Moise



MOISE. Marele lider şi dătător al Legii prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, făcând din ei o naţiune pentru a-L sluji, şi prin care i-a dus până în apropiere de ţara pe care a promis-o părinţilor lor.

I. Numele

În Exod 2:10 se spune: „I-a pus numele Moseh; „căci” a zis ea, „l-am scos (mesitihu) din ape". Mulţi comentatori cred că fiica lui Faraon a fost cea care i-a dat numele lui Moise şi lucrul acesta i-a făcut să presupună că acest nume, Moseh, are origine egipteană, cuvântul egipt. ms, „copil” sau „(cel) născut", explicând cel mai bine numele. Şi totuşi, cea care i-a dat numele a putut fi şi doica sau mama adevărată a lui Moise (de părerea aceasta este W. J. Martin). Exodul 2:10 leagă foarte clar numele Moise de faptul că acesta a fost scos din apă (masa, „a scoate"). Acest joc de cuvinte era ceva natural pentru un evreu, dar nu pentru un egiptean - lucru care ar favoriza punctul de vedere menţionat mai sus, conform căruia mama lui Moise a fost cea care i-a dat numele, şi nu fiica lui Faraon.

Din punctul de vedere morfologic Moseh, aşa cum este scris, este un participiu activ care înseamnă „cel care scoate", şi poate fi o elipsă a unei expresii mai lungi. În secolul al 14-lea şi al 13-lea î.Cr., cuvântul egipt. ms, „copil", (precum şi formele conexe cum ar fi Ramose, „Re s-a născut") se pronunţa aproximativ masé şi nu există nici un motiv de ordin filologic sau de altă natură în baza căruia mama adoptivă a lui Moise, de origine egipteancă, să nu fi putut asimila cuvântul semitic masi, transformlndu-l în numele foarte obişnuit în limba ei, Mase, Moseh. Faceţi comparaţie cu cazuri de asimilări din ziele noastre, de exemplu asimilarea substantivului imperativ în limba română sub forma împărat. Astfel, numele Moise poate fi pur şi simplu semit, asimilat în limba egipteană pe când Moise trăia în Egipt. Majoritatea comentatorilor, însă, cred că fiica lui Faraon a fost cea care l-a numit Mose, „copil" (sau - mai puţin probabil; un nume care s-a terminat în -mose), care a fost preluat de evrei ca Moseh. Acest punct de vedere însă, nu reuşeşte să explice jocul de cuvinte semit, pe care nu avem nici un motiv obiectiv să-l respingem ca nefiind valabil din punct de vedere istoric, căci cu mult timp înainte de vremea lui Moise, aceasta era o practică frecventă atât în Egipt cât şi pretutindeni (inclusiv VT). Pe deasupra, punctul acesta de vedere ne pune în faţa unei dificultăţi de ordin fonetic cu privire la s-ul egiptean care apare ca s în Moseh însă ca s în Ramses şi Fineas în ebr. aşa cum a fost indicat cu mult timp în urmă de A. H. Gardiner, JAOS 56, 1936, p. 192-194 - o problemă care nu a fost rezolvată deloc de J.G. Griffiths, JNES 12, 1953, p. 225-231, care prezintă cel mai bine acest punct de vedere.

II. Viaţa şi cadrul istoric

a. Strămoşii

Moise s-a tras din seminţia lui Levi, din clanul lui Chehat şi din casa lui Amram (Exod 6:16 ş.urm.).

Întrucât numele părinţilor lui nu sunt menţionate în relatarea detailată a naşterii şi a copilăriei lui din Exod 2, se crede că, deşi născut de Iochebed, el a fost un urmaş mai distant al lui Amram, şi nu fiul lui. Lucrul acesta este aproape sigur, datorită faptului că Amram şi cei trei fraţi ai lui au avut foarte mulţi urmaşi după un an de la ieşirea din Egipt (Numeri 3:27 ş.urm.) (*CRONOLOGIA VT, III. b.)

b. Creşterea lui în Egipt

Ca să-şi salveze noul născut de parte bărbătească care urma să fie ucis împreună cu toţi ceilalţi noi născuţi de parte bărbătească ai evreilor în urma decretului lui Faraon, mama lui Moise şi-a aşezat copilaşul într-un coşuleţ de trestie uns cu smoală, l-a pus pe malul apei în stufăriş şi a pus-o pe sora lui, Miriam, să-l păzească. Curând la râu a sosit una din fiicele lui Faraon ca să se scalde împreună cu slujnicele ei, a găsit copilul şi i s-a făcut milă de el. Discretă, Miriam s-a oferit să-i găsească o doică pentru copil (de fapt, pe mama lui) şi aşa s-a întâmplat că viaţa lui Moise a fost salvată. Când doica l-a înţărcat, el a fost dat „mamei" sale adoptive, prinţesei egiptene (Exod 2:1-10). Nu ni se dă nici un detaliu cu privire la perioada care a urmat până când Moise a ajuns adult în societatea de la curtea Faraonului Egiptului, dar în perioada Noii împărăţii, în situaţia lui de băiat la curtea împărătească, el nu a putut evita să nu primească o educaţie, „înţelepciunea egiptenilor" pe care i-o atribuie Ştefan (Faptele Apostolilor 7:22).

Cunoştinţele pe care le avem astăzi cu privire la Egiptul antic ne arată belşugul Egiptului în prima parte a vieţii lui Moise petrecută aici. Faraonii din perioada Noii împărăţii (cca. 1550- 1070 î.Cr.) au avut reşedinţe şi harim-uri nu numai în marile capitale cum au fost Teba, Memfis şi Ramsesul, ci şi în alte părţi ale Egiptului. Caracteristic este harim-ul instituit de multă vreme în Eayum, unde doamnele faraonului supravegheau activităţile unei adevărate industrii casnice (A. H. Gardiner, JNES 12, 1953, p. 145-149, în special p. 149). Este posibil că unul dintre aceste harim-uri a fost prima casă a lui Moise în Egipt

În antichitate, copiii acestor femei din harim puteau fi educaţi de un supravegheator al harim-ului („un învăţător al copiilor împăratului"), F. L. Griffith şi P. E. Newberry, El Bersheh, 2, 1894, p. 40). La timpul potrivit prinţii primeau un tutore, de obicei un oficial înalt de la curte sau un ofiţer militar pensionat care era un colaborator apropiat al faraonului (H. Brunner, Altägyptische Erziehung, 1957, p. 32-33); fără îndoială că şi lui Moise i s-a întâmplat la fel.

Pe deasupra, ca semit în Egipt, lui Moise nu i-a fost deloc greu să înveţe sau să se folosească de cele aproximativ 20 de litere ale alfabetului liniar proto-canaanit, mai ales dacă a fost supus disciplinei şi mai exigente care-i cerea să înveţe zeci de caractere şi grupe de semne ale scrierii egiptene (deşi chiar şi acestea pentru a fi învăţate necesitau nu o minte strălucită, ci pur şi simplu sârguinţă). Faptul că Egiptul, şi nu Palestina, a fost căminul în care a crescut el, nu l-a împiedicat să se familiarizeze cu această scriere liniară simplă. Inscripţiile „proto-Sinaitice" din prima parte a sec. al 15-lea î.Cr. nu sunt decât nişte dedicaţii intime, note de lucru şi scurte epitafe (ca prinos) scrise de captivii semiţi din partea de E a deltei egiptene (sau din aşezările din jurul Memfisulu) angajaţi în minele de turcoază (cf. W.F. Albright, BASOR 110, 1948, p. 12-13, 22) şi ele zugrăvesc folosirea liberă a acelei scrieri de către semiţii aflaţi sub stăpânirea egipteană, cu aproape două secole înainte de Moise. Ceea ce scoate în evidenţă şi mai mult faptul că scrierea liniară a fost folosită în mod curent de semiţii din Egipt este un ostracon găsit în Valea Reginelor de la Teba, la aprox. 560 km S de Palestina, Sinai, sau de Delta (J. Leibovitch, Annales du Servicé des Antiquités de l’Égypte 40, 1940, p. 119, fig. 26, şi pl. 16, 19:50); un cuvânt care s-a păstrat în întregime poate fi citit ‘mht, „servitoare" (Albright, op. cit., p. 12, n. 33).

e. Străini la curtea din Egipt

Semiţii şi alţi asiatici puteau fi găsiţi la orice nivel al societăţii egiptene din perioada Noii împărăţii. Pe mângă miile de prizonieri aduşi din Canaan ca sclavi (cf. ANET, p. 246b, 247b), meseriaşi străini, luptători sirieni în armata egipteană (de ex. ANEP, fig. 157), tineri asiatici ca servitori la mese, purtători de evantaie etc., la curte (R.A. Caminos, Late-Egyptian Miscellanies, 1954, p. 117, 200-201), semiţii din Egipt puteau să avanseze până la cele mai înalte nivele ale piramidei sociale. Ei erau curieri între Egipt şi Siria (ANET, p. 258b), vizitii care ei înşişi aveau slujitori (J. Cerny, JEA 23, 1937, p. 186) şi negustori (Caminos, op. cit., p. 26: ’Aper-Ba’al); fiica unui căpitan de corabie Ben-’Anath a putut să se căsătorească cu un prinţ (W. Spiegelberg, Recueil de Travaux, 16,1894, p. 64).

În timpul dinastiei Ramses, asiaticii erau încă văzuţi mai bine decât ceilalţi. Astfel, unul dintre paharnicii de încredere ai regelui Merenptah a fost sirianul Ben-’Ozen din Sur-Basan (Stânca din Basan), care l-a însoţit pe vizir la supravegherea lucrărilor de construire a mormântului acelui faraon, în Valea Regilor (JEA 34, 1948, p. 74). În plus, chiar la sfârşitul celei de-a 19-a dinastii, pentru o scurtă perioadă de timp, un sirian a ajuns chiar să conducă Egiptul: este posibil ca el să fi fost înaltul dregător Bay, care s-a bucurat de o putere imensă (Cerni citat de Gardiner, JEA 44, 1958, p. 21-22).

Zeităţile canaaniţilor şi ale altor asiatici au fost acceptate în Egiptul din Noua împărăţie (Baal, Reşef, Aştarot, Anat etc.- cf. ANET, p. 249-250); şi ca şi în cazul nenumăratelor cuvinte împrumutate de la canaaniţi, şi temele literare ale canaaniţilor era larg răspândite, fiind ori împrumutate ori asimilate în cele egiptene (W.F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1953, p. 197-198 (răpirea lui ’Anat); T. H. Gaster, BO 9, 1952, p. 82-85, 232; şi G. Posener, Mélanges Isidore Lévy, 1955, p. 461-478 (lăcomia Mării); şi aluzie la întâmplarea lui Qazardi, ANET, p. 477b). Unii oficiali egipteni s-au mândrit că sunt capabili să rostească cuvinte canaanite şi cunosc geografia acestei ţări (ANET, p. 477b), ca să nu-i mai menţionăm pe cei care au trebuiau să înveţe scrierea cuneiformă a Babilonului pentru motive diplomatice (cf. Albright, Vocalization of the Egyptian Syllabic Orthography, 1934, p. 13, n. 50, şi JEA 23, 1937, p. 191, 196- 202).

d. În Madian şi Sinai

Moise îi compătimea pe fraţii lui care lucrau din greu (Faptele Apostolilor 7:24) şi a omorât pe un supravegheator egiptean pe care l-a văzut bătând un evreu (Exod 2:11 ş.urm.); dar fapta aceasta a ajuns la urechile lui Faraon, astfel încât Moise a fugit spre Răsărit trecând dincolo de graniţă, în Madian, ca să scape (Exod 2:15 ş.urm.). Fuga peste graniţa de E a fost de asemenea mijlocul de scăpare pe care l-a ales Sinuhe, cu 600 de ani mai devreme (ANET, p. 19) precum şi sclavii de mai târziu din sec. al 13-lea î.Cr. (ANET, p. 259b). Moise a ajutat pe fiicele unui preot madianit pe nume Reuel/Ietro, care era şi păstor, să-şi adape turmele şi s-a căsătorit cu una din ele, Sefora, care i-a născut un fiu pe nume Gherşom (Exod 2:16-22).

Prin minunea rugului aprins care nu se mistuia, Moise a fost chemat de Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov (Exod 3:6) şi nu al socrilor săi madianiţi/cheniţi, care şi aceştia erau urmaşi ai lui Avraam (cf. Geneza 25:1-6) şi este posibil ca ei şi ei să se fi închinat în continuare Dumnezeului lui Avraam. După o oarecare şovăială, Moise a răspuns chemării (Exod 3-4). Se pare că Moise a omis să-l taie împrejur pe unul din copiii săi, poate influenţat fiind de Sefora. În orice caz, temându-se că Moise va fi omorât de Dumnezeu, ea a tăiat băiatul împrejur, numindu-şi bărbatul „soţ de sânge" (Exod 4:24-26) pentru că tăierea împrejur era ceva obligatoriu pentru el şi poporul lui (probabil că nu şi pentru poporul ei?). Se pare că din momentul acesta Moise a plecat singur la drum, căci mai târziu o găsim pe Sefora plecând din casa lui Ietro şi întorcându-se la Moise (Exod 18:1-6).

e. În ajunul exodului

După ce s-a întâlnit cu fratele său şi cu bătrânii lui Israel (Exod 4:27-31), Moise împreună cu fratele lui Aaron s-au dus înaintea faraonului să-i ceară acestuia să-i permită poporului să ţină un praznic al Domnului în pustie. Dar plin de o atitudine dispreţuitoare, Faraon i-a respins sub pretextul că existau erau deja destule sărbători religioase şi praznice în care nu se lucra şi, după părerea lui, prin acestea evreii nu făceau decât să caute ocazii de a trândăvi (Exod 5:8,17).

Faptul că Moise a avut acces imediat la Faraon nu a fost un lucru foarte surprinzător, în special dacă faraonul din Exodul a fost Ramses al II-lea. P. Montet (L’Égipte et la Bible, 1959, p. 71) se referă în mod corect la papirusul Anastasi III, care descrie felul în care „tinerii lui (Pi-Ramasse) Marele Biruitor... stau lângă porţile lor... În ziua sosirii lui Wosermaetre-Setepenre" (adică, Ramses II)..., şi toţi ca unul dădeau glas fiecare cererii lui" (adică, regelui), cf. ANET, p. 471b. Pentru felul în care evreii au făcut cărămizile şi au folosit paie, vezi *cărămidă. Organizarea muncii pe echipe de lucrători sub supravegherea unor şefi de echipe care la rândul lor dădeau raportul supravegheatorilor, este autentică şi naturală.

În ceea ce priveşte absenţa de la lucru, *papirusurile egiptene includ cataloage de lucru care înregistrează absenţele zilnice, numele celor absenţi şi motivele pentru care au absentat. Un astfel de papirus arată că lucrătorii de la un mormânt împărătesc nu au lucrat odată 30 de zile din 48. Un catalog de absenţe a consemnat faptul că mai mulţi lucrători „au adus jertfe zeului lor" (A. Erman, Life in Ancient Egypt, 1894, p. 124-125), iar prescurtarea wsf, „inactiv", nu este rară în asemenea cataloage. Faptul că evreii trebuiau să meargă cale de trei zile în pustie să sărbătorească praznicul şi că lucrul acesta nu a stârnit un antagonism religios din partea egiptenilor (Exod 8:26 ş.urm.; 10:9, 25 ş.urm.) este, din nou, cu totul realist, aşa cum ne arată Montet (op. cit p. 99-101 împreună cu notele) atunci când discută despre animalele sacre din Egipt, în special despre cultul taurului din provinciile Deltei (*VIŢELUL DE AUR).

După ce au fost refuzaţi categoric de Faraon, Dumnezeu l-a reasigurat pe Moise că El îşi va duce la îndeplinire legământul pe care l-a făcut cu urmaşii lor şi-i va scoate din Egipt, ducându-i în Palestina (Exod 6:2-9). Trebuie menţionat faptul că Exod 6:3 nu neagă faptul că patriarhilor le era cunoscut numele YHWH, cu toate că este posibil să nege faptul că patriarhii au cunoscut semnificaţia adevărată a acestui nume: cu privire la acest subiect vezi, W. J. Martin, Stylistic Criteria and the Analysis of the Pentateuch, 1955, p. 16-19, şi J.A Motyer, The Revelation of the Divine Name, 1959, p. 11-17. *Plăgile succesive i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă (Exod 7:14; 12:36). În ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuţi, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel fără cusur şi să ungă cu sângele lui uşierii uşii şi pragul de sus, aşa ca Dumnezeu să nu-i nimicească pe întâii născuţi din casele lor: „jertfa de Paşte în cinstea Domnului" (Exod 12:27). B. Couroyer a sugerat (RB 62, 1955, p. 481-496) că termenul ebr. psh este un derivat al cuvântului egipt. p(‘)-sh, „lovitură, izbitură" (adică, a lui Dumnezeu), dar acest înţeles nu este compatibil cu toate tuturor utilizările acestui cuvânt în ebr. astfel încât originea lui este discutabilă.

f. De la Sucot la Sinai

Cu privire la data exodului din Egipt, vezi *cronologia VT; de asemenea, J. J. Bimson, Redating the Exodus and the Conquest, 1978; pentru a urmări ruta pe care au ieşit din Egipt, de la Ramses şi Sucot, vezi *tabăra de lângă mare, *Pitom; pentru călătoria prin pustiul Sinai, vezi *pustia exodului. Când Israel a tăbărât lângă yam sup, „marea trestiilor", Faraon şi poporul lui au crezut că evreii au fost prinşi în cursă (Exod 14:1-9). În ceeace priveşte numărul de 600 de care (Exod 14:7), compară cu cifrele 730 şi 1092 (adică, 60 + 1032) de care siriene capturate în Canaan de Amenofis al II-lea (ANET; p. 246-247); cu privire la rolul carelor în armata egipteană, cf. R.O. Faulkner, JEA 39, 1953, p. 43. Dar Dumnezeu a despărţit apele, a condus pe poporul Său la loc sigur şi a făcut ca apele să se închidă la loc peste egipteni. Atunci Moise şi evreii şi-au ridicat glasul şi au cântat un cântec de laudă lui Dumnezeu, pentru triumful Lui (Exod 15).

Israel a tăbărât la poalele Muntelui Sinai şi Moise s-a urcat pe munte să se întâlnească cu Dumnezeu şi să primească condiţiile legământului („cele zece porunci" din Exod 20), care au stat la temelia rolului pe care l-a avut de aici încolo Israel, ca popor al lui Dumnezeu (El fiind marele Împărat), precum şi o serie de regulamente care stabileau felul în care trebuiau aplicate poruncile (Exod 21-23).

După căderea în idolatrie când s-au închinat înaintea *viţelului de aur şi după restaurarea legământului călcat atât de repede (Exod 32:1-35:3), au fost construite şi inaugurate ca locuri de închinare înaintea lui Dumnezeu Cortul întâlnirii, chivotul şi uneltele din interior (Exod 35:4-40:33). Tehnica folosită pentru Cortul întâlnirii care era portabil reflectă faptul că Moise cunoştea acest meşteşug egiptean, căci aceste tehnici au fost folosite în Egipt pentru construcţii portabile (religioase şi nereligioase) cu mai bine de 1000 de ani înainte de vremea lui (cf. K. A. Kitchen, THB 5/6, 1960, p. 17-13). Totuşi, natura simbolică şi didactică a jertfelor aduse în cortul întâlnirii este într-un contrast puternic cu ritualurile egiptene. Jertfele evreilor vorbesc într-un limbaj vizual despre caracterul ofensator al păcatului înaintea lui Dumnezeu şi despre necesitatea împăcării pentru a anula păcatul. Aceste jertfe nu erau o repunere magică şi eficace în scenă a vieţii de toate zilele, necesară pentru a-l ţine pe zeu bine hrănit şi bine dispus, ca şi în ritualul egiptean.

L-a Sinai s-a făcut un recensământ şi s-a stabilit felul în care trebuie Israelul să tăbărască şi să călătorească. Printre alte lucruri, în ajunul plecării de la Sinai (Numeri 5:1-10:10), a fost perfectat felul în care leviţii urmau să se îngrijească de cortul întâlnirii şi de lucrurile din el (Numeri 1-4). Felul în care trebuiau sa stea seminţiile în jurul cortului întâlnirii, în careu dreptunghiular este probabil de asemenea un semn că Dumnezeu S-a folosit de cunoştinţele pe care le-a dobândit Moise în Egipt (cf. Kitchen, op. cit., p. 11). Când vorbim despre trâmbiţele lungi de argint şi despre utilizarea lor pentru adunările civile ale poporului, precum şi în scopuri militare şi religioase (Numeri 10:1-10) trebuie să nu uităm că acelaşi gen de trâmbiţe au fost folosite în aceeaşi perioadă şi în Egipt (cf. H. Hickmann, La Trompette dans l’Égypte Ancienne, 1946. Carele, în special trase de boi erau folosite de regulă în campaniile faraonilor în Siria, începând cu Tuthmosi III (cca. 1470 î.Cr.) încoace (ANET, p. 204a, „car"), de ex. de Ramses II, la cca. 1270 î.Cr., la Cadeş (C. Kuentz, La Bataille de Qadech, 1928/34, p. 39, colţul din stângă). Comparaţi carele lui Moise trase fiecare de o pereche de boi, cu zece care (cuvântul egipt. grt, din ebr. glt, acelaşi cuvânt, în Numeri 7:3, 6-7) fiecare tras de şase perechi de boi, care au cărat materiale pentru 8.000 de pietrari ai lui Ramses IV (cca. 1160 î.Cr.) din valea Nilului în deşertul văii Hammamat, dintre Nil şi Marea Roşie, în condiţii foarte similare cu pustia Sinai (ARE, 4, nr. 467).

g. Din Sinai spre Iordan

În al doilea an după ieşirea din Egipt (Numeri 10:11), Israel a părăsit Sinaiul şi a ajuns la Cadeş-Barnea. De acolo Moise a trimis iscoade în Canaan. Ţara era bună, dar locuitorii ei erau puternici (Numeri 13:17-33). Aflând acest lucru, necredincioşii israeliţi s-au răzvrătit, dar Moise L-a rugat pe Dumnezeu să cruţe Israelul (Numeri 14:5-19). De aceea, Domnul a hotărât ca Israel să călătorească prin pustie 40 de ani, până când generaţia de răzvrătiţi va muri şi va fi înlocuită de una nouă (Numeri 14:20-35).

Este foarte uşor să uităm că, înainte de acest episod tragic, Israel urma să traverseze pustiul, din Egipt - prin Sinai - direct în Ţara promisă, în câţiva ani; cei 40 de ani în pustie nu a fost decât o schimbare de sentinţă (Numeri 14:12, 20-30, 33) şi nu a făcut parte din „primul şi cel mai bun" plan pe care l-a avut Dumnezeu pentru Israel. Atunci când citim în Exod 22-23 despre legile privitoare la agricultură, vii etc., ar trebui să ne aducem aminte de următoarele lucruri: înainte de Sinai, Israel trăise patru secole în Egipt, într-un mediu pastoral şi agricol (cf. Deuteronom 11:10) şi nici ei, nici strămoşii lor, patriarhii, nu au fost niciodată pribegi prin pustiu (cf. Geneza 26:12 şi 37:6-8), iar la Sinai ei s-au văzut la o distanţă nu prea mare de ţara unde aceste legi aveau să fie aplicate rapid. Nu era necesar ca Israel să se stabilească mai întâi în Canaan şi apoi să li se dea aceste legi, aşa cum se afirmă deseori (cf. Kitchen, op. cit. p. 13-14).

Cu privire la dubla răzvrătire a lui Core împotriva rolului eclesiastic (Numeri 16:3) şi a lui Datan şi Abiram împotriva autorităţii civile (Numeri 16:13) a lui Moise şi Aaron, vezi *pustia exodului. Această dublă răzvrătire a fost urmată de ameninţarea cu o răzvrătire generală (Numeri 16:41-50). La Cadeş-Barnea unde a murit Miram, Moise însuşi şi Aaron au păcătuit, punându-se pe ei înşişi în locul lui Dumnezeu: „Ascultaţi răzvrătiţilor! Vom putea noi (nu Dumnezeu) oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?" (Numeri 20:10); pedeapsa a fost aceea că nici unuia din cei doi nu i s-a permis să intre în Ţara făgăduită, iar mai târziu, Moise a simţit această pedeapsă foarte acut (Deuteronom 3:24-27). Edomiţii (Numeri 20:14-21; precum şi Moab, cf. Judecători 11:17) au refuzat să-i permită lui Israel să treacă prin teritoriile lor, aşa că Israel a trebuit să le înconjoare graniţele. În vremea aceasta Aaron a murit şi a fost îngropat în Mt. Hor (Numeri 20:22-29). Şi totuşi, Israel s-a răzvrătit din nou. Dumnezeu i-a pedepsit trimiţând şerpi printre ei şi, din nou, Moise a mijlocit pentru ei. Dumnezeu i-a poruncit să înalţe un şarpe de bronz pe un stâlp (Numeri 21:4-9), ca oricine care au fost muşcaţi de şerpi să privească la acesta şi să trăiască, prin credinţa în Vindecătorul. După aceea, Israel a ajuns în împărăţia amoriţilor, a căror împărat era Sihon. Fără să fie provocat, Sihon a înaintat ca să atace Israelul, dar Dumnezeu l-a dat atât pe el cât şi ţara lui în mâinile lui Israel; Og, împăratul Basanului, care s-a împotrivit şi el lui Israel, a avut parte de aceeaşi soartă (Numeri 21:21-35).

În cele din urmă, Israel a tăbărât în câmpiile Moabului (Numeri 22:1; 25:1). A avut loc un al doilea recensământ şi s-au făcut pregătiri pentru împărţirea Ţării făgăduinţei. Israel a întreprins un război de pedepsire a lui Madian, iar seminţiilor lui Ruben, seminţiei lui Gad şi unei jumătăţi din seminţia lui Manase li s-au permis să intre în posesia Transiordaniei, cu condiţia că, după moartea lui Moise, îi vor ajuta pe fraţii lor, dincolo de Iordan.

Cartea *Deuteronom conţine cuvântul de rămas bun al lui Moise, pe care l-a rostit înaintea poporului. Legământul dintre Dumnezeu şi Israel a fost reînnoit şi a fost plasat sub sancţiunile blestemului şi ale binecuvântării, într-o manieră calculată în aşa fel încât să fie înţeleasă. În secolele 14/13 î. Cr. (aşa cum putem vedea şi în *legămintele sau tratatele care s-au găsit în arhivele statale ale hitiţilor, cf. G. E. Mendenhall, BA 17, 1954, p. 53-60 şi passim). În cele din urmă, Moise s-a îngrijit ca Israel să aibă legământul lege într-o formă scrisă, a aşezat-o aşa cum se cuvine alături de chivotul legământului (Deuteronom 31:24), le-a lăsat un cântec care să le ceară ascultare de acea Lege (Deuteronom 32, în special v. 44-47) şi i-a binecuvântat (Deuteronom 33) înainte să se urce pe Mt. Nebo ca să vadă ţara în care nu i-a fost sortit să intre, şi înainte de a muri în ţara Moab (Deuteronom 32:48-52; 34:1-8).

III. Lucrarea lui Moise

a. Lider

Ca un lider al poporului său, pe lângă faptul că a fost pregătit concret prin creşterea şi educaţia pe care a primit-o în Egipt (Faptele Apostolilor 7:22), la un nivel mult mai esenţial, Moise a fost de asemenea un lider suprem, fiind prin credinţa lui un om care a umblat aproape de Dumnezeu (Evrei 11:23-29; cf. Faptele Apostolilor 7:23-37). De repetate ori, Israel nu a reuşit să-şi menţină credinţa în Dumnezeul lor în orice împrejurare. Acest popor a călcat poruncile şi a refuzat să se lase condus de Dumnezeu, răzvrătindu-se împotriva lui Moise (uneori împotriva lui Moise şi Aaron) prin care îi conducea Dumnezeu (de ex. Numeri 14:4, 10; 16:41 ş.urm.). Chiar şi cei din familia lui nu l-au sprijinit pe Moise (Exod 32:1 ş.urm., 21; Numeri 12:1 ş.urm.). Într-adevăr, răbdarea lui Moise a fost mare (Numeri 12:3); el a mijlocit în permanenţă înaintea lui Dumnezeu pentru Israelul care păcătuia (de ex. Numeri 14:13 ş.urm.; 16:46 etc.) şi a rugat insistent acest popor să fie credincios lui Dumnezeu care l-a izbăvit (de ex.. Numeri 14:5-9). Faptul că el a fost un om cu o credinţă trainică în Dumnezeul cel nevăzut (Evrei 11:27b) şi temător de Numele lui Dumnezeu (cf. Numeri 14:13 ş.urm.) este singura explicaţie a realizărilor lui (cf. Filipeni 4:13).

b. Proroc şi legiuitor

Ca unul care s-a remarcat în special prin faptul că a declarat şi i-a învăţat pe oameni voia lui Dumnezeu, poruncile Lui şi despre natura Sa, Moise a fost modelul tipic al tuturor prorocilor adevăraţi de mai târziu, până la venirea Aceluia al cărui premergător era (Deuteronom 18:18; Faptele Apostolilor 3:22 ş.urm.), despre care toţi prorocii mărturisesc (Faptele Apostolilor 10:43). El a fost chemat de Dumnezeu (Exod 3:1; 4:17) nu numai să conducă poporul la ieşirea din Egipt, ci să le facă oamenilor de cunoscut voia lui Dumnezeu. Tipic este Exod 19:3,7: Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi Moise vorbeşte poporului.

Moise avea părtăşie cu Dumnezeu perioade lungi (Exod 24:18) şi destul de frecvent (de ex. Exod 33:7-11), ca şi prorocii de mai târziu (cf. viaţa de rugăciune a lui Samuel, 1 Samuel 7:5; 8:6; 12:23; 15:11). Întocmai după cum legământul a fost declarat şi reînnoit prin Moise (Deuteronom 29:1), tot aşa şi prorocii de mai târziu au mustrat în mod repetat pe Israel pentru încălcarea legământului şi a condiţiilor lui (de ex. 1 Împăraţi 18:18; 2 Împăraţi 17:15,35-40; 2 Cronici 15:1 ş.urm., 12; Ieremia 6:16, 19; 8:7 ş.urm., 11:1-5, 6-10; Osea 6:7; Amos 2:4; Hagai 2:5; Maleahi 2:4 ş.urm.), cu toate că Ieremia (31:31-34) a putut de asemenea să anticipeze şi un nou legământ.

Termenul „cod" atribuit deseori diferitelor părţi ale Pentateuchului ne induce în eroare. Moise nu a fost un simplu promulgator al unui fel de „cod civil şi ideal al lui Napoleon" pentru Israel. Documente contemporane din Orientul Apropiat ce conţin tratate din sec. al 13-lea î.Cr., ne arată că Moise a fost inspirat de Dumnezeu să exprime relaţia lui Israel cu Dumnezeu sub forma unui tratat de „suzeranitate" sau a unui legământ, prin care un mare rege (în acest caz, Dumnezeu, Regele regilor) îşi supune un popor vasal (în cazul nostru, Israel), forma în discuţie fiind transferată în planul religios şi spiritual în mod unic. Aceasta a fost un fel de prezentare care la vremea aceea a fost înţeleasă de toţi. Pentru Israel, stipulaţiile de bază ale legământului lor erau Cele zece porunci, de fapt, legea morală ca şi expresie a voii lui Dumnezeu; iar obligaţiile în detaliu ale legământului au forma unui „statut" civil, înrădăcinat în legea morală a Celor zece porunci (de ex.. Exod 21-23; Deuteronom 12:26 etc.) şi chiar a unor reguli care reglementau forma practicilor religioase permise şi a celor interzise (de ex. Exod 25:1 ş.urm.; 35:10 ş.urm., Levitic); Viaţa lui Israel trebuia să se caracterizeze în orice domeniu prin curăţie morală şi sfinţenie, stări care rezultă din păstrarea legământului sau, în alte cuvinte, din împlinirea Legii. Pentru a atinge însă aceste stări, ei trebuiau să aştepte ca Dumnezeu să intreprindă altceva; cf. Galateni 3:23 ş.urm. (de asemenea, 15-22, în special v. 21 ş.urm.).

Întrucât legământul lui Israel nu a fost un simplu tratat care prevedea obligaţii politice, ci reglementa viaţa lor de zi cu zi înaintea lui Dumnezeu, prevederile lui slujeau de asemenea ca o bază minimă necesară de legi „civile" pentru popor. Având în vedere faptul că începând de pe la sfârşitul mileniului al 3-lea î.Cr. existau legi foarte detailate care erau emise de capii unor state, este inutil să considerăm că Legea din Pentateuh a fost dată nu în vremea lui Moise (secolul al 13-lea î.Cr.), ci la o dată mai târzie.

Numărul legilor „civile" din Pentateuh nu este nicidecum excesiv sau exagerat, dacă îl comparăm cu alte colecţii de legi. În Exod 21-23 pot fi distinse aproximativ 40 de „paragrafe", în Levitic 18-20 mai bine de 20 de „paragrafe", iar în Deuteronom 12-26 aproape 90 de „paragrafe", de diferite lungimi, oscilând între un capitol întreg, sau jumătate de capitol după diviziunea textuală actuală a Scripturii, până la simple propoziţii, avem noi astăzi divizat textul Scripturii; în total, aprox. 150 de „paragrafe", lăsând la o parte prevederile care au un caracter religios mai elocvent. Această cifră este rezonabilă dacă o comparăm cu cele 282 de paragrafe pe care le conţin Codul lui Hamurapi, cu cele 115 paragrafe care ne-au rămas din Legile Asiriene (majoritatea lor fiind pierdute) sau cu cele 200 de paragrafe ale legilor hetiţilor.

c. Autor

În vremea noastră, opiniile celor care au evaluat rolul de autor al lui Moise se împart într-o gamă foarte largă, cuprinsă între două teorii extreme, şi anume: ori că lui Moise i se atribuie fiecare silabă a Pentateuhului ori că se neagă chiar şi existenţa lui Moise.

Faptul că numele lui Moise a fost ataşat unor porţiuni ale Pentateuhului chiar de la început este arătat clar de însuşi textul biblic. Astfel, chiar în cel mai defavorabil caz, lui Moise i se atribuie rolul de autor pentru următoarele pasaje: un scurt document cu privire la judecata lui Dumnezeu împotriva lui Amalec (Exod 17:14); „cartea legământului" (Exod 24:4-8; cu privire la paralelele din afară, acesta trebuie să includă Exod 20 şi 21- 23, poruncile şi legile aferente); restaurarea legământului (Exod 34:27, cu referire la 34:10-26); un itinerarul (Numeri 33:1 ş.urm., care se referea la documentul care a stat la baza pasajului 33:3-40); marea parte a cărţii Deuteronom până la cap. 31 (Deuteronom 31:9-13, 24 ş.urm., care se referă la reînnoirea legământului şi la întărirea legilor lui care preced cap. 31); şi două poeme (Deuteronom 32; cf. 31:22; şi Psalmul 90 după titlu, în care nu există nici o dovadă care să pună la îndoială faptul că Moise a fost autorul). Referinţele ulterioare la Moise, în VT şi în NT cu privire la rolul lui de autor sunt catalogate de diferiţi cercetători ai Scripturilor, cum ar fi E. J. Young, IOT, 1949, p. 50 ş.urm.

Capacitatea multiplă a unui om de a scrie naraţiuni istorice, de a formula legi şi de a compune poeme nu este unică. Un exemplu de un astfel de om capabil din Egipt, care a trăit cu 7 secole înaintea lui Moise, ne este pus la îndemână probabil de Khety (sau Akhtoy), fiul lui Duauf, un scriitor din timpul faraonului Amenemhat I (cca. 1991-1962 S.d.Cr.), care se pare că a fost un educator, propagandist politic şi poet. El a scris Satira comerţului, pentru a fi folosită în şcolile pentru educarea scribilor; i s-a încredinţat se pare să dea o formă literară „Învăţăturilor lui Amenemhat I, un pamflet politic, şi este posibil să fi fost autorul binecunoscutului Imn al Nilului, deseori copiat de scribi, alături de celelalte două lucrări (cf. Gardiner, Hiratic Papyrin the British Museum, Third Series, 1935, 1, p. 40,43-44, şi Posener, Litterature et Politique dans l’Égypte de la XIIe Dynastie, 1956, p. 4,7,19, n. 7, 72-73). Totuşi, pe lângă acest „minim necesar" menţionat mai sus, nu avem nici un motiv obiectiv să considerăm că Moise nu ar fi scris, sau nu ar fi încredinţat altcuiva să scrie (prin dictare - aşa se explică pronumele personale la persoana a treia) o parte considerabil mai mare a actualului Pentateuh, deşi sunt diferite opinii cu privire la partea care ar trebui să i-o atribuim lui.

d. Faima ulterioară

Începând cu vremea lui Iosua (8:31; cf. 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; Ezra 6:18 etc.) şi până în vremea NT (Marcu 12:26; Luca 2:22; Ioan 7:23), numele lui Moise a fost asociat cu VT în special cu Pentateuhul; observaţi 2 Corinteni 3:15, unde „Moise" stă ca o pars pro toto pentru VT. Iar cei care au stat cu Cristos pe munte la Schimbarea la faţă au fost Moise şi Ilie, reprezentanţii Legii şi ai prorocilor Vechiului Testament (Matei 17:3 ş.urm.).

BIBLIOGRAFIE
O.T. Allis, God Spake by Moses, 1951; G. von Rad, Moses, 1960; H.H. Rowley, Men of God, 1963, p. 1-36; idem, From Moses to Qumran, 1963, p. 135-63; R. Smend, Das Mosebild von Heinrich Ewald bis Martin Noth, 1959; H. Schmid, Mose, Überlieferung und Geschichte, 1968.

K.A.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: