formate din nisip provenit din deşert care s-a depozitat pe parcursul unor perioade vaste de timp explică culoarea lor roşiatică, de la care îşi derivă probabil numele Edom („cel roşu"). În NE, roci de bazalt formate recent prin revărsări de lavă acoperă formaţiunile calcaroase pe întinsul şi ondulatul platou al Basanului, întinzându-se până în Iordania, de jur împrejurul Lacului Galileii. Acestea se erodează datorită condiţiilor atmosferice şi îmbogăţesc solul care din vremuri străvechi a atras pe ţărmul Lacului Galileii o populaţie foarte densă.

Palestina suferă de pe urma instabilităţii scoarţei terestre. Erupţiile vulcanice au continuat din vremurile istorice, în special în cazul lui Harrat en-Nar, la SE de Golful Aqaba, care a fost activ până în sec. 8 şi 13 d.Cr. Suntem tentaţi să legăm relatările din Exod 19:18 şi Psalmul 68:8 de activităţi vulcanice, dar locul tradiţional al Sinaiului se găseşte într-o zonă de roci cristaline şi vechi, unde nu a avut loc nici o activitate vulcanică recentă. Soarta Sodomei şi a Gomorei (Geneza 14:10; 19:23-28) ne aduce aminte de un fenomen vulcanic oarecare, în care a fost prezent probabil atât gazul sulfuros cât şi asfaltul lichid. Mai există de asemenea şi relatări biblice referitoare la cutremure de pământ (Geneza 19:25; 1 Samuel 14:15; Amos 1:1) şi la dizlocări geologice ale straturilor (Numeri 16:31-35). Toate acestea sunt asociate cu marea fisură care include Valea Iordanului şi Marea Moartă, sau cu alunecările transversale care formează Valea Esdraelonului şi împart Samaria şi Galilea în forme de relief unde alternează masivele înalte şi depresiunile formate din depuneri sedimentare.

În condiţiile semi-aride, regiunile nefertile sunt tipice, în special în partea de E şi de S a înălţimilor Iudeii şi la marginea de V a platoului transiordanian. În adânca vale a Iordanului, marna moale care a fost depozitată de un lac cu o suprafaţă mai mare decât Marea Moartă a fost tăiată şi formează aşa-numitul Ghor în mijlocul albiei, situat la mai bine de 365 m sub nivelul mării. Cursurile de apă temporare care se varsă în albia văii Araba au săpat şi ele taluzurile lor. Astfel, expresia „locuri alunecoase" pe care o găsim în VA, se referă la un aspect caracteristic a multor părţi ale Neghevului şi ale Văii Iordanului (Deuteronom 32:35; Proverbe 3:23; Ieremia 23:12; 31:9). Marea parte a Neghevului este un deşert înalt acoperit cu pietre colţuroase, iar în unele pasaje se fac referiri directe la depuneri de loess (Exod 10:20-23; Deuteronom 28:24; Naum 1:3).

III. Clima şi vegetaţia

În Levant, se pot distinge trei zone climaterice: o zonă mediteraneană, o zonă de stepă şi una de deşert, fiecare cu vegetaţia ei caracteristică. De-a lungul coastei, extremitatea la S a Asiei fiind Gaza, zona mediteraneană are ierni blânde (temperatura medie a lunii ianuarie la Gaza este de 12° C) în comparaţie cu temperaturile mai reci din zona deluroasă din interior (Ierusalim are o temperatură medie de 7° C în ianuarie). Verile însă sunt toride peste tot (Gaza 26° C în iulie, Ierusalimul 23° C). Stratul extins de zăpadă care acoperă Munţii Libanului o bună parte a anului (Ieremia 18:14) este o excepţie, dar zăpada cade în mod regulat şi în Hauran. În celelalte regiuni, ea este un fenomen rar (2 Samuel 23:20). Din iunie şi până în octombrie cade mai puţin de 1/15 din nivelul de precipitaţii anuale; aproape toate precipitaţiile cad iarna, iar nivelul maxim este atins pe la mijlocul iernii. Precipitaţia anuală variază de la 35-40 de cm anual pe coastă până la aprox. 75 de cm anual pe Muntele Carmel şi în munţii din Iudea, din Galilea şi Transiordania. În regiunea Beer-Şebei înspre S şi în regiunea Văii Iordanului, cât şi în platoul transiordanian avem o climă de stepă, cu numai 20-30 de cm de precipitaţii pe an, cu toate că temperaturile sunt aproximativ aceleaşi cu cele din ţinutul muntos al Iudeii. Albia adâncă a Iordanului are o climă subtropicală, iar căldura verii este sufocantă; la Ierihon, media temperaturii maxime rămâne peste 38° C din iunie până în Septembrie, ajungând în mod frecvent la maxime între 43-49° C). Iarna însă are temperaturi mai plăcute (18-20° C, fiind media temperaturilor maxime zilnice). În Neghev, în partea de S a Văii Iordanului şi în regiunea de E şi de S a stepei transiordaniene clima este specifică deşertului, cu precipitaţii anuale de mai puţin de 20 cm.

Nu există nici o mărturie arheologică prin care să dovedim că din vremurile biblice şi până astăzi s-ar fi produs o schimbare în clima Palestinei. Aproape de Golful Aqaba, mai multe apeducte romane excavate mai servesc şi astăzi izvoarelor pentru care au fost construite, şi pretutindeni unde fântânile bizantine au fost păstrate curate şi s-au folosit în permanenţă, apa se ridică şi acum la nivelul la care s-a ridicat în antichitate. Aşadar, textul biblic ne prezintă şi un tablou destul de precis al climei locale din zilele noastre. Se face o distincţie între anotimpul cald şi cel rece (Geneza 8:22; Amos 3:15), şi începutul ploilor de toamnă este descris clar (Deuteronom 11:14; Osea 6:3; Ioel 2:23). Caracterul variabil al cantităţii şi distribuţiei căderilor de ploaie este un lucrul obişnuit (Amos 4:7), iar despre secetele prelungite găsim scris în mai multe locuri (1 Împăraţi 17:7; Ieremia 17:8; Ioel 1:10-12.17-20).

Datorită reliefului foarte variat, de la 1.020 m deasupra nivelului mării în apropiere de Hebron, până la 390 m sub nivelul mării la Marea Moartă, flora Palestinei este foarte bogată (aproape 3.000 de plante din grupul fanerogamelor) (grup de plante cu flori care se înmulţesc prin seminţe, n.ed.) pentru o suprafaţă atât de mică. Un procent ridicat din aceste plante sunt plante anuale. Regiunile care au păduri dese (*COPACI, POMI) sunt foarte puţine, cu toate că au fost păstrate exemplare în Munţii *Hermon şi în Munţii *Liban unde se găsesc cedri, brazi, stejari şi pini, şi în ţinutul Golan (Jaulan), unde mai există şi acum păduri de pin şi de stejar. Libanul a fost întotdeauna vestit pentru cedrii lui. Israeliţii au avut şi contribuţia lor în de despădurirea ţinuturilor bogate în păduri mediteraneene care acopereau odată partea centrală (Iosua 17:18), iar astăzi nu a mai rămas nici o urmă a pădurilor care au existat odată la Betel (2 Împăraţi 2:24), în Efraim (Iosua 17:15) şi în Ghilead, lângă Valea Iordanului.

Pădurile de stejar au existat multă vreme în Şaron, nume care înseamnă pădure, dar prorocia biblică spune că trei regiuni împădurite urmau să fie transformate în păşuni pentru turmele de oi: ţinutul de coastă al Şaronului, partea de N a Ghileadului şi partea de SE a Galileii (vezi Isaia 65:10). Dezvoltarea creşterii animalelor este cauza principală a despăduririlor din Palestina (cf. 2 Împăraţi 3:4). Dar în condiţiile mediteraneene „păşunile din pustie" sunt folosite în funcţie de anotimp, pe o perioadă scurtă, aşa că Rabi Akiba (cca. 100 d.Cr.) a observat cu agerime că „cei care se ocupă de creşterea animalelor mici şi taie pomi buni... nu vor avea parte de binecuvântare". Deteriorarea zonelor împădurite au mers atât de departe în Palestina înainte de întemeierea statului Israel în 1948, încât cea mai mare parte a terenului necultivat a ajuns să fie o suprafaţă vastă de batha, un gen de arbuşti, şi de pietre. Spre stepă şi spre deşert, culoarea solului este dată mai mult de pietre decât de plantele care îl acopăr, având ici colo câţiva arbuşti, cum ar fi pelinul, grozama, săricica şi smocuri de ierburi xerofite. Numai pe malurile Iordanului, există o pădure foarte deasă şi lată în care se găsesc diferite specii de salcie, plop, tamarisc, leandru, etc.

Dar multe din ţinuturile deluroase ale Palestinei, erodate de straturile lor fertile, terra vessa, au devenit cimitirul civilizaţiilor trecute, în special o dată cu încetarea cultivării în terase. Ni se spune că din vremea ocupaţiei romane şi până în prezent, de pe partea de E a dealurilor Iudeii au fost erodate între 2.000 şi 4.000 de milioane metri cubi de sol, un volum suficient pentru a ne da o suprafaţă de 4.000-8.000 km pătraţi de teren cultivabil. Probabil că la acest pericol al erodării solului se face aluzie în Iov 14:18-19. Psalmul 83:13-14 vorbeşte despre uşurinţa cu care se putea răspândi un foc în timpul unei secete din perioada de vară. Aceste aspecte ale instabilităţii din zona mediteraneană sunt recunoscute implicit în nevoia de echilibru care există într-o ţară aşezată atât de precar între deşert şi terenurile cultivate (Exod 23:29-30; Proverbe 24:30-34). (*ROUĂ, *PLOAIE, *VÂNT.)

IV. Resursele de apă şi agricultura

Nu este un lucru întâmplător că numele a peste 70 de aşezări vechi din Palestina conţin cuvântul ain, „izvor", iar alte 60 conţin cuvântul bir, „fântână". În afară de Iordan, de câţiva din afluenţii lui şi de patru sau cinci cursuri mici de apă de pe coastă care au izvorul lor propriu, toate celelalte râuri ale Palestinei sunt cursuri de apă temporare. Cursurile de apă alimentate de apa rezultată în urma topirii zăpezii ating cota maximă în lunile mai şi iunie (Iosua 3:15), dar majoritatea seacă vara când căldura este mare (1 Împăraţi 17:7; Iov 24:191; Ioel 1:20), în special în Neghev (Psalmul 126:4). Revărsarea neaşteptată a apelor, cauzată de ploile de toamnă, este descrisă plastic (Judecători 5:21; Matei 7:27). Aşadar, „izvoarele de apă vie", constituiau idealul israelitului. Este posibil ca inventarea unui mortar care putea fi folosit pentru construirea unor *rezervoare de colectarea a apei deploaie (cca. 1300 î.Cr.) să fi fost factorul decisiv în colonizarea rapidă a ţinuturilor înalte ale Iudeii de către locuitori israeliţi. Foarte de timpuriu se face aluzie la fântânile săpate pentru adăparea animalelor (Geneza 26, etc.), iar irigaţiile au fost şi ele binecunoscute (Geneza 13:10). De asemenea, sunt menţionate frecvent rezervoarele de apă pentru nevoile populaţiei de la oraşe (Cântarea Cântărilor 7:14), unele fiind alimentate prin tunete săpate în stâncă (2 Împăraţi 20:20). Nevoia de apă a constituit deseori o lecţie morală pentru israeliţi (Deuteronom 8:7-10; 11:10-17; 1 Împăraţi 18; Ieremia 2:13; 14:22).

Cel puţin înainte de instaurarea monarhiei, populaţia din centrul Palestinei care se ocupa cu agricultura era formată din mici proprietari de pământ, iar produsele agricole specifice sunt descrise prin darurile pe care Abigail i le dă lui David (1 Samuel 25:18). Importanţa care era acordată în Iudea mai degrabă orzului decât grâului, datorită nivelului scăzut de precipitaţii din această regiune, faima Carmelului pentru viile lui cât şi a Efraimului şi a Galileii pentru măsline, au fost justificate din timpurile biblice. Dar seceta tinde să aducă datorie şi robie, aşa că în ciuda democraţiei ideologice preconizate în anul de veselie (Levitic 25), pământurile împăratului, latifundiile uriaşe şi munca silnică au apărut deja în vremea lui Saul (1 Samuel 8:16; 22:7; 25:2). Se pare că în Transiordania şi în Neghev viaţa pastorală a fost suplimentată tradiţional de practicarea agriculturii, oriunde existau fântâni sau oaze. Dar agricultura a fost ameninţată constant cu declinul, datorită faptului că terenurile cultivate au ajuns să fie păşunate de oi şi de capre, ca să nu mai vorbim despre incursiunile şi mai catastrofale dinspre deşert.

V. Aşezările

O problemă majoră în geografia istorică a Palestinei a fost identificarea numelor aşezărilor. În Biblie găsim aproximativ 622 de nume date aşezărilor din partea de V a Iordanului. Listele lui Tuthmosis III, Seti I, Ramses II şi *Şişac I de la Karnak, aruncă o oarecare lumină asupra topografiei Palestinei. Altă sursă valoroasă este lucrarea Onomasticon al lui Eusebiu şi Ieronim. Lucrarea lui R. Reland (1714) a pregătit terenul pentru lucrarea topografică pe care a întreprins-o Edward Robinson când a vizitat Palestina în 1838. El a identificat 177 de nume ale unor aşezări, dintre care numai câteva fuseseră schimbate ulterior. În 1865 s-au pus bazele Fondului pentru Explorarea Palestinei, iar până în 1927 au fost identificate aproximativ 434 de toponimice; numai Conder a adăugat la listă 147 de nume noi. Câteva din acestea sunt disputate şi astăzi.

Uimitoarele descoperiri făcute de Kathleen Kenyon la *Ierihon ne arată că a existat acolo un gen de viaţă urbană începând aprox. din anii 6.000-8.000 î.Cr., aşezarea având o suprafaţă de aprox. 8 acri şi fiind locuită de aprox. 3.000 de locuitori (*ARHEOLOGIE). Într-adevăr, Velea Iordanului pare să fi fost din vremuri străvechi o regiune dens populată. N. Glueck afirmă existenţa a 70 de aşezări în această regiune, multe dintre acestea fiind întemeiate cu mai bine de 5.000 de ani în urmă, iar peste 35 din ele erau încă locuite în timpul israeliţilor. Valea aceasta pe care Lot a găsit-o atât de bună (Geneza 13:10), a devenit mai târziu pustie, probabil odată cu malaria care a pătruns în această regiune. S-a sugerat că unele dintre ridicăturile care conţin în ele ruinele unor aşezări sunt ridicături artificiale înălţate intenţionat deasupra unor regiuni mlăştinoase, pe care au fost construite ulterior aşezări. Dar pretutindeni, factorul decisiv care a contribuit la întemeierea unei aşezări a fost aprovizionarea cu apă. Oraşele fortificate şi castelele au fost construite lângă cursuri de apă permanente, ca de exemplu Ierihonul, Bet-Şan şi Afec (vestit din timpul războaielor dintre israeliţi şi filisteni). Într-adevăr, este firesc să tragem concluzia că aşezările de pe lângă cursurile de apă s-au bucurat de cea mai mare continuitate din cele mai vechi timpuri.

De-a lungul câmpiei de coastă, la S de Carmel, aşezările au fost destul de dese încă din antichitate. Popularea acestei regiuni a fost favorizată de uşurinţa cu care se puteau săpa fântânile prin solul nisipos până la straturile concave de argilă care ţin pânzele freatice. Dar mai departe în N, în Velea Şaronului şi în Galilea de Sus, unde rezervele de apă sunt bogate, ţinuturile destul de împădurite au împiedicat popularea regiunii respective până nu demult. În bazinele Galileii de Jos şi în Samaria, densitatea populaţiei a fost destul de mare de multă vreme, fiind repartizată în numeroase aşezări, dar la S de Ierusalim numărul aşezărilor rurale este tot mai mic iar acestea sunt tot mai grupate, până când în jurul Beer-Şebei aşezările se limitează la nişte fântâni fortificate strategic. În Transiordania, marginea platoului este marcată de mai multe fortăreţe cum sunt Petra, Boţra (Buseira) şi Tofel. Dincolo de acestea, înspre E, este o fâşie îngustă de teren agricol pe care se găsesc sate, aşezate de-a lungul Drumului împărătesc. În cadrul acestui model de amplasare a satelor, dictat în mare măsură de posibilităţile de aprovizionare cu apă, oraşele cele mai importante şi cele strategice s-au dezvoltat la încrucişarea drumurilor, în zonele unde apropierea unor trecători permitea drumurilor transversale să se unească cu drumurile principale care făceau legătura între N şi S. Oraşele din timpurile biblice care intră în această categorie sunt: Beer-Şeba, Hebron, Ierusalim, Betel, Sihem, Samaria, Meghido, Bet-Şan şi Haţor. Această topografie a stat la baza afirmaţiei psalmistului: „I-a călăuzit pe drumul cel drept, ca să ajungă într-o cetate de locuit" (Psalmul 107:7).

VI. Regiunile Palestinei

Geograful poate crea atâtea regiuni câte probleme doreşte să studieze, aşa că este absurd să sugerăm că delimitarea regiunilor din Palestina ar avea o valabilitate permanentă. Anumite unităţi regionale, însă, au apărut din când în când în istoria Palestinei şi acestea ar trebui recunoscute. Marile diviziuni deja menţionate se disting după cum urmează: câmpiile de pe coastă, ţinuturile deluroase din centru, valea formtă de fisură, platoul Transiordaniei şi deşertul.

Câmpiile de coastă se întind pe o distanţă de aproape 200 de km, de la graniţa cu Libanul şi până la Gaza, fiind întrerupte în N de Muntele Carmel. La N de acest munte se află Câmpia lui Aşer, lungă de 40 km, până la anticele Trepte ale Tirului, unde dealurile Galileii se îngrămădesc lângă coastă. Această câmpie nu a jucat nici un rol în viaţa poporului Israel, dar la SE de ea se află Valea lui Izreel şi Câmpia Esdraelonului care au avut o semnificaţie majoră. Intinzându-se înspre interior pe o lungime de 50 de km şi având o lăţime maximă de 20 de km, această câmpie constituia drumul principal dinspre Egipt spre Damasc şi spre N. De-a lungul ei au fost aşezate centre strategice cum sunt Meghido, Izreel şi Bet-Şan, renumite în multe din războaiele purtate de Israel (Judecători 5; 7:1; 1 Samuel 29:1; 31:12) şi probabil locul viitoarelor evenimente apocaliptice (Apocalipsa 16:16). La S de Carmel, care adăposteşte mica câmpie numită Dor, se află Câmpia Şaronului cu cele cinci mari fortăreţe ale filistenilor şi anume Ecronul, Aşdodul, Aşcalonul, Gatul şi Gaza, învecinată la E cu dealurile ţinutului numit Şepela, un tampon între Israel şi Filistia. Aceste dealuri au fost odată pline de păduri de sicomor (1 Împăraţi 10:27; 2 Cronici 1:15; 9:27) şi sunt tăiate transversal de văi înguste în care Israel a dat lupte, începând din timpul judecătorilor şi până în vremea lui David, dintre acestea cele mai cunoscute fiind valea Aialonului (Iosua 10:10-15; 1 Samuel 14:31), Valea Sorec (Judecători 16) şi Velea Terebinţilor (1 Samuel 17:1-2).

Ţinutul muntos se întinde pe o lungime de 300 de km, din partea de N a Galileii până în Peninsula Sinai, şi este format alternativ din dealuri şi platouri. În partea de S, în Iuda, scoarţa prezintă ondulaţii, cu excepţia părţii de E unde formaţiunile de calcar brăzdate adânc ale Deşertului Iudeii coboară abrupt în valea formată de fisură. Acest platou al Iudeii ajunge în N până în ţinutul muntos al lui Efraim cu pasajele lui transversale uşor de trecut, dar spre N dealurile Samariei scad în înălţime ajungând, de la 1000 de m, cât aveau în Iudea, la puţin peste 300 de m în bazinul central, în care sunt aşezate localităţi biblice cum sunt Ghibea, Salem, Sihem şi Sihar. Deasupra lui stau munţii Ebal (945 m) şi Garizim (890 m). Împreună cu alte depresiuni fertile, Samaria a fost expusă influenţelor din afară, iar credinţa locuitorilor ei a fost coruptă foarte timpuriu. La N de Câmpia Esdraelonului se află Galilea, care poate fi împărţită în Galilea de Jos (sau de Sud) cu un relief asemănător cu cel al Samariei, şi Galilea de Sus (sau de Nord), unde munţii ajung la o înălţime de peste 900 de m. Mai multe depresiuni, cea mai importantă fiind cea a Nazaretului, permit traversarea uşoară a regiunii şi cultivarea în bune condiţii a regiunii dintre coastă şi Lacul Galileei, regiune dens populată în zilele Mântuitorului.

Tăind Palestina pe o lungime de peste 100 de km, Iordanul urmează direcţia văii de fisură. Pe cursul lui superior se află Lacul Huleh şi Lacul Galileii , înconjurate de munţi înalţi, cel mai important fiind Hermonul, de unde izvorăşte Iordanul (Deuteronom 3:9; 4:48). Mai jos de Lacul Huleh, Iordanul a tăiat în barajul de bazalt care bloca odată depresiunea, formând un defileu care intră în Lacul Tiberiadei sau Marea Galileii la 200 m sub nivelul mării. Dincolo de acest lac, râul Yarmuk se varsă în Iordan, iar Valea Iordanului se lărgeşte treptat spre S, până la Marea Moartă unde atinge lăţimea maximă. La S de stâncile Ain Khaneizer începe Valea Arabă, care se întinde pe o lungime de 160 de km spre Golful Aqaba, un deşert dominat de marele zid al podişului transiordanian. La V de aceasta se întinde relieful deluros dezolant din centrul Negevului, iar către Beer-Şeba stepa. La E, peste buza platoului transiordanian se întind o serie de regiuni binecunoscute în vremurile biblice: podişul Basanului, dominat la E de marile peşteri vulcanice de la Jebel Druze; Ghileadul situat pe un uriaş deal rotunjit de forma unei cupole, lung de 55 de km şi lat de 40 de km, vestit pentru pădurile lui (Ieremia 22:6; Zaharia 10:10); stepele plate ale Amonului şi ale Moabului; iar la S de Valea Zered (Deuteronom 2:13; Isaia 15:7) ţinutul accidentat şi răscolit al Edomului, cu fortăreţele caracteristice unui astfel de ţinut. Mai departe spre E şi spre S avem deşertul, podişuri de piatră şi de nisip, bântuit de vânturile fierbinţi. Vezi de asemenea *IORDAN, *NEGHEV, *SARON, *ŢIN. Pentru arheologia Palestinei, vezi *ARHEOLOGIE şi articolele care poartă numele anumitor aşezări, iar pentru istoria Palestinei, vezi *CANAAN, *ISRAEL, *IUDA, *FILISTENI, etc.

BIBLIOGRAFIE
F.M. Abel, Géographie de la Palestine, 1937 (2 vol.); D. Baly, The Geography of the Bible, 1974; G. Dalman, Sacred Sites and Ways, 1935; M. du Buit, Géographie de la Terre Sainte, 1958; N. Glueck, The River Jordan, 1946; WJ. Phythian-Adams, „The Land and the People" în A Companion to the Bible (ed. de T.W. Manson), 1944, p. 133-156; A. Reifenberg, The Struggle between the desert and the Sown in the Levant, 1956; G.A. Smith, The Historical Geography of the Holy Land, 1931; National Atlas of Israel (în ebr.), în curs de pub. din 1958.

J.M.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: