ospitalitate



OSPITALITATE. Pretutindeni în Scriptură, responsabilitatea de a purta de grijă unui călător şi celor care sunt în nevoi este un lucru de la sine înţeles. Cu toate că exemplele pot fi găsite în toată Scriptura, singura poruncă specifică cu privire la datoria de a da dovadă de ospitalitate se referă la responsabilitatea credincioşilor faţă de alţi credincioşi.

I. În Vechiul Testament

Comparaţia cu triburile moderne de beduini, printre care ospitalitatea este pusă la loc de cinste, ne sugerează că accentul mare care se pune pe ospitalitate în VT se datorează în parte originii nomade a Israelului. Generozitatea lui Avraam faţă de cei trei străini (Geneza 18:1-8) ne furnizează un tablou excelent al practicii nomade, şi a fost deseori amintită în scrierile evreieşti de mai târziu, pentru caracterul ei exemplar, cu toate că străinii erau tot atât de bine primiţi şi de locuitorii unor comunităţi fixe (Judecători 13:15; 2 Împăraţi 4:8 ş.urm.).

Ospitalitatea în perioada VT nu a fost numai un obicei. Ea a fost şi o formă de manifestare a credincioşiei faţă de Dumnezeu (Iov 31:32; Isaia 58:7). A fost posibil ca unii să-L găzduiască chiar pe Iahve (Geneza 18:1-8) sau pe îngerii Lui (Judecători 6:17-23; 13:15-21; cf. Evrei 13:2), în timp ce Dumnezeu la rândul Lui dă un ospăţ în Ziua Domnului, la care invită musafiri (Ţefania 1:7). Prevederea divină cu privire la *cetăţile de scăpare (Numeri 35:9-35; Iosua 20:1-9) şi preocuparea pentru călător (Exod 22:21; Levitic 19:10; Deuteronom 10:19) indică accentul deosebit care s-a pus în VT pe ospitalitate.

A neglija tratarea călătorilor cu cele necesare a fost o abatere serioasă, pasibilă de pedeapsă din partea lui Dumnezeu (Deuteronom 23:3-4) şi din partea oamenilor (1 Samuel 25:2-38; Judecători 8:5-17). Utilizarea lui pesa (1 Samuel 25:28), un termen folosit pentru încălcarea legămintelor, indică importanţa care se acorda unor obligaţii de felul acesta. Încălcarea unică a obiceiului de a fi ospitalier de către Iael (Judecători 4:11-21; 5:24-27) ar putea fi justificată numai cu loialitatea ei neclintită faţă de legăturile sale de rudenie şi faţă de Iahve. Unora li s-a sugerat ca în anumite cazuri să refuze invitaţiile, întrucât ele ar putea avea ca rezultat ruina spirituală (Proverbe 9:18).

Cu toate că ospitalitatea a fost arătată tuturor oamenilor, gazda avea o responsabilitate deosebită faţă de propria lui familie (Geneza 29:1-14; Judecători 19:1-12; Isaia 58:7) şi pentru slujitorii lui Dumnezeu (2 Samuel 17:27-29; 1 Împăraţi 17:10 ş.urm.; 2 Împăraţi 4:8 ş.urm.). Un viitor ginere putea fi primit ca musafir, cu toate că acesta este cunoscut ca obicei de-al madianiţilor (Exod 2:20). Legământul de pace dintre Heber chenitul şi Iabin din Haţor pare să fi indus o obligaţie reciprocă de a fi ospitalieri (Judecători 4:11-21).

Faptul că o gazdă a fost răspunzător de siguranţa şi binele musafirilor lui este ilustrat viu de Lot şi de bătrânul din Ghibea (Geneza 19:8; Judecători 19:24-25). Imoralitatea comunităţilor în care au trăit ambii ne sugerează faptul că nepăsarea pe care au manifestat-o aceştia faţă de fiicele lor s-a datorat unui climat moral care a dominat, şi nu cerinţelor unui jurământ al ospitalităţii.

Un străin trebuia să aştepte la poarta cetăţii pentru a i se oferi găzduire (Geneza 19:1; Judecători 19:15), cu toate că şi fântâna era un loc potrivit de întâlnire (Geneza 24:14 ş.urm.; Exod 2:20). Uneori se poate întâmpla ca ospitalitatea să fie o răsplată pentru o amabilitate arătată în trecut de cineva (Exod 2:20; 2 Samuel 19:32-40). Musafirilor trebuia să li se pună înainte cel puţin pâine şi apă (Deuteronom 23:4; 1 Împăraţi 17:10-11), deşi deseori acestora li s-a acordat mai mult. Picioarele călătorilor au fost spălate de praful de pe drum (Geneza 18:4; 19:2; 24:32; Judecători 19:21), iar capul lor a fost uns cu untdelemn (Psalmul 23:5; Amos 6:6; cf. Luca 7:46). Li se putea pune înainte cea mai bună *mâncare (Geneza 18:5; 1 Samuel 25:18), iar carnea, care rareori se mânca în E, putea fi procurată în mod special (Geneza 18:7; Judecători 6:19; 13:15; cf. Luca 15:23). Pentru a-l reîmprospăta pe călător, acestuia i se mai punea înainte şi brânzeturi şi lapte (Geneza 18:8; Judecători 5:25). Când li se cerea, gazdele furnizau şi nutreţul necesar pentru animalele călătorului (Geneza 24:14, 32; Judecători 19:21), în timp ce Elisei a primit şi o cameră mobilată (2 Împăraţi 4:10).

II. În Noul Testament

Termenii gr. folosiţi sunt philoxenia (lit. „dragoste de străini"), cf. xenizo, „a primi ca musafir", de asemenea synago (Matei 23:35 ş.urm.) şi lambano (3 Ioan 8).

Multe aspecte ale ospitalităţii din VT reapar în NT. Obiceiul de a pune la îndemâna unui musafir apă pentru a-şi spăla picioarele şi untdelemn pentru a-şi unge capul continuă, iar în plus, NT menţionează sărutul de primire a unui musafir şi poziţia înclinată în care se servea masa (Luca 7:44 ş.urm.). De fapt, casa lui Simon Fariseul pare să fi fost o casă deschisă, judecând după felul în care prezenţa femeii care a turnat undelemn pe picioarele lui Isus a fost acceptată inconştient (Luca 7:37 ş.urm.)

O responsabilitate specială faţă de slujitorii lui Dumnezeu este de asemenea evidentă, iar lucrarea lui Isus pe pământ (Marcu 1:29 ş.urm.; 2:15 ş.urm.; Luca 7:36 ş.urm.; 10:38-41) şi lucrarea misionară a apostolilor (Faptele Apostolilor 10:6 ş.urm. 16:15; 17:7) au depins în mare măsură de ospitalitatea cu care au fost întâmpinaţi. NT dezvoltă acest aspect prezentând acordarea sau refuzul de a acorda ospitalitate lui Isus şi ucenicilor lui ca un indiciu al primirii sau al respingerii Evangheliei (Matei 10:9; Luca 10:4), chiar şi la judecata finală (Matei 25:34-46). Aceste responsabilităţi creştine, însă, nu sunt decât o umbră slabă a generozităţii divine. Isus le-a prezentat ucenicilor Pilda cu ospăţul (Matei 22:2 ş.urm.; Luca 14:16 ş.urm.) şi le-a dat un exemplu pe care să-l urmeze (Ioan 13:1 ş.urm.). Mai presus de toate, el şi-a asumat obligaţiile ospitalităţii până la limita extremă, dându-şi viaţa pentru a-i răscumpăra pe musafirii Săi (Marcu 10:45; 14:22 ş.urm.).

Epistolele NT fac din ospitalitatea faţă de credincioşi o poruncă specifică (de ex. Galateni 6:10). Existenţa unor factori speciali în primul secol d.Cr. a subliniat importanţa acestor instrucţiuni. Persecuţia a făcut ca creştinii să fie împrăştiaţi şi să-şi părăsească locuinţele. Acest lucru a făcut ca în multe cazuri lipsurile să fie foarte mari (Faptele Apostolilor 8:1; 11:19). Predicatorii itineranţi au fost şi ei o povoară pentru biserică. Ei nu au primit nimic de la păgâni (3 Ioan 7) şi de aceea a fost responsabilitatea bisericii locale să-i ajute (Faptele Apostolilor 9:43; 16:15; 18:3,7), chiar şi atunci când acest lucru comporta riscuri (Faptele Apostolilor 17:5-9). Uneori gazdele erau tocmai convertiţii acestor evanghelişti (3 Ioan 5:7). Învăţătorii mincinoşi, însă, trebuiau respinşi (2 Ioan 10), iar pentru identificarea celor adevăraţi erau necesare scrisori de recomandare (Romani 16:1; 2 Corinteni 3:1). Multe hanuri ale vremii au fost caracterizate prin standarde joase, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere moral, şi creştinul care călătorea le găsea de multe ori neatrăgătoare.

Ospitalitatea (Romani 12:13) era o obligaţie pentru creştini, care trebuiau să se asigure că nevoile co-religionarilor lor erau satisfăcute, cu toate că ospitalitatea nu trebuia acordată oricui (Romani 12:13-14; Galateni 6:10). Astfel Pavel îi sfătuieşte pe fraţii din Colose să-l primească pe Marcu (Coloseni 4:10) şi presupune că Filimon îi va pregăti o cameră lui Pavel când acesta va fi eliberat din închisoare (FU. 22). Datoria de a fi ospitalier a fost de asemenea o îndatorire specială a unui *episcop (1 Timotei 3:2; Tit 1:8), şi a văduvei care cerea sprijin din partea bisericii (1 Timotei 5:10).

Cu toate că ospitalitatea era o marcă a civilizaţiei pentru greci, şi cu toate că NT conţine un exemplu excelent de generozitate din partea unui necreştin (Faptele Apostolilor 28:7), ospitalitatea în NT a avut un caracter specific creştin. Trebuia acordată gratuit, fără părere de rău (1 Petru 4:9) şi într-un spirit de dragoste frăţească (Evrei 13:1). O astfel de dragoste (agape: 1 Petru 4:8; cf. Romani 12:9) este în esenţă expeditivă, având ca rezultat o nerăbdare de a satisface nevoile altora şi putea fi demonstrată numai datorită faptului că dădătorul a primit un dar (charisma) de la Dumnezeu (1 Petru 4:10-11). Grija manifestată faţă de alţii a fost, deci, plata unei datorii de recunoştinţă.

III. Hanul din Biblie

Trimiterile din VT referitoare la un „loc de poposire" (malon) sunt rare (Geneza 42:27; 43:21; Exod 4:24; Ieremia 9:2), iar locurile specifice sunt proprii unor rute care legau Egiptul cu Palestina şi Madianul. Nu cunoaştem nimic despre aceste locuri, cu toate că unul dintre ele a fost destul de mare pentru a acomoda nouă călători care au apărut pe neaşteptate (Geneza 42:27). Echivalentul din LXX, katalyma şi verbul înrudit katalyo ne sugerează ideea că animalele erau dezhămate, cu toate că în general aceşti termeni redau sensul de adăpostire. Hanul din Betleem (katalyma) este posibil să fi fost o casă de poposire simplă. Probabil că nu a fost o cameră de oaspeţi într-o casă familială, căci nu ni se dă nici un nume, şi este posibil să fi fost proprietatea oraşului. În alte părţi katalyma descrie o cameră într-o casă particulară, închiriată pentru masa de Paşte (Marcu 14:14; Luca 22:11; cf. Luca 19:7).Termenul pandocheion din Luca 10:34 se referă la un loc mult mai complex, care era deschis oricui şi care asigura adăpost peste noapte, mâncare şi pază pentru o sumă binecunoscută, în timp ce xenia este folosit pentru camera de oaspeţi a lui Filimon şi pentru locul în care a fost Pavel arestat la domiciliu în Roma (Filipeni 22; Faptele Apostolilor 28:23).

BIBLIOGRAFIE
J. Pedersen, Israel 1-2, 1926, p. 356-358; D.W. Riddle, JBL 57, 1938, p. 141-154; G. (Stahlin), TDNT 5, p. 17-25; A.D. Kilmer, Ugarit Forschungen 3, 1971, p. 299-309; W. Gunther şi G. Brown, NIDNTT 2, p. 547-550.

M.J.S.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: