minciună



MINCIUNĂ (în ebr. seqer, „falsitate", „amăgire"; (kazab), „minciună" sau „lucru amăgitor"; în gr. pseudos şi cuvintele înrudite). În esenţă, o minciună este o afirmare a unor lucruri despre care se ştie că sunt false, cu scopul de a induce în eroare pe cineva (Judecători 16:10, 13). Scriitorii biblici au condamnat sever formele grave de minciună, de ex. acelea care aveau ca scop săvârşirea unei fraude (Levitic 6:2-3) sau cele care atrăgeau după ele o condamnare greşită (Deuteronom 19:15) şi mărturia prorocilor falşi (Ieremia 14:14). Minciunile pot fi exprimate prin cuvinte (Proverbe 6:19), prin modul de viaţă (Psalmul 62:9), prin eroare (2 Tesaloniceni 2:11), sau printr-o formă falsă a religiei (Romani 1:25). Prorocii au privit minciuna ca pe o expresie specifică a principiului răului (Osea 12:1). Minciuna a fost interzisă, întrucât pentru conştiinţa morală lui Israel ea era ceva vrednic de aversiune (Proverbe 19:22), datorită efectelor ei antisociale (Proverbe 26:28), şi, mai presus de toate, întrucât era incompatibilă cu natura divină (Numeri 23:19). Isus a declarat că Satana este tatăl minciunilor (Ioan 8:44). Orice falsitate este interzisă în comunitatea creştină (Coloseni 3:9).

Minţirea este caracterizată în diferite moduri: răspunsul evaziv al lui Cain (Geneza 4:9), falsitatea intenţionată a lui Iacov (Geneza 27:19), interpretarea greşită a lui Ghehazi cu privire la stăpânul lui (2 Împăraţi 5:21-27) şi înşelarea practicată de Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5:1-10). Minciuna este păcatul lui Anticrist (1 Ioan 2:22) şi toţi cei ce fac din minciună un obicei îşi pierd mântuirea eternă (Apocalipsa 21:27). 1 Samuel 16:2 nu justifică minciuna oportună. Mai degrabă, Dumnezeu a sugerat un motiv pretins pentru vizita lui Samuel la Betleem şi prorocul nu a fost obligat să divulge scopul real pe care l-a avut. Din nou, 1 Împăraţi 22:20-23 implică faptul că Dumnezeu a permis un subterfugiu ca judecata Lui dreaptă să-i fie aplicată lui Ahab. În pasaje cum este Geneza 12:10-20, este clar că amăgirea nu este îngăduită şi nici consemnată ca un exemplu demn de urmat. (*ADEVĂR.)

BIBLIOGRAFIE
John Murray, Principles of Conduct, 1957, cap. 6; HDB, 3; H. Conzelmann, TDNT 9, p. 594-603; U. Becker, H. G. Link, NIDNTT 2, p. 467-474.

A.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: