minuni



MINUNI. În Biblie sunt folosite o serie de termeni ebr. aram. şi gr. folosite în Biblie ca să descrie activitatea în natură şi în istorie a Dumnezeului cel viu. În evanghelii sunt traduse prin mai multe cuvinte cum ar fi, „minuni", „miracole", „semne", „fapte măreţe", „puteri". Astfel, de exemplu, cuvântul ebr. mopet, a cărui etimologie nu o cunoaştem, este tradus în VSR prin „minune" (Exod 7:9; Psalmul 78:43), „minune" (de ex. Exod 7:3; Deuteronom 4:34) şi „semn" (de ex. 1 Împăraţi 13:3, 5).

Cuvintele folosite de traducătorii englezi păstrează în general, deşi nu în fiecare caz particular, trei sublinieri de bază ale cuvintelor originale. Acestea caracterizează activitatea lui Dumnezeu ca fiind:

1. Distinctivă, minunată; calităţi exprimate prin derivatele în ebraică a rădăcinii pl, „a fi diferit", în special participiul nipla’ot (de ex. Exod 15:11; Iosua 3:5), prin termenul aram. temah (Daniel 4:2-3; 6:27) şi prin cel gr. teras (de ex. Faptele Apostolilor 4:30; Romani 15:19).

2. Nemaipomenită, caracterizată prin putere; calitate exprimată prin cuvântul ebr. gebura (Psalmul 106:2; 145:4) şi prin cuvântul gr. dynamis (de ex. Matei 11:20; Galateni 3:5).

3. Logica, semnificativă; calitate exprimată prin cuvântul ebr. ‘ot (de ex. Numeri 14:11; Neemia 9:10) şi de cuvântul gr. semeion (de ex. Ioan 2:11; 3:2; Faptele Apostolilor 8:6).

I. Minunile şi ordinea naturală

Foarte multe confuzii în ce priveşte subiectul minunilor au fost cauzate de incapacitatea oamenilor de a realiza că Scriptura nu face o distincţie clară între constanta providenţă suverană a lui Dumnezeu şi acţiunile Sale individuale. Credinţa în minuni îşi are locul în contextul unei concepţii despre lume care priveşte întreaga creaţie ca fiind continuu dependentă de activitatea susţinătoare a lui Dumnezeu şi supusă voii Lui suverane (cf. Coloseni 1:16-17). Toate cele trei aspecte ale activităţii lui Dumnezeu - minune, putere, semnificaţie - sunt prezente nu numai în acţiunile speciale ale lui Dumnezeu, ci în întreaga ordine creată (Romani 1:20). Când psalmistul cântă faptele măreţe ale lui Dumnezeu, el trece repede de la creaţie la izbăvirea lui Israel din Egipt (Psalmul 135:6-12). În Iov 5:9-10; 9:9-10, cuvântul nipla’ot se referă la ceea ce am putea numi „evenimente naturale" (cf. Isaia 8:18; Ezechiel 12:6). Aşadar, când scriitorii Bibliei se referă la faptele măreţe ale lui Dumnezeu, nu se poate spune că fac distincţie între acestea şi desfăşurarea normală a evenimentelor din natură pe principiul cauzei care stă la baza lor, întrucât ei sunt încredinţaţi că toate evenimentele sunt cauzate de puterea suverană a lui Dumnezeu. Faptele distincte ale lui Dumnezeu scot în evidentă caracterul activităţii lui Dumnezeu, acela de a fi diferită şi superioară activităţii omului şi cu atât mai mult activităţii idolilor, de a fi caracterizată prin putere, revelându-L pe El în natură şi în istorie.

Descoperirea, să zicem aşa, a legăturilor cauzale dintre diferitele plăgi din Egipt, repetarea opririi apelor Iordanului sau cunoaşterea crescândă a medicinii psihosomatice nu pot în ele să contrazică în ele însele afirmaţia biblică care spune că izbăvirea din Egipt, intrarea în Canaan şi vindecările pe care le-a făcut Cristos au fost lucrările măreţe ale lui Dumnezeu. „Legile naturale" sunt descrieri ale acelui univers în care Dumnezeu este întotdeauna la lucru. Numai datorită unei denaturări filozofice nejustificate sunt ele prezentate ca fiind lucrarea unui sistem închis prin care acesta se autosusţine sau ca fiind decrete rigide ale unui Dumnezeu care a reglat universul astfel încât acesta să funcţioneze ca un mecanism.

Unii filozofi şi teologi au susţinut că facerea de minuni este incompatibilă cu natura şi cu scopul pe care îl are Dumnezeu. El este Alfa şi Omega, El cunoaşte sfârşitul de la bun început. El este Creatorul care a dat afară tuturor lucrurilor nestingherit de vreun neajuns al materiei preexistente. El este Cel neschimbat. Atunci, de ce trebuie ca El să „Se amestece" în felul în care se desfăşoară lucrurile în ordinea naturală?

Această obiecţiune bazată pe caracterul lui Dumnezeu se naşte din incapacitatea de a înţelege învăţătura biblică la Dumnezeu, care ni-L prezintă ca un Dumnezeu viu şi personal. Imuabilitatea Lui nu este aceea a unei forţe impersonale ci este credincioşia unei Persoane: acţiunea Sa creatoare a dat naştere unor creaturi înzestrate cu simţul responsabilităţii pe care El le tratează, nu ca pe nişte păpuşi, ci ca pe nişte persoane care poartă chipul Lui. Minunile sunt evenimente care pun în lumină într-un mod dramatic această natură vie şi personală a lui Dumnezeu, care este activ în istorie nu ca un simplu Destin ci ca un Răscumpărător care îşi mântuieşte poporul şi-l îndrumă.

O înţelegere mai deplină a căilor în care lucrează Dumnezeu poate să ne arate că unele evenimente care au fost considerate unice nu au fost decât nişte evenimente naturale normale. O astfel de cunoaştere, însă, nu poate exclude în mod logic niciodată excepţionalul şi extraordinarul. Deşi nu există o discontinuitate radicală între minuni şi „ordinea naturală", aşa cum au pretins cei care au fost afectaţi cel mai mult de scepticismul din zilele noastre cu privire la acest subiect, este clar că Scriptura vorbeşte despre multe evenimente care sunt extraordinare sau chiar unice - aceasta raportat la nivelul general de înţelegere a naturii pe care îl avem.

II. Minunile şi revelaţia

Dacă socotim că obiecţiile apriorice cu privire la relatările miraculoase nu sunt valabile, rămâne totuşi să ne întrebăm care este rolul precis pe care aceste evenimente extraordinare îl joacă în autorevelarea totală a lui Dumnezeu în istorie. Teologii care se situează pe o poziţie mai ortodoxă s-au obişnuit să privească aceste evenimente ca fiind în primul rând nişte semne care îi autentifică pe prorocii şi pe apostolii lui Dumnezeu şi în primul rând pe Fiul Lui. Mult mai recent, criticii liberali au susţinut că relatările miraculoase din VT şi din NT au acelaşi caracter ca şi relatările miraculoase care sunt atribuite zeităţilor păgâne şi prorocilor acestora. Ambele puncte de vedere nu reuşesc să trateze just toate aspectele relaţiei dintre relatările miraculoase şi autorevelarea lui Dumnezeu. Minunile nu sunt pur şi simplu o autentificare externă a revelaţiei ci o parte esenţială a ei, al cărei scop adevărat a fost şi este acela de a produce credinţă în intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu în cei care cred.

a. Minunile false

Isus a refuzat în mod constant să dea oamenilor un *semn din cer, să facă minuni inutile şi spectaculoase, numai pentru a le garanta că învăţăturile Sale sunt adevărate. Simpla capacitate de a face astfel de minuni nu ar fi fost în nici un caz o astfel de garanţie. Există referiri frecvente atât în Scriptură cât şi în alte scrieri cu privire la minuni care au fost făcute de oameni care se împotriveau scopurilor lui Dumnezeu (cf. Deuteronom 13:2-3; Matei 7:22; 24:24; 2 Tesaloniceni 2:9; Apocalipsa 13:13 ş.urm.; 16:14; 19:20). Refuzul de a face minuni numai de dragul lor marchează o delimitare clară între minunile biblice şi termenul general de Wundergeschichten. (Povestiri miraculoase n.ed.)

Este demn de menţionat faptul că termenul teras care dintre toţi termenii biblici se apropie cel mai mult de nuanţele pe care le are cuvântul „minune", este folosit întotdeauna în NT în asociere cu semeion, pentru a sublinia faptul că se referea numai la minuni cu totul ieşite din comun. Singura excepţie o face citatul din VT pe care-l găsim în Faptele Apostolilor 2:19 (dar cf. Faptele Apostolilor 2:22).

Falsa minune se distinge de minunea adevărată prin faptul că minunea adevărată se potriveşte cu restul revelaţiei. Ea se armonizează cu cunoştinţele pe care credinciosul le are deja cu privire la Dumnezeu, chiar şi în cazul când adânceşte aceste cunoştinţe. Astfel, Israel trebuia să respingă orice minuni care îl neagă pe Domnul (Deuteronom 13:2-3) şi tot după criteriul acesta putem discerne corect între relatările miraculoase din evangheliile canonice şi povestirile romantice sau anumite afirmaţii ridicole pe care le găsim în scrierile apocrife şi în hagiografice medievale.

b. Minunile şi credinţa

Înfăptuirea minunilor are ca scop adâncirea înţelegerii pe care o are omul cu privire la Dumnezeu. Minunile sunt modul dramatic al lui Dumnezeu de a le vorbi celor care au urechi să audă. Relatările miraculoase se ocupă îndeaproape de credinţa celor care le observă sau a celor care participă la ele (cf. Exod 14:31; 1 Împăraţi 18:39) şi de credinţa celor care le vor auzi sau vor citi mai târziu despre ele (Ioan 20:30-31). Isus a căutat credinţă la oameni, ca o reacţie corectă la prezenţa şi la faptele Lui; credinţa a fost aceea care „a însănătoşit" pe unii, care a făcut distincţie între simpla creaţie a unei impresii şi transmiterea revelaţiei lui Dumnezeu, care aduce mântuire.

Credinţa celor care participau în evenimentele extraordinare, este important să observăm că nu era o condiţie necesară a unei minuni, în sensul că Dumnezeu nu ar fi în stare să acţioneze fără credinţa omului. În sprijinul punctului de vedere care susţine acest lucru se citează deseori Marcu 6:5, dar Isus nu a putut face lucrări mari în Nazaret, nu datorită faptului că necredinţa oamenilor I-ar fi limitat puterea - Marcu ne spune că El a vindecat totuşi câţiva bolnavi acolo - ci mai degrabă pentru că nu a putut începe propovăduirea acolo sau nu a putut face lucrările care însoţeau Evanghelia Lui, întrucât oamenii nu erau pregătiţi să accepte Vestea Bună pe care le-o aducea El şi nici Persoana Lui. Facerea de minuni pentru mulţimi sau pentru sceptici era incompatibilă cu misiunea Lui: în acest sens El nu a putut face minuni în Nazaret.

c. Minunile şi Cuvântul

Un aspect demn de remarcat - poate aspectul principal - al minunilor este acela că acolo unde evenimentul este de aşa natură încât poate fi încadrat în şablonul evenimentelor naturale (de exemplu, unele plăgi din Egipt), faptul că acele evenimente vor avea loc este prezis de Dumnezeu trimisului Său ori prin trimisul Său (cf. Iosua 3:7:13; 1 Împăraţi 13:1-5), ori are loc la porunca sau în urma rugăciunii unui trimis (cf. Exod 4:17; Numeri 20:8; 1 Împăraţi 18:37; 38); uneori este menţionată atât prezicerea evenimentului cât şi porunca de a avea loc (cf. Exod 14). Acest aspect subliniază din nou legătura dintre minuni şi revelaţie, şi dintre minuni şi Cuvântul creator al lui Dumnezeu.

d. Momentele cruciale ale istoriei sacre

O altă legătură între minuni şi revelaţie este aceea că ele se concentrează în jurul momentelor cruciale ale istoriei sacre. Faptele măreţe care domină istoria sacră sunt izbăvirea de la Marea Roşie şi învierea lui Cristos. Prima este punctul culminant al conflictului lui Israel cu Faraon şi cu zeii Egiptului (Exod 12:12; Numeri 33:4), iar a doua reprezintă punctul culminant al lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu în Cristos şi conflictul cu toată puterea celui rău. Minunile au de asemenea loc în mod frecvent în timpul lui Ilie şi a lui Elisei, când Israel era pe punctul de a cădea într-o totală apostazie (cf. 1 Împăraţi 19:14); în timpul împresurării Ierusalimului din vremea lui Ezechia (2 Împăraţi 20:11); în timpul exilului (Daniel passim); şi în primele zile ale lucrării misionare creştine.

III. Minunile în Noul Testament

Unele studii de pe o poziţie liberală a minunilor fac o distincţie pronunţată între miracolele din NT, în special cele înfăptuite de Domnul Însuşi, şi cele din VT. Atât criticii cei mai radicali şi cei mai conservatori au arătat că, în principiu, povestirile miraculoase ori stau în picioare ori cad toate împreună.

Afirmaţia că minunile din NT sunt mai credibile atunci când sunt privite prin prisma psihologiei moderne sau a medicinei psihosomatice nu ia în considerare minunile naturale, aşa cum avem de pildă minunea de la nunta din Cana şi potolirea furtunii, vindecarea instantanee a bolilor organice şi a malformaţiilor şi învierea morţilor. Nu avem nici un motiv aprioric să considerăm că Isus nu S-a folosit de resursele minţii umane şi ale spiritului uman de care se foloseşte în prezent psihoterapia; dar alte pasaje în care avem relatări miraculoase ne poartă în domenii care sunt în afara razei de acţiune a psihoterapiei, acolo unde pretenţiile vindecătorilor spirituali nu sunt sprijinite câtuşi de puţinde observatori medicali calificaţi.

Există, totuşi, dovezi care ne dau dreptul să privim minunile înfăptuite de Cristos şi cele făcute în Numele Lui ca fiind diferite de cele din VT. Dacă înainte Dumnezeu făcea lucruri măreţe prin puterea Sa transcendentă şi le descoperea slujitorilor Săi sau îi folosea ocazional pe aceşti slujitori ca agenţi ai unor astfel de fapte, în Isus noi suntem confruntaţi cu Dumnezeu Însuşi întrupat, activ şi nestingherit, dispunând de o autoritate suverană în lumea care este „a Lui". Când apostolii au făcut lucrări similare în Numele Lui, ei au acţionat în puterea Domnului cel înviat, cu care ei erau într-o legătură intimă, aşa încât Faptele Apostolilor continuă relatarea aceloraşi lucruri pe care Isus a început să le facă şi a aceloraşi învăţături pe care le-a dat Isus în prima parte a misiunii Lui (cf. Faptele Apostolilor 1:1).

Prin faptul că subliniem prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în Cristos, noi nu negăm continuitatea lucrării Lui în cursul evenimentelor prin care Dumnezeu a comunicat mai înainte cu lumea. Din lista lucrărilor pe care Domnul le menţionează atunci când răspunde întrebărilor puse de Ioan Botezătorul (Matei 11:5), cele mai minunate, vindecarea leproşilor şi învierea morţilor, au paralele în VT, mai cu seamă în lucrarea lui Elisei. Ceea ce este remarcabil este relaţia integrală care există între lucrările şi cuvintele lui Isus. Orbii îşi capătă vederea, surzii aud, şi în acelaşi timp Evanghelia este propovăduită celor săraci şi prin ea li se dă celor nevoiaşi spiritual vedere spirituală, puterea de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu şi de a umbla pe calea lui Dumnezeu.

Din nou, frecvenţa minunilor de vindecare este cu mult mai mare în perioada NT decât în oricare altă perioadă a VT. Vechiul Testament prezintă minunile una câte una şi nu ne dă nici o indicaţie cu privire la posibilitatea existenţei altor minuni, neconsemnate. Evangheliile şi NT în general, afirmă în repetate rânduri minunile descrise în detaliu nu reprezintă decât o mică parte din numărul celor care s-au făcut.

Lucrările făcute de Isus se deosebesc dar de altele prin maniera sau modul în care au fost înfăptuite. În felul în care Isus S-a ocupat de cei bolnavi şi de cei posedaţi vedem o notă de autoritate inerentă. Dacă prorocii au făcut minuni în Numele lui Dumnezeu şi după ce s-au rugat lui Dumnezeu, Isus scoate demoni şi vindecă cu acelaşi aer de deţinător al unei puteri legitime cu care rosteşte porunca de iertare a păcătoşilor; într-adevăr, El a legat intenţionat cele două activităţi între ele: pe aceea de vindecare şi aceea de iertare (Marcu 2:9-11). În acelaşi timp Isus a subliniat faptul că lucrările Lui au fost făcute în dependenţă permanentă de Tatăl (de ex. Ioan 5:19). Echilibrul între autoritatea inerentă şi dependenţa smerită este semnul unităţii perfecte dintre natura divină şi cea umană.

Învăţătura NT cu privire la naşterea din fecioară, cu privire la învierea şi la înălţarea lui Isus subliniază noutatea a ceea ce a făcut Dumnezeu în Cristos. El a fost născut dintr-o femeie din arborele genealogic al lui Avraam şi David, dar dintr-o fecioară; alţii au fost înviaţi din morţi dar au murit iarăşi; El trăieşte „în veci" şi S-a înălţat la dreapta puterii. Este adevărat că în învierea lui Isus, ca în nici o altă minune individuală, NT îşi întemeiază întreaga structură a credinţei (cf. 1 Corinteni 15:17). Acest eveniment a fost unic, marcând triumful Lui decisiv asupra păcatului şi al morţii.

Minunile înfăptuite de apostoli şi de alţi lideri ai Bisericii din perioada NT au la bază solidaritatea lui Cristos cu poporul Său. Acestea sunt lucrări făcute în Numele Lui, ca o continuare a tot ceea ce a început Isus să facă şi să-i înveţe pe oameni, în puterea Duhului pe care El L-a trimis de la Tatăl. Există o legătură foarte strânsă între aceste minunile şi lucrarea apostolilor de a depune mărturie cu privire la Persoana şi la lucrarea Domnului lor. Minunile făcute de ei constituie o parte a proclamării Împărăţiei lui Dumnezeu, nu un scop în ele însele.

Există încă discuţii cu privire la afirmaţia că acest rol al minunilor s-ar fi limitat la epoca apostolică, având în vedere necesităţile acelei perioade. Putem însă spune cel puţin că minunile din perioada NT s-au deosebit de cele care au urmat după aceea perioadă datorită legăturii lor imediate cu Fiul întrupat al lui Dumnezeu, cu revelaţia dată atunci în plinătatea ei. De aceea, în ele însele ele nu ne dau motive să pretindem ca alte miracole să însoţească distribuirea ulterioară a revelaţiei, din care acestea fac parte integrantă.

BIBLIOGRAFIE
Este imposibil să enumerăm aici chiar şi o selecţie a lucrărilor reprezentative din literatura foarte bogată care s-a scris cu privire la multe aspecte ale acestei teme a minunilor. Lucrările de mai jos reprezintă punctele de vedere discutate mai sus şi ne vor furniza de asemenea puncte de referinţă pentru un studiu mai profund: D.S. Caims, The Faith that Rebels, 1927; A. Richardson, The Miracle Stories of the Gospels, 1941; C.S. Lewis, Miracles, A Preliminary Study, 1947; E. şi M.L. Keller, Miracles in Dispute, 1969; C.F.D. Moule (ed.), Miracles: Cambridge Studies in their Philosophy and History, 1965.

M.H.C.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: