Marcu, Evanghelia după



MARCU, EVANGHELIA DUPĂ

I. Schiţa conţinutului

a. Prolog (1:1-13)

Lucrarea lui Ioan (1:1-8); botezul şi ispitirea lui Isus (1:9-13).

b. Lucrarea de început a lui Isus în Galilea (1:16-6:44)

Împărăţia lui Dumnezeu în Galilea (1:14-45); începutul conflictului (2:1;3:6); adâncirea conflictului (3:7-35); pildele cu Împărăţia (4:1-34); Isus, făcând abstracţie de sinagogă, se prezintă pe Sine lui Israel (4:35; 6:44).

c. Lucrarea de mai târziu în Galilea (6:45 - 9:50)

Înlăturând barierele, Isus se prezintă Neamurilor (6:45; 8:10); El refuză să dea un semn fariseilor, iar când ucenicilor li se dă un semn, aceştia nu reuşesc să-l vadă (8:11-26); destăinuirea şi schimbarea la faţă (8:27 - 9:10); prezicerea suferinţelor Sale (9:11-50).

d. Drumul spre Ierusalim (10:1-52)

Dezbaterea unor probleme importante în Perea (10:1-34); testul dorinţei de mărire (10:35-45); vindecarea lui Bartimeu (10:46- 52).

e. Lucrarea lui Isus în Ierusalim (11:1; 13:37)

Intrarea în Ierusalim (11:1-14); curăţirea Templului (11:15-19); sfaturi şi dezbaterea unor probleme (11:20; 12:44); cuvântarea de pe Muntele Măslinilor (13:1-37).

f. Patimile şi învierea (14:1 -16:8)

Cina cea de taină (14:1-25); Chinul cumplit din Ghetsimani (14:26-42); prinderea lui Isus (14:43-52); Isus înaintea Sinedriului (14:53- 72); Isus înaintea lui Pilat (15:1-15); răstignirea (15:16-41); îngroparea şi învierea (15:42; 16:8).

(Pasajul 16:9-20 este o adăugire ulterioara la această evanghelie.)

Evanghelia după Marcu tratează, aşadar se ocupă de propovăduirea apostolică din perioada primară, începând cu Ioan Botezătorul şi încheindu-se cu învierea (vezi Faptele Apostolilor 10:36-43; 13:24-37). Acei cercetători ai Bibliei care susţin că original Marcu s-a încheiat la 13:37, cel puţin la „prima ediţie" a evangheliei (de exemplu, E. Trocmé), spun că versete ca 9:9 presupun mărturia învierii, aşa că oricum, sfera evenimentelor tratate în evanghelie rămâne aceeaşi.

II. Autorul

Această relatare despre lucrarea Domnului nostru, cea mai scurtă şi mai simplă dintre toate evangheliile, aşa cum susţine tradiţia, a fost compilată de către Ioan Marcu din Ierusalim, a fost în diverse ocazii un însoţitor mai tânăr al lui Pavel, al lui Barnaba şi al lui Petru, (*MARCU, (IOAN)). Alte opinii din vremea noastră, susţin că evanghelia ar fi fost scrisă de Filip evanghelistul.

a. Mărturia lui Papias

Cea mai timpurie afirmaţie cu privire la originea acestei evanghelii este făcută de Papias (păstrată în opera lui Eusebius, EH 3, 39): „Marcu, care a fost un comentator al lui Petru, a redat în scris tot ceea ce şi-a amintit, atât faptele cât şi cuvintele lui Cristos, dar nu în ordinea desfăşurării lor. Căci el nici nu L-a auzit pe Domnul şi nici nu L-a însoţit; ci mai târziu, după cum am spus, el l-a însoţit pe Petru, care a modificat relatările lui după cum era necesar, dar nu în sensul că el ar fi compilat cuvintele Domnului. Aşadar, Marcu nu a făcut nici o greşeală când a aşternut în scris lucruri de felul acesta, în ordinea în care şi le-a amintit; căci pe el l-a preocupat un singur lucru - să nu-i scape nimic din ce a auzit şi să nu includă nici o afirmaţie falsă printre lucrurile pe care le scria".

Informaţiile pe care le avem de la Papias (cca. 140 d.Cr.) sunt amplificate după o generaţie, în prologul anti-marcionit care s-a scris la Evanghelia după Marcu şi în scrierile lui Irenaeus. Prologul anti-marcionit, din care a supravieţuit numai o parte, spune că Marcu „a fost numit ‚cel cu degete butucănoase’ (kolobodoktylos) fiindcă degetele lui erau scurte, disproporţionate faţă de celelalte părţi ale trupului; el a fost comentatorul lui Petru, şi după moartea lui Petru, el s-a apucat să-şi scrie evanghelia, undeva în Italia".

Irenaeus (Adv. Haer. 3.1.1), după ce afirmă că Marcu a scris evanghelia „când Petru şi Pavel predicau Evanghelia la Roma şi au întemeiat acolo biserica", adaugă că „după moartea lor (exodos) Marcu, ucenicul lui Petru, ne-a transmis în scris conţinutul propovăduirii lui Petru". Aceste două surse - ambele demne de încredere - ne sugerează că Evanghelia după Marcu a fost scrisă la scurt timp după moartea lui Petru, deşi Părinţii Bisericii de mai târziu pretind, poate tendenţios, că ea a fost scrisă în timpul vieţii lui Petru.

b. Influenţa lui Petru

Evanghelia după Marcu a fost numită uneori în termeni mai populari Evanghelia lui Petru (a se face distincţie între aceasta şi lucrările eretice de mai târziu care au purtat acelaşi titlu sau titluri similare), nu numai datorită mărturiei acestor scriitori din secolul al II-lea ci şi datorită faptului că şi în cazul în care scrisul este al lui Marcu, tonul vocii este al lui Petru, judecind după natura incidentelor, alegerea subiectelor şi maniera în care le tratează. Totuşi, este corect să afirmăm că se pot găsi şi alte explicaţii pentru toate acestea de mai sus (vezi Nineham şi Trocme), dacă le luăm individual: negreşit, dovezile cumulate pe care le avem pentru punctul de vedere prezentat mai sus sunt foarte convingătoare. Astfel, s-ar putea foarte bine să nu fie numai o tradiţie goală faptul că această evanghelie este relatarea scrisă a propovăduirii lui Petru, transmisă iniţial celor convertiţi de curând din Roma sau din Răsăritul grecizat, şi că a fost scrisă când sursa ei orală (adică Petru, n.tr) a murit, sau când moartea părea iminentă pentru cel care a scris-o. Aceasta ar fixa o dată pentru scrierea evangheliei undeva în cea de-a doua jumătate a primului secol, poate între data morţii lui Petru în anul 65 d.Cr. şi căderea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., dacă al 13-lea capitol a fost scris înainte de căderea Ierusalimului, aşa cum a fost după toate probabilităţile (spre deosebire de pasajele paralele din Matei şi Luca). În orice caz, dacă vom considera că această evanghelie a fost folosită de Matei şi Luca, cu greu am putea plasa data scrierii ei mai târziu de anul 75 d.Cr.

Alţii au găsit de cuviinţă să o descrie ca o evanghelie scrisă pentru romani (dacă a avut în spatele ei influenţa puternicei biserici din Roma, atunci rapida şi aparenta ei acceptare universală ar fi imediat explicabilă), sau ca o evanghelie pentru Neamuri; dar în cazul primei opinii exprimată mai sus, este posibil ca susţinătorii acestei teorii să fi fost influenţaţi mai mult de numele latin purtat de Marcu, pe lângă numele său evreiesc Ioan, şi de locul tradiţional de origine al evangheliei, decât de o examinare atentă a conţinutului cărţii. Însă din toate punctele de vedere, Evanghelia după Luca are mai multe motive să fie numită o evanghelie a Neamurilor; şi cu toate că Petru a fost folosit la început pentru convertirea unora dintre Neamuri cum a fost Corneliu (Faptele Apostolilor 15:7), totuşi el a fost universal recunoscut în Biserica primară ca un apostol al celor tăiaţi împrejur (Galateni 2:8), nu ca un apostol al Neamurilor, aşa cum a fost Pavel. Astfel, se înţelege de la sine că nu este deloc plauzibil ca forma învăţăturii lui Petru să fi fost iniţial concepută şi adaptată pentru cei dintre Neamuri. În orice caz, cercetătorii Bibliei din zilele noastre ne sugerează tot mai mult că toate evangheliile au o un caracter profund iudaic, deşi este adevărat că Marcu se străduieşte să explice cuvinte şi obiceiuri iudaice, ca şi cum s-ar adresa unui public ne-evreu elenizat.

III. Legătura cu Matei şi Luca

Timp de mai bine de un secol, de la Lachmann încoace, problema dependenţei literare dintre Evanghelia după Marcu şi celelalte evanghelii a atras atenţia cercetătorilor Bibliei din Occident. Spre deosebire de Evanghelia după Ioan, care din multe puncte de vedere stă detaşată, este clar că există o legătură strânsă între celelalte trei evanghelii. În mod obişnuit acestea sunt numite evanghelii sinoptice deoarece, luate împreună, ele prezintă un tablou foarte similar în ceea ce priveşte lucrarea şi învăţăturile lui Cristos. Critica izvoarelor este ştiinţa care face investigaţii asupra unei presupuse dependenţe literare directe a unei evanghelii de o altă evanghelie, sau a ambelor evanghelii, în aceeaşi măsură, de o a treia sursă, fie ea reală sau ipotetică.

a. Prioritatea Evangheliei după Marcu

Cei mai mulţi cercetători protestanţi ai Bibliei din ultima vreme, împărtăşind punctul de vedere al lui Lachmann, au susţinut cu fermitate prioritatea Evangheliei după Marcu, considerat-o cea mai veche dintre cele trei evanghelii sinoptice, dacă nu în forma ei prezentă, cel puţin într-o formă pe care am putea s-o numim o ediţie timpurie, care probabil a conţinut numai capitolele 1-13. Într-adevăr, mulţi cercetători din zilele noastre consideră că Marcu a fost cel care a creat evanghelia ca gen literar, o formă literară care mai târziu a devenit foarte populară (Luca 1:1-3), prin combinarea de către el a diferitelor discursuri şi minuni ale lui Isus care nu erau legate unele de celelalte, punându-le într-un cadru pe care el singur şi l-a creat. Măsura în care acest cadru se caracterizează prinr-o aranjare cronologică şi printr-o structură teologică este un subiect disputat: iar astăzi, unii cercetători susţin că şi acest cadru a fost în mod tradiţional prezent în Biserică. Dacă acest lucru este adevărat, atunci înseamnă că Marcu stă atât la baza Evangheliei după Matei cât şi a Evangheliei după Luca, fiind sursa lor principala. O a doua presupusă sursă timpurie scrisă a fost o colecţie de materiale care nu sunt conţinute în Marcu dar pot fi găsite atât în Matei cât şi în Luca; după ce această sursă, a fost izolată ea a fost notată cu simbolul „Q" care este iniţiala cuvântului german Quelle adică „sursă". Evanghelia după Marcu şi sursa Q, deci, au fost primele exemplare de evanghelii, ca gen literar, cu toate că este un fapt recunoscut că şi Matei şi Luca au fiecare materialul lor specific, materiale pentru identificarea cărora s-a adoptat ca simbol o literă adecvată. În contextul acestui sistem, s-a considerat că Marcu şi-a scris evanghelia în anii care au precedat imediat căderea Ierusalimului din anul 70 d.Cr., fiind astfel prima evanghelie scrisă; astfel, unele din particularităţile ei au fost explicate prin această prismă, ca datorându-se caracterului „primitiv" al cărţii. Pericolul a fost că, dacă Matei şi Luca păreau să difere de Marcu, putea să se afirme că ei sunt şi mai puţin credibili, întrucât şi-au alterat sursa pentru anumite scopuri pe care le urmăreau. Devine însă din ce în ce mai clar că şi Marcu şi-a selectat materialul dintr-o sursă cu mult mai vastă decât ar arăta conţinutul evangheliei sale (vezi Ioan 21:25) şi l-a aranjat ca să se potrivească scopului său teologic (chiar dacă acesta a fost al întregii biserici), aşa că aceste obiecţii sunt nejustificate. În ce priveşte istoricitatea materialului pe care l-au folosit, toţi evanghelistii împărtăşesc aceeaşi soartă: ori rămân toţi în picioare, ori cad toţi.

b. Prioritatea Evangheliei după Matei

O perioadă destul de îndelungată, erudiţii romano-catolici nu au subscris la punctul de vedere prezentat mai sus, cu toate că situaţia din zilele noastre este foarte diferită; pentru ei era un articol de credinţă să creadă în prioritatea lui Matei, şi şi-au susţinut punctul de vedere cu multă iscusinţă, deşi trebuie să spunem că în afara cercurilor lor au făcut-o fără prea multă putere de convingere. Cel puţin au putut argumenta că Biserica primară a crezut în prioritatea lui Matei - altfel cum se explică, întreabă ei, că Biserica primară a aşezat Evanghelia după Marcu pe locul doi în canon, după Matei? Dar principiul aranjării cărţilor în diferite diviziuni ale NT este încă prea puţin înţeles pentru a ne justifica să considerăm valabil un astfel de argument psihologic.

Punctul lor de vedere, dacă este adevărat, ar acorda Evangheliei după Marcu o importanţă secundară în ce priveşte autoritatea ei, şi ar încerca să trateze cuvintele ei ca purtând în ele o greutate mai mică decât cele ale lui Matei. După toate calculele însă, lucrurile nu stau tocmai aşa: de exemplu, putem vedea motivele pe care le-ar fi putut avea Matei de a-l şlefui sau de a atenua tonul lui Marcu, dar nu putem găsi nici o explicaţie pentru procesul invers. Bătălia s-a dezlănţuit; simbolurile matematice s-au înmulţit şi, în cele din urmă, înmulţirea surselor literare însuşite au dus la fragmentare. În loc de evanghelii au existat suluri de documente, iar cercetătorii biblici s-au găsit înămoliţi în mlaştina agnosticismului literar. A existat vreo portiţă de ieşire? Ca şi în cazul cercetărilor în VT întreprinse în zilele noastre, ipoteza literară s-a prăbuşit sub propria ei greutate.

c. Critica formei

Între timp, a apărut din paralel o nouă forţă, care în sine avea să anihileze întreaga bătălie şi să o facă lipsită de sens. Aceasta a fost critica formei, iniţiată în jurul anului 1920 de M. Dibelius, care a fost urmat îndeaproape de R. Bultmann. Această metodă poate fi descrisă ca o abandonare a studiului întregului în favoarea studiului unei părţi, şi la început, a fost o metodă pur descriptivă şi clasificatoare.

Diferite incidente şi cuvântări despre care relatează Marcu (numite de obicei „pericopee", de la cuvântul grecesc pentru „paragraf) au fost acum examinate şi clasificate după natură şi conţinut. Până aici totul pare să fie în regulă. Această clasificare a fost făcută dintr-un nou unghi, a avut meritul de a aduce prospeţime şi a produs anumite rezultate pozitive şi valoroase. Dar următoarea treaptă a fost aceea de a analiza acele circumstanţe ipotetice şi nevoi religioase practice ale comunităţii, care au dus la păstrarea fiecărei cuvântări în parte. Este periculos însă să faci exegeză pe baza unei reconstruiri ipotetice. Pentru unii critici mai radicali, acest lucru a însemnat că relatarea a fost ori creată ori modelată de nevoile Bisericii care era la începuturile ei; alţi cercetători ai Scripturilor mai puţin radicali spun simplu că relatările au fost selectate şi povestite ţinând cont de aceste nevoi.

Astfel, ceea ce a început ca o mişcare pur neutră s-a terminat pronunţându-se asupra istoricităţii textului Scripturii. Într-un anumit sens, o afirmaţie de genul acestei din urmă fraze ar fi nesemnificativă pentru unul care aderă la această şcoală de gândire, căci ipotezele documentare au fost abandonate în favoarea tradiţiei orale, exact cum s-a întâmplat în cazul studiilor contemporane ale VT. Este discutabil, însă, dacă există în cele din urmă o diferenţă între considerarea unui anumit volum de materiale ca fiind un document scris sau considerarea lui ca fiind un complex al tradiţiei orale, în special atunci când se ţine seama de caracterul fix al tradiţiei orale din cercul rabinic al primului secol d.Cr.

Negreşit, acest accent pus pe critica formei şi pe tradiţia orală, în loc să rezolve marea parte a vechilor probleme, le-a depăşit. Mai mult decât atât, a făcut imposibilă soluţionarea problemei care priveşte data scrierii Evangheliei după Marcu, dacă nu şi lipsită de orice semnificaţie. Cercetătorul poate încerca să dateze compilarea tradiţiei în forma ei literară actuală, dar originile Evangheliei după Marcu aparţin unei perioade mult mai timpurii, aparţin tradiţiei orale a generaţiei care a trăit în perioada răstignirii şi a învierii. Desigur, lucrul acesta îşi are părţile lui bune, în sensul că cititorul este confruntat direct cu amintirile celor care au fost ei înşişi martori oculari ai evenimentelor respective (Luca 1:2). Munca de cercetare efectuată în sensul acesta a fost constructivă şi detaliată şi a dat rezultate valoroase. În particular, se pare că multe dintre tradiţiile folosite de Marcu au fost mai curând „tradiţii ale Bisericii" decât „tradiţii individuale": relatările erau deja vechi la vremea când le-a folosit el şi reprezentau mărturia unei bisericii (poate a Bisericii din Roma) despre Cristos.

d. Istoria tradiţiei

Un studiu şi mai recent este încercarea de a descoperi mijloacele prin care tradiţia orală a ajuns în forma ei prezentă; şi aceasta se face printr-o cercetare şi mai profundă, în istoria preliterară a textului. Prin natura ei, acest studiu este şi mai ipotetic. Putem spune ce a devenit în Matei şi Luca o anumită cuvântare sau incident care aparţine relatării lui Marcu şi putem sugera şi motivele acestor modificări; dar în prezent nu avem nici o modalitate de a cerceta dincolo de textul lui Marcu, decât dacă ne pretăm la metoda presupunerii. În cele din urma, suntem obligaţi să abordăm textul pe care-l avem: singurul Cristos pe care-L cunoaştem este Cristosul evangheliilor. A spune că acesta este Cristosul credinţei este un adevăr: a nega însă că El este Cristosul istoriei este o afirmaţie nefondată.

e. Critica redactării

O altă mişcare recentă îşi concentrează atenţia asupra contribuţiei evangheliştilor înşişi (critica redactării). În cazul Evangheliei după Marcu, această metodă de studiu ne duce la o examinare a lui Marcu ca teolog. Fără îndoială că evanghelistul a fost selectiv atunci când a folosit materialul care i-a stat la dispoziţie, dar trebuie să fim atenţi să nu lăsăm impresia că el a impus asupra materialului folosit propria sa teologie.

f. Abordarea liturgică

A existat o tendinţă tot mai accentuată (reprezentând poate mai degrabă spiritul vremii decât vreo nouă descoperire) de a interpreta atât Evanghelia după Marcu cât şi Evanghelia după Matei ca fiind fiecare în parte o „evanghelie a bisericii" şi de a considera, de exemplu, că relatările privitoare la patimile lui Isus au fost scrise având ca sursă de inspiraţie sărbătorile „săptămânii patimilor" ce erau ţinute de Biserica primară. Uneori în paralel cu ideea aceasta avem şi crezul că până şi ordinea relatărilor din evanghelie ar putea să aibă de a face cu un calendar liturgic al Bisericii primare Deşi acest punct de vedere, deşi nu ridică obiecţii, pare prea sofisticat pentru o perioadă atât de timpurie, în special în afara Ierusalimului: acest punct de vedere merge uneori în paralel cu ideea că Evanghelia după Marcu a fost scrisă de un tânăr din primul secol, care a dorit să combată anumite puncte de vedere eclesiologice şi lipsite de spirit misionar din acele zile. În orice caz, Marcu nu ne lasă impresia că este un individualist strălucit, ci mai degrabă că este un membru de rând al unei biserici, loial în ce priveşte reproducerea tradiţiei comune a acesteia, indiferent dacă aceasta a fost păstrată într-un context liturgic sau nu.

e. Descoperiri recente

Împotriva acestei tendinţe care priveşte tradiţia orală ca fiind adevărata sursă a evangheliilor şi ca o reacţie la ea, în ultima generaţie a apărut o altă tendinţă care consideră că documentele scrise într-o perioadă timpurie constituie de fapt sursa. Această tendinţă a fost facilitată de descoperirea în Egipt a mai multor papirusuri care conţin porţiuni atât din evangheliile canonice, cât şi din cele necanonice. Prin faptul că provin dintr-o perioadă timpurie, acestea stabilesc data scrierii evangheliilor, în sensul modern al cuvântului, cel târziu la sfârşitul primului secol creştin. Oricât de importante ar fi fost aceste descoperiri, ele au fost umbrite de descoperirea din peşterile de lângă Qumran, de pe teritoriul Iordaniei, din 1947 şi anii următori, a unor colecţii de manuscrise în ebraică, aramaică şi greacă. Aceste *Manuscrise de la Marea Moartă sunt în mare măsură din perioada precreştină, aparţinând după câte se pare unei comunităţi semi-monastice de sectarişti iudei. Însăşi existenţa acestor manuscrise dovedeşte că nu există mărturii apriorice împotriva existenţei unor documente creştine, în greacă sau aramaică, ca surse ale evangheliilor, în special a unor colecţii de „prorocii mesianice" şi de „mărturisiri".

h. Influenţe aramaice

Mai departe, descoperirea unor astfel de documente semitice a ridicat o problemă care era deja în discuţie de o jumătate de secol şi anume: care a fost limba originală a surselor evangheliilor (în cazul nostru a Evangheliei după Marcu), greaca sau aramaica? În lumina criticii formei, această întrebare poate fi lipsită de semnificaţie: totul depinde de stadiul tradiţiei pe care noi o desemnăm ca sursă a evangheliei, întrucât, cu cât mergem mai înapoi în timp, cu atât mai plauzibilă pare sugestia că ele au fost scrise în aramaică, mai precis în Galilea. Şi aceasta ne duce la o altă problemă, aceea de a vedea în ce măsură greaca lui Marcu este numai greaca koine, lingua franca a zonei mediteraneene a Imperiului Roman (*LIMBA NOULUI TESTAMENT), sau a fost în realitate o „greacă tradusă". Aşadar, multele semitisme din Marcu s-ar datora nu numai reminiscenţelor din VT sau influenţei limbii greceşti „traduse" a Septuagintei, a VT grecesc, şi nici structurilor de vorbire semitice păstrate în limba iudeului palestinian (cunoaşterea regionalismelor de către Marcu ar putea fi cu greu explicate altfel), chiar dacă cel puţin în ultimii ani el a vorbit greaca în mod curent, ci se datorează originalelor în aramaică ce stau aşternute în faţa evanghelistului.

Este adevărat că pentru cercetătorii biblici care subscriu acestui punct de vedere, multe versete dificile din Marcu au fost interpretate ca fiind rezultatele unei înţelegeri greşite sau a unei traduceri greşite a unor surse originale în aramaică pierdute, indiferent dacă acestea au fost scrise sau orale. Pare destul de sigur că aramaica a fost limba maternă a Domnului şi a apostolilor Lui, dacă judecăm după unele cuvinte şi expresii aramaice care au rămas, chiar într-o haină „grecizată" (vezi Marcu 5:41; 7:34; 15:34). În timp ce teoria lui C.C. Torrey - care considera că evangheliile au fost în întregime nişte traduceri - nu s-a bucurat de o accepţiune generală printre cercetătorii Bibliei, întrucât se situa pe o poziţie prea extremă şi conţinea prea multe argumente forţate, totuşi, sunt puţini cei care neagă importanţa structurii aramaice care stă la baza fiecărei evanghelii şi valoarea pe care o prezintă luarea în considerare a vocabularului aramaic şi a expresiilor aramaice, atunci când textul în greacă prezintă dificultăţi. Recent problema a fost abordată cu mai multă atenţie, în engleză, în special de către Matthew Black. Acest proces de traducere este sprijinit în mod tradiţional în mărturiile care ne-au rămas de la Papias, păstrate în scrierile lui Eusebius; dar când spune că Marcu a fost „comentatorul" lui Petru, este puţin probabil că el se referă numai la simplul fapt că Marcu a tradus aramaica în care predica Petru, în greacă. Latinismele lui Marcu pot fi un argument care să sprijine ideea că evanghelia a fost scrisă la Roma: pe de altă parte, ele pot pune simplu în evidenţă greaca vorbită de populaţia de rând din partea de răsărit a imperiului. În orice caz, aceste latinisme nu sunt la fel de importante ca semitismele sale.

IV. Caracteristici speciale

În esenţă, limba în care a fost scrisă Evanghelia după Marcu este cea mai directă şi concisă, comparativ cu celelalte evanghelii; Evanghelia după Matei conţine mult material care reflectă interesele specific evreieşti, aspecte care nu pot fi găsite în Marcu, iar Luca conţine subiecte de natură „medicală" sau „umană" care nu pot fi găsite în Marcu, cum ar fi cele trei pilde celebre din Luca 15. Sfârşitul brusc al lui Marcu constitue o problemă în sine, cu toate că ar trebui probabil să fie văzut mai degrabă ca o problemă textuală, nu una teologică. Diferitele alternative care ne sunt puse înainte de manuscrise ne sugerează toate că evanghelia originală s-a sfârşit brusc în acelaşi loc, indiferent dacă acest lucru a fost un accident sau s-a planificat în felul acesta: această a doua variantă este mai puţin împărtăşită. S-ar putea că teoria de mai sus constitue o descriere negativă a naturii şi a conţinutului Evangheliei după Marcu.

Într-adevăr, acesta este motivul precis pentru care în zilele de glorie a criticii surselor (izvoarelor) Evanghelia după Marcu a fost considerată cea mai veche şi mai primitivă dintre evanghelii, şi o sursă pentru celelalte două evanghelii sinoptice. Dar ce se întâmplă când toate sursele de documentare dispar în egală măsură în masa haotică a tradiţiei orale? Observaţia de bază cu privire la natura şi la stilul lui Marcu rămâne în picioare. Aceasta nu este numai impresia subiectivă a unora care au trăit în secolul XX; Papias din Hierapolis ne arată că problema a fost simţită tot atât de acut şi în cel de-al doilea secol. Dacă Marcu a cunoscut mai multe lucruri despre Domnul, de ce nu le-a relatat? De ce omite atât de multe lucruri pe care ceilalţi evanghelişti le relatează? Pe de altă parte, de ce în mod obişnuit naraţiunile lui sunt mai detailate şi mai vii decât naraţiunile paralele din celelalte evanghelii? În plus, la prima vedere Marcu pare să prezinte aspectele din viaţa Domnului în mod cronologic, cu alte cuvinte să facă un fel de „biografie", în sensul elenist şi modern al cuvântului (cu toate că Marcu însuşi precizează că lucrarea lui este o „evanghelie", nu o „biografie", Marcu 1:1). Dar este structura lui Marcu cea a unei evanghelii? Şi dacă nu, putem discerne vreun principiu după care s-a aranjat materialul? În trecut s-au făcut încercări de a corela vrând-nevrând cronologia celorlalte evanghelii după cronologia lui Marcu. Dar s-a ajuns la concluzia că lucrul acesta este imposibil cu toate că, în linii mari vorbind, Matei şi Luca respectă acelaşi schelet de bază pe care îşi clădesc propriul lor material - poate datorită comodităţii sau poate datorită faptului că structura era deja cunoscută şi general acceptată.

Poate că răspunsul trebuie căutat în folosirea atentă a noii înţelegeri cu privire la natura şi importanţa tradiţiei orale care stă la baza Evangheliei după Marcu, în forma pe care o avem noi. Căci este un lucru bine cunoscut că repetarea orală constantă duce nu la diversitate ci la uniformitate, în special când această repetiţie este făcută de dascăli mai vârstnici şi lipsiţi de imaginaţie, al cărui scop nu este acela de a-i distra pe catehumenii din biserică, ci de a-i instrui. Relatările nu se ramifică ci se simplifică, dacă sunt făcute cu un scop pur didactic; evenimentele sunt simplificate la maximum. Într-o astfel de tradiţie, diferitele variante ale unei relatări nu pornesc de la o singură relatare originală; tendinţa este aceea de a asimila variantele originale, dar într-un mod cu totul inconştient.

Cercetătorii biblici n-au recunoscut întotdeauna lucrul acesta, pentru că de prea multe ori ei i-au analizat pe primii păzitori ai tradiţiei creştine prin prisma tradiţiilor existente între naratori arabi, celţi sau scandinavieni, după tiparele culturale care le erau deja cunoscute acestor cercetători. Învăţătorul mai vârstnic de Şcoală duminicală dintr-o biserică de la ţară ar putea fi luat ca o paralelă destul de reuşită, căci practicând rugăciunea lui „improvizată" el tinde să devină în anumite situaţii cvasiliturgic, iar rugăciunile lui să aibă o formă fixă. Văzută în această lumină, Evanghelia după Marcu nu este cea mai primitivă şi cea mai puţin dezvoltată dintre evanghelii. Cea de-a doua evanghelie nu este o înşiruire de fapte prezentate sec, căruia i s-au adăugat înflorituri de către alţi scriitori, după cum le-a dictat imaginaţia. Dimpotrivă, Marcu este cea mai dezvoltată dintre toate evangheliile în sensul că este uzată datorită faptului că a fost atât de mult folosită, curăţată de tot ceea ce nu era semnificativ, cât şi în sensul că forma în care au fost fixate învăţăturile din ea a rezistat la testul timpului. La urma urmelor, aceasta este tocmai ceea ce a spus Papias.

Aceasta nu ne spune nimic cu privire la data când a fost scrisă Evanghelia după Marcu în forma ei prezentă; doar prin observaţie empirică ne dăm seama că ea poartă, mai clar decât oricare altă evanghelie, caracteristicile unui manual didactic din secolul întâi, o colecţie de fapte care a păstrat numai ceea ce a considerat că este semnificativ, îndepărtând fără milă orice surplus. Spre deosebire de aceasta, Evanghelia după Luca a fost de la bun început concepută special să fie un document scris, alături de alte documente scrise (Luca 1:1-4), urmărindu-se un contrast voit profund între conţinutul ei şi învăţături ca cele din Marcu ce nu au nici o legătură între ele. Luca, de fapt, se pretinde o lucrare literară, ca şi Faptele Apostolilor de fapt (Faptele Apostolilor 1:1); Marcu nu revendică o astfel de pretenţie. După toate probabilităţile, el nu a fost un om cu o educaţie aleasă, cum a fost Luca sau Pavel şi lucrul acesta ar putea explica foarte bine unele situaţii în care a dat dovadă de vădită stângăcie în Evanghelia lui. Dar nici ascultătorii lui nu au fost oameni cu o educaţie aleasă, şi scopul lui nu era acela de a ajunge la desăvârşire literară, ci de a comunica adevărul. Chiar şi evangheliile lui Matei şi Ioan par a fi aranjate cu atenţie, deşi aranjarea se face în fiecare caz după principii diferite; dar în ce priveşte conţinutul lui Marcu, principiul aranjării pare să fie în mare măsură mnemonic. Întâmplările şi cuvântările sunt legate unele de celelalte prin cuvinte-cheie sau prin similaritatea subiectelor, şi nu după criteriul ordinii cronologice. Acolo unde ordinea evenimentelor diferă de cea pe care o găsim în Evangheliile după Matei şi Luca, această diferenţă poate fi uneori demonstrată prin faptul că apare un cuvânt-cheie sau un cuvânt de legătură diferit de cel pe care îl întâlnim în Matei sau Luca.

Toate acestea se potrivesc perfect cu prezentarea schematică de mai sus a originii şi a naturii Evangheliei după Marcu, iar în punctele unde găsim că datele prezentate mai sus se potrivesc exact cu cele mai vechi tradiţii privitoare la evanghelie, aceste aspecte fac ca tradiţiile respective să fie şi mai bine atestate. Căci Papias, de la care ne parvine cea mai veche mărturie, pare să îl apere pe Marcu în citatul prezentat mai sus, exact împotriva aceloraşi învinuiri pe care i le-ar putea aduce un savant al zilelor noastre - omiterea unor detalii semnificative şi lipsa unui aranjament cronologic. Apărarea pare a consta tocmai în natura evangheliei care, spune Papias, nu este decât o prezentare permanentă a învăţăturilor lui Petru, prezentate în felul acesta pentru posteritate, la vremea când sursa primară a acestora se stingea din viaţă. Ordinea cronologică atentă şi catalogarea completă a faptelor nu pot fi găsite la Petru, spune Papias, pentru că acestea nu erau un obiectiv pentru el. Scopul lui a fost pur practic şi instructiv. Este incorect să aduci o învinuire unui om pentru că nu a reuşit să realizeze ceva ce nu şi-a propus. Dacă toate lucrurile sunt aşa cum le-am prezentat, Marcu este absolvit, alături de Petru, iar în ce priveşte multe alte particularităţi ale evangheliei, motivele pe care le-a avut devin dintr-o dată clare. (*EVANGHELII).

BIBLIOGRAFIE
Comentarii de A. Menzies, The Earliest Gospel, 1901; H.B. Swete, 1913; C.H. Turner, 1928; A.E J. Rawlinson, 1936; V. Taylor, 1952; C.E.B. Cranfield, CCT, 1960; R.A. Cole, TNTC, 1961; D.E. Nineham, 1963; W.L. Lane, 1974; M. Black, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts, 1946; G.R. Beasley; Murray, A Commentary on Mark Thirtheen, 1957; N.B. Stonehouse, The Witness of Matthew and Mark to Christ, 1958; A.M. Farrer, A Study in St. Mark, 1951; E. Trocmé, The Formation of the Gospel Acording to Mark, E.T. 1975; R.P. Martin, Mark - Evangelist and Theologian, 1972.

A.C.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: