mărturisire



MĂRTURISIRE. Cuvântul „a mărturisi", are atât în ebr. cât şi în gr. (yada şi homologein) un înţeles dublu. Există o mărturisire de credinţa şi o mărturisire a păcatului. Pe de o parte, a mărturisi înseamnă a declara public o relaţie personală cu Dumnezeu şi loialitate faţă de El. Este un act de consacrare plină de bucurie făcută deschis în faţa lumii, prin care o adunare sau credincioşii individual se obligă să-I fie loiali lui Dumnezeu sau lui Isus Cristos. Este o mărturisire a credinţei care poate avea consecinţe eterne. Pe de altă parte, înseamnă să-ţi recunoşti păcatul şi greşeala în lumina revelaţiei lui Dumnezeu, şi astfel, este în general un semn exterior al pocăinţei şi al credinţei. S-ar putea să fie sau să nu fie urmată de iertare (Iosua 7:19; Levitic 26:40; Psalmul 32:5; Matei 27:4; 1 Ioan 1:9).

Felul în care este folosit cuvântul în Biblie pare să reflecte limbajul tratatelor din antichitate când un vasal cade de acord cu condiţiile *legământului stabilite de suzeranul său, şi se obligă prin jurământ să-i fie loial. În acelaşi fel, din contextul legal al mărturisirii greşelii într-un tribunal, termenul este transferat conceptului de mărturisire a păcatelor înaintea lui Dumnezeu.

I. În Vechiul Testament

În VT mărturisirea are în mod frecvent un caracter de laudă, în care credinciosul declară plin de recunoştinţă ceea ce a făcut Dumnezeu ca să-l răscumpere pe Israel sau propriul său suflet. Substantivul (toda) poate astfel însemna mărturisire, mulţumire, laudă, sau chiar să fie folosit pentru un grup de persoane care cântă cântece de laudă. O astfel de recunoaştere a măreţelor fapte de îndurare ale lui Dumnezeu a faptelor Sale şi de eliberare este strâns legată de mărturisirea păcatului. Ambele aspecte ale mărturisirii formează o parte integrală a rugăciunii şi a adevăratei închinări (Geneza 32:9-11; 1 Împăraţi 8:3S; 2 Cronici 6:26; Neemia 1:4-11, 9; Iov 33:26-28; Psalmul 22; 32; 51; 116; Daniel 9). Mărturisirea îl poate duce pe credincios în punctul în care să se rededice lui Dumnezeu, să-I cânte imnuri de laudă, să-I ofere jertfe cu bucurie şi poate trezi în el dorinţa de a spune altora despre îndurarea lui Dumnezeu şi de a se identifica cu adunarea care I se închină lui Dumnezeu la Ierusalim.

Mărturisirea nu este numai personală sau individuală; ea are şi o conotaţie liturgică, când, aşa ca şi în Ziua *Ispăşirii, în contextul ispăşirii şi al mijlocirii, preotul măruturisea păcatele poporului, punându-şi mâinile pe capul unui ţap viu care, simbolic, îndepărta păcatele din comunitatea legământului (Levitic 16:21). În acelaşi mod, Moise a pledat pentru Israel (Exod 32:32; cf. Neemia 1:6; Iov 1:5; Daniel 9:4 ş.urm.).

În sensul de recunoaştere însoţită de bucurie, mărturisirea este proeminentă în textele de la Qumran, unde psalmii încep frecvent cu: „Îţi mulţumesc Ţie, Doamne, pentru că...", într-un mod similar cu rugăciunea Domnului nostru din Matei 11:25 (1QH 2. 20, 31, etc.).

II. În Noul Testament

În NT, cuvântul gr. pentru „a mărturisi" are înţelesul generic de a recunoaşte ceva care este susţinut şi de alţii; el este folosit în primul rând pentru credinţa în Cristos. Cuprinde şi aspectele mulţumirii şi ale laudei pline de bucurie din VT, precum şi nuanţa de supunere de bunăvoie, ca în Matei 11-25; Romani 15:9; Evrei 13:15. Din acest punct de vedere, este folosit cu acelaşi sens ca şi în LXX, ca de ex. în Psalmul 42:6; 43:4-5; Geneza 29:34. Înseamnă, însă, mai mult decât o aprobare intelectuală. Implică o decizie de a-I rămâne loial lui Isus Cristos ca Domn, ca răspuns la lucrarea Duhului Sfânt.

A-L mărturisi pe Isus înseamnă a-L recunoaşte pe El ca Mesia (Matei 16:16; Marcu 4:29; Ioan 1:41; 9:22), ca Fiul lui Dumnezeu (Matei 8:29; Ioan 1:34, 49; 1 Ioan 4:15), a recunoaşte că El a venit în trup (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 1:7) şi că El este Domn, în primul rând în baza învierii şi a înălţării Lui (Romani 10:9; 1 Corinteni 12:3; Filipeni 2:11).

A-l mărturisi pe Isus Cristos este un act strâns legat de mărturisirea păcatelor. A-L mărturisi pe Cristos înseamnă a mărturisi că „El a murit pentru păcatele noastre", şi invers, a mărturisi păcatele cu un duh de pocăinţă înseamnă a căuta iertare la Cristos (1 Ioan 1:5-10). Pregătind venirea lui Cristos, Ioan Botezătorul i-a chemat pe oameni să-şi mărturisească păcatele, şi mărturisirea a fost un element constant atât în lucrarea de propovăduire a Domnului, cât şi în cea a apostolilor (Matei 3:6; 6:12; Luca 5:8; 15:21; 18:13; 19:8; Ioan 20:23; Iacov 5:16).

Cu toate că fi este adresată lui Dumnezeu, mărturisirea credinţei în Isus Cristos trebuie făcută deschis „înaintea omenilor" (Matei 10:32; Luca 12:8; 1 Timotei 6:12), prin cuvântul care ne iese de pe buze (Romani 10:9; Filipeni 2:11) şi se poate ca ea să coste (Matei 10:32-39; Ioan 9:22; 12:42). Este opusul „tăgăduirii" Domnului, în acelaşi fel, mărturisirea păcatelor îi este adresată în primul rând lui Dumnezeu, dar poate fi făcută şi înaintea oamenilor, de exemplu, în timpul unei mărturisiri colective a unei adunări, sau prin reprezentantul acesteia, în rugăciune publică. Acolo unde mărturisirea este spre beneficiul bisericii sau al altora, o persoană poate să-şi mărturisească păcatele deschis în faţa adunării sau în faţa altor credincioşi (Faptele Apostolilor 19:18; Iacov 5:16), dar trebuie avut grijă ca lucrul acesta să fie edificator (Efeseni 5:12). Adevărata pocăinţă poate necesita recunoaşterea vinovăţiei înaintea unui frate (Matei 5:23-24), dar nu există nici o sugestie că un păcat personal trebuie mărturisit unui prezbiter.

Mărturisirea lui Isus Cristos este lucrarea Duhului Sfânt, şi semnul adevăratei Biserici, Trupul lui Cristos (Matei 10:20; 16:16-19; 1 Corinteni 12:3). De aceea, ea însoţeşte botezul (Faptele Apostolilor 8:37; 10:44-48), practică din care au luat naştere primele mărturisiri de credinţă ale bisericii, mărturisiri care au fost tot mai importante, pe măsură ce au apărut erorile şi doctrinele false (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 1:7).

Modelul perfect de mărturisire ne este dat de Însuşi Isus Cristos, care a depus o bună mărturie înaintea lui Pilat din Pont (1 Timotei 6:12-13). El a mărturisit că este Cristosul (Marcu 14:62) şi că este Împărat (Ioan 18:36). Mărturisirea a fost făcută înaintea oamenilor, pe fondul mărturiei false a duşmanilor Lui (Marcu 14:56) şi a tăgăduirii unui ucenic (Marcu 14:68), şi a fost nespus de costisitoare, cu consecinţe eterne pentru toţi oamenii. În mărturisirea ei, Biserica se identifică pe sine „înaintea multor martori" printr-o „bună mărturie" despre Mântuitorul ei cel răstignit şi înviat. Mărturisirea ei (atât a credinţei cât şi cea a păcatului) este o dovadă că omul cel vechi este „mort împreună cu Cristos" şi că ea este proprietatea Domnului ei, pe care s-a hotărât să-L slujească. În mărturisirea ei, ea este chemată să participe prin Duhul în mijlocirile pe care le face Cristos pentru alţii, „apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre" (Evrei 3:1), care a mărturisit deja păcatele noastre pe cruce şi I-a dat laudă lui Dumnezeu (Evrei 2:12; Romani 15:9; citind Psalmul 18:49; 22:22).

Ca şi tăgăduirea lui Cristos, în NT mărturisirea Lui are o perspectivă escatologică, care duce ori la judecată, ori la mântuire, pentru că este manifestarea exterioară a credinţei sau a lipsei acesteia. Într-o zi, Cristos îi va mărturisi înaintea Tatălui pe cei care îl mărturisesc pe El astăzi şi Se va lepăda de cei ce se leapădă de El (Matei 10:32-33; Luca 12:8; 2 Timotei 2:11-13). Mărturisirea cu gura se face spre mântuire (Romani 10:9; 10, 13; 2 Corinteni 4:13-14) iar mărturisirile noastre astăzi sunt o umbră a mărturisirilor pe care le va face Biserica în ziua de apoi, când orice limbă va mărturisi că Isus Cristos este Domnul (Romani 14:11-12; Filipeni 2:11; Apocalipsa 4:11; 5:12; 7:10).

BIBLIOGRAFIE
O. Cullmann, The Earliest Christian Confessions, 1949; J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, 1950; H.N. Ridderbos, în lucrarea editată de R. Banks, Reconciliation and Hope (Leon Morris Festschrift), 1974; R.P. Martin, An Early Christian Confession: Philippians 2:5-11 in Recent Interpretation, 1960.

J.B.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: