moarte



MOARTE. Privită dintr-un anumit unghi, moartea este unul dintre lucrurile cele mai naturale: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată" (Evrei 9:27). Ea trebuie acceptată fără răzvrătire: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El" (Ioan 11:16). Privită dintr-un alt unghi, ea este unul dintre cele mai nenaturale lucruri. Este pedeapsa pentru păcat (Romani 6:23), şi ca atare, trebuie să inspire frică. Ambele puncte de vedere pot fi găsite în Biblie, şi nici unul din ele nu trebuie omis. Moartea este o necesitate biologică, dar oamenii nu mor în acelaşi fel în care mor animalele.

I. Moartea fizică

Pentru trupurile care sunt constituite aşa cum sunt ale noastre, moartea pare să fie o necesitate. Decăderea fizică şi descompunerea finală sunt procese inevitabile. Şi totuşi, Biblia vorbeşte despre moarte ca rezultat al păcatului. Dumnezeu i-a spus lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit" (Geneza 2:17). Pavel ne spune că „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea" (Romani 5:12), iar în altă parte că „plata păcatului este moartea" (Romani 6:23). Dar and privim problema mai atenţi, vedem că Adam nu a murit din punct de vedere fizic în ziua în care a comis actul de neascultare faţă de Dumnezeu. Iar în Romani 5 şi 6, Pavel pune în contrast moartea care a intrat în lume prin păcatul lui Adam cu viaţa pe care o aduce Cristos oamenilor. Faptul că cineva posedă viaţă veşnică nu exclude moartea lui fizică. Viaţa veşnică este opusul unei stări spirituale, nu al unui eveniment fizic. Învăţătura pe care o tragem de aici este că moartea, care reprezintă rezultatul păcatului, e mai mult decât o moarte fizică.

Dar împreună cu această concluzie trebuie să amintim şi faptul că pasajele biblice care leagă păcatul de moarte nu califică moartea. Nu înţelegem din ele altceva decât înţelesul obişnuit al cuvântului. Ar trebui probabil să înţelegem că mortalitatea a fost rezultatul păcatului lui Adam şi că pedeapsa include atât aspectul fizic cât şi pe cel spiritual. Dar nu cunoaştem suficient despre starea dinaintea căderii în păcat a lui Adam ca să o calificăm. Dacă trupul lui a fost că şi cel pe care-l avem noi, atunci el a fost muritor. Dacă nu a fost ca al nostru, nu avem de unde să ştim cum a fost şi nici dacă a fost muritor sau nu.

Este mai bine să privim moartea ca un element care implică întreaga fiinţă a omului. În acest caz, omul nu moare ca un trup. El moare ca un om. În totalitatea fiinţei lui. El moare ca fiinţă spirituală şi fizică. Şi Biblia nu trasează o linie precisă de demarcaţie între cele două aspecte. Prin urmare, moartea fizică este un simbol potrivit şi o expresie a unei morţi mai profunde pe care o aduce păcatul.

II. Moartea spirituală

Această moarte este o pedeapsă de la Dumnezeu. Am discutat deja că Romani 6:23 vede moartea ca o „plată" pentru păcat. Pavel poate vorbi despre anumiţi păcătoşi care cunosc „hotărârea lui Dumnezeu că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte" (Romani 1:32). Tocmai acest gând al hotărârii lui Dumnezeu este ceea ce stă la baza referirii pe care o face Ioan la „păcatul de moarte" (1 Ioan 5:16). Acesta este un adevăr foarte important. Ne ajută să vedem toată oroarea morţii. Şi în acelaşi timp, deşi paradoxal, ne dă speranţă. Oamenii nu sunt prinşi într-o pânză ca de păianjen, ţesută de soarta oarbă, aşa că, o dată ce au păcătuit nimic nu se mai poate face. Dumnezeu este deasupra întregului proces şi dacă El a hotărât că moartea este plata păcatului, tot El a hotărât şi să dea viaţă veşnică celor păcătoşi.

Uneori, NT subliniază consecinţele serioase ale păcatului prin faptul că se referă la „a doua moarte" (Iuda 12; Apocalipsa 2:11, etc.). Aceasta este o expresie rabinică a cărui semnificaţie este pierzarea veşnică, trebuie înţeleasă împreună cu pasajele în care Domnul nostru a vorbit despre „focul cel veşnic pregătit pentru diavolul şi îngerii lui" (Matei 25:41), „pedeapsa veşnică" (pusă în contrast cu „viaţa veşnică", Matei 25:46), şi alte expresii asemănătoare. Starea finală a celor care nu se pocăiesc este descrisă în mai multe feluri: ca moarte, pedeapsă, pierzare, etc. Este evident că ar fi greşit să punem semnul egalităţii între această stare şi descrierile de mai sus. Dar tot atât de evident este că Biblia o prezintă ca o stare ce trebuie privită cu groază.

Se ridică uneori obiecţia că pedeapsa eternă este incompatibilă cu atributul care Îl descrie pe Dumnezeu ca un Dumnezeu iubitor. Există aici un mister profund, dar putem spune cel puţin că obiecţia, aşa cum este ea formulată de obicei, omite faptul că moartea este atât o stare cât şi un eveniment. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte", scrie Pavel (Romani 8:6). El nu spune că firea pământească va cauza moartea. El spune că ea este moarte. El mai adaugă spunând că ea „este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună". Acelaşi adevăr este pus în alte cuvinte atunci când Ioan spune: „Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte" (1 Ioan 3:14). Când am înţeles adevărul că moartea este o stare, vedem imposibilitatea ca cel ce nu se căieşte de păcate să fie mântuit. Mântuirea pentru un astfel de om este o contradicţie de termeni. Pentru a fi mântuit, un om trebuie să treacă de la moarte la viaţă (Ioan 5:24).

III. Victoria asupra morţii

Un aspect interesant al învăţăturii NT cu privire la moarte este că accentul cade pe viaţă. Dacă privim într-o concordanţă, găsim că în majoritatea cazurilor cuvântul nekros („mort") este folosit pentru înviere din morţi, sau expresii similare. Scriptura discută despre moarte tot atât de deschis cum discută despre toată realitatea. Dar ea este preocupată în primul rând de viaţă, moartea fiind tratată mai mult sau mai puţin incidental, ca fiind starea din care oamenii sunt mântuiţi. Cristos a luat asupra Sa natura noastră „pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul" (Evrei 2:14). Puterea diavolului este întotdeauna privită ca fiind supusă lui Dumnezeu (Iov 2:6; Luca 12:5, etc.). El nu dispune de moarte în mod absolut. Totuşi, moartea, ca o negare a vieţii, este domeniul lui propriu de activitate. Şi Cristos a pus capăt morţii. Prin moarte, aşa cum indică scriitorul Epistolei către evrei, l-a înfrânt El pe Satan. Prin moatea Lui a îndepărtat El păcatele de la noi. „Prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna" (Romani 6:10). Exceptându-L pe Cristos, moartea este duşmanul suprem, simbolul alienării noastre de Dumnezeu, groaza supremă. Dar Cristos a folosit moartea pentru a-i elibera pe oameni de moarte. El a murit ca oamenii să trăiască. Este semnificativ faptul că NT poate vorbi despre credincioşi că „dorm" în loc să spună că „mor" (de ex. 1 Tesaloniceni 4:14). Isus a îndepărtat groaza morţii. De aceea, pentru cei care sunt „în Cristos" moartea a fost transformată astfel încât ea nu este mai mult decât un somn.

Măsura în care Cristos a repurtat victoria asupra morţii este indicată de învierea Sa. „Întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui" (Romani 6:9). Învierea este marele eveniment triumfal şi toată nota de victorie care străbate NT originează aici. Cristos este „Autorul vieţii" (Faptele Apostolilor 3:15), Domnul care are „stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii" (Romani 14:9), „Cuvântul vieţii" (1 Ioan 1:1). Victoria Lui asupra morţii este completă. Şi victoria Lui este pusă la dispoziţia celor care sunt ai Lui. Nimicirea morţii este un fapt sigur (1 Corinteni 15:26, 54 ş.urm.; Apocalipsa 21:4). Moartea a doua nu are nici o putere asupra credinciosului (Apocalipsa 2:11; 20:6). Potrivit cu aceasta, NT înţelege viaţa veşnică nu ca o imortalitate a sufletului, ci ca o înviere a trupului. Nimic nu poate ilustra mai grafic caracterul final şi complet al înfrângerii morţii. Pe lângă faptul că există un viitor glorios, mai există şi un prezent glorios. Credinciosul a trecut deja din moarte la viaţă (Ioan 5:24; 1 Ioan 3:14). El este „izbăvit de legea păcatului şi a morţii" (Romani 8:2). Moartea nu-l poate despărţi de Dumnezeu (Romani 8:38 ş.urm.). Isus a spus: „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea" (Ioan 8:51). Cuvintele de felul acesta nu neagă existenţa morţii biologice. Ele scot mai curând în evidenţă adevărul că moartea lui Isus înseamnă că credinciosul a ieşit deja din starea de moarte. El este adus într-o stare nouă care este caracterizată în mod corespunzător ca viaţă. Pe parcurs, el va trece prin poarta pe care o numim moarte. Dar boldul ei a fost frânt. Moartea lui Isus înseamnă victorie asupra morţii pentru cei ce-L urmează.

BIBLIOGRAFIE
C.S. Lewis, Miracles, 1947, p. 150 ş.urm.; J. Pelikan, The Shape of Death, 1962; K. Rahner, On the Theology of Death, 1961; Leon Morris, The Wages of Sin, 1955; M. Patemoster, Thou Art There Also: God, Death, and Hell, 1967.

L.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: