Marcu, Evanghelia după
MARCU, EVANGHELIA DUPĂ
I. Schiţa conţinutului
a. Prolog (1:1-13)
Lucrarea lui Ioan (1:1-8); botezul şi ispitirea lui
Isus (1:9-13).
b. Lucrarea de început a lui Isus în Galilea
(1:16-6:44)
Împărăţia lui Dumnezeu în Galilea (1:14-45);
începutul conflictului (2:1;3:6); adâncirea conflictului (3:7-35); pildele cu
Împărăţia (4:1-34); Isus, făcând abstracţie de sinagogă, se prezintă pe Sine
lui Israel (4:35; 6:44).
c. Lucrarea de mai târziu în Galilea (6:45 - 9:50)
Înlăturând barierele, Isus se prezintă Neamurilor
(6:45; 8:10); El refuză să dea un semn fariseilor, iar când ucenicilor li se dă
un semn, aceştia nu reuşesc să-l vadă (8:11-26); destăinuirea şi schimbarea la
faţă (8:27 - 9:10); prezicerea suferinţelor Sale (9:11-50).
d. Drumul spre Ierusalim (10:1-52)
Dezbaterea unor probleme importante în Perea
(10:1-34); testul dorinţei de mărire (10:35-45); vindecarea lui Bartimeu (10:46-
52).
e. Lucrarea lui Isus în Ierusalim (11:1; 13:37)
Intrarea în Ierusalim (11:1-14); curăţirea
Templului (11:15-19); sfaturi şi dezbaterea unor probleme (11:20; 12:44);
cuvântarea de pe Muntele Măslinilor (13:1-37).
f. Patimile şi învierea (14:1 -16:8)
Cina cea de taină (14:1-25); Chinul cumplit din
Ghetsimani (14:26-42); prinderea lui Isus (14:43-52); Isus înaintea Sinedriului
(14:53- 72); Isus înaintea lui Pilat (15:1-15); răstignirea (15:16-41);
îngroparea şi învierea (15:42; 16:8).
(Pasajul 16:9-20 este o adăugire ulterioara la
această evanghelie.)
Evanghelia după Marcu tratează, aşadar se ocupă de
propovăduirea apostolică din perioada primară, începând cu Ioan Botezătorul şi
încheindu-se cu învierea (vezi Faptele Apostolilor 10:36-43; 13:24-37). Acei
cercetători ai Bibliei care susţin că original Marcu s-a încheiat la 13:37, cel
puţin la „prima ediţie" a evangheliei (de exemplu, E. Trocmé), spun că
versete ca 9:9 presupun mărturia învierii, aşa că oricum, sfera evenimentelor
tratate în evanghelie rămâne aceeaşi.
II. Autorul
Această relatare despre lucrarea Domnului nostru,
cea mai scurtă şi mai simplă dintre toate evangheliile, aşa cum susţine
tradiţia, a fost compilată de către Ioan Marcu din Ierusalim, a fost în diverse
ocazii un însoţitor mai tânăr al lui Pavel, al lui Barnaba şi al lui Petru,
(*MARCU, (IOAN)). Alte opinii din vremea noastră, susţin că evanghelia ar fi
fost scrisă de Filip evanghelistul.
a. Mărturia lui Papias
Cea mai timpurie afirmaţie cu privire la originea
acestei evanghelii este făcută de Papias (păstrată în opera lui Eusebius, EH 3,
39): „Marcu, care a fost un comentator al lui Petru, a redat în scris tot ceea
ce şi-a amintit, atât faptele cât şi cuvintele lui Cristos, dar nu în ordinea
desfăşurării lor. Căci el nici nu L-a auzit pe Domnul şi nici nu L-a însoţit;
ci mai târziu, după cum am spus, el l-a însoţit pe Petru, care a modificat
relatările lui după cum era necesar, dar nu în sensul că el ar fi compilat
cuvintele Domnului. Aşadar, Marcu nu a făcut nici o greşeală când a aşternut în
scris lucruri de felul acesta, în ordinea în care şi le-a amintit; căci pe el
l-a preocupat un singur lucru - să nu-i scape nimic din ce a auzit şi să nu
includă nici o afirmaţie falsă printre lucrurile pe care le scria".
Informaţiile pe care le avem de la Papias (cca. 140
d.Cr.) sunt amplificate după o generaţie, în prologul anti-marcionit care s-a
scris la Evanghelia după Marcu şi în scrierile lui Irenaeus. Prologul
anti-marcionit, din care a supravieţuit numai o parte, spune că Marcu „a fost
numit ‚cel cu degete butucănoase’ (kolobodoktylos) fiindcă degetele lui
erau scurte, disproporţionate faţă de celelalte părţi ale trupului; el a fost
comentatorul lui Petru, şi după moartea lui Petru, el s-a apucat să-şi scrie
evanghelia, undeva în Italia".
Irenaeus (Adv. Haer. 3.1.1), după ce afirmă că
Marcu a scris evanghelia „când Petru şi Pavel predicau Evanghelia la Roma şi au
întemeiat acolo biserica", adaugă că „după moartea lor (exodos)
Marcu, ucenicul lui Petru, ne-a transmis în scris conţinutul propovăduirii lui
Petru". Aceste două surse - ambele demne de încredere - ne sugerează că
Evanghelia după Marcu a fost scrisă la scurt timp după moartea lui Petru, deşi
Părinţii Bisericii de mai târziu pretind, poate tendenţios, că ea a fost scrisă
în timpul vieţii lui Petru.
b. Influenţa lui Petru
Evanghelia după Marcu a fost numită uneori în
termeni mai populari Evanghelia lui Petru (a se face distincţie între aceasta
şi lucrările eretice de mai târziu care au purtat acelaşi titlu sau titluri
similare), nu numai datorită mărturiei acestor scriitori din secolul al II-lea
ci şi datorită faptului că şi în cazul în care scrisul este al lui Marcu, tonul
vocii este al lui Petru, judecind după natura incidentelor, alegerea
subiectelor şi maniera în care le tratează. Totuşi, este corect să afirmăm că
se pot găsi şi alte explicaţii pentru toate acestea de mai sus (vezi Nineham şi
Trocme), dacă le luăm individual: negreşit, dovezile cumulate pe care le avem
pentru punctul de vedere prezentat mai sus sunt foarte convingătoare. Astfel,
s-ar putea foarte bine să nu fie numai o tradiţie goală faptul că această
evanghelie este relatarea scrisă a propovăduirii lui Petru, transmisă iniţial
celor convertiţi de curând din Roma sau din Răsăritul grecizat, şi că a fost
scrisă când sursa ei orală (adică Petru, n.tr) a murit, sau când moartea părea
iminentă pentru cel care a scris-o. Aceasta ar fixa o dată pentru scrierea
evangheliei undeva în cea de-a doua jumătate a primului secol, poate între data
morţii lui Petru în anul 65 d.Cr. şi căderea Ierusalimului în anul 70 d.Cr.,
dacă al 13-lea capitol a fost scris înainte de căderea Ierusalimului, aşa cum a
fost după toate probabilităţile (spre deosebire de pasajele paralele din Matei
şi Luca). În orice caz, dacă vom considera că această evanghelie a fost
folosită de Matei şi Luca, cu greu am putea plasa data scrierii ei mai târziu
de anul 75 d.Cr.
Alţii au găsit de cuviinţă să o descrie ca o
evanghelie scrisă pentru romani (dacă a avut în spatele ei influenţa puternicei
biserici din Roma, atunci rapida şi aparenta ei acceptare universală ar fi
imediat explicabilă), sau ca o evanghelie pentru Neamuri; dar în cazul primei
opinii exprimată mai sus, este posibil ca susţinătorii acestei teorii să fi
fost influenţaţi mai mult de numele latin purtat de Marcu, pe lângă numele său
evreiesc Ioan, şi de locul tradiţional de origine al evangheliei, decât de o
examinare atentă a conţinutului cărţii. Însă din toate punctele de vedere,
Evanghelia după Luca are mai multe motive să fie numită o evanghelie a
Neamurilor; şi cu toate că Petru a fost folosit la început pentru convertirea
unora dintre Neamuri cum a fost Corneliu (Faptele Apostolilor 15:7), totuşi el
a fost universal recunoscut în Biserica primară ca un apostol al celor tăiaţi
împrejur (Galateni 2:8), nu ca un apostol al Neamurilor, aşa cum a fost Pavel.
Astfel, se înţelege de la sine că nu este deloc plauzibil ca forma învăţăturii
lui Petru să fi fost iniţial concepută şi adaptată pentru cei dintre Neamuri.
În orice caz, cercetătorii Bibliei din zilele noastre ne sugerează tot mai mult
că toate evangheliile au o un caracter profund iudaic, deşi este adevărat că
Marcu se străduieşte să explice cuvinte şi obiceiuri iudaice, ca şi cum s-ar
adresa unui public ne-evreu elenizat.
III. Legătura cu Matei şi Luca
Timp de mai bine de un secol, de la Lachmann
încoace, problema dependenţei literare dintre Evanghelia după Marcu şi
celelalte evanghelii a atras atenţia cercetătorilor Bibliei din Occident. Spre
deosebire de Evanghelia după Ioan, care din multe puncte de vedere stă
detaşată, este clar că există o legătură strânsă între celelalte trei
evanghelii. În mod obişnuit acestea sunt numite evanghelii sinoptice deoarece,
luate împreună, ele prezintă un tablou foarte similar în ceea ce priveşte
lucrarea şi învăţăturile lui Cristos. Critica izvoarelor este ştiinţa care face
investigaţii asupra unei presupuse dependenţe literare directe a unei
evanghelii de o altă evanghelie, sau a ambelor evanghelii, în aceeaşi măsură,
de o a treia sursă, fie ea reală sau ipotetică.
a. Prioritatea Evangheliei după Marcu
Cei mai mulţi cercetători protestanţi ai Bibliei
din ultima vreme, împărtăşind punctul de vedere al lui Lachmann, au susţinut cu
fermitate prioritatea Evangheliei după Marcu, considerat-o cea mai veche dintre
cele trei evanghelii sinoptice, dacă nu în forma ei prezentă, cel puţin într-o
formă pe care am putea s-o numim o ediţie timpurie, care probabil a conţinut
numai capitolele 1-13. Într-adevăr, mulţi cercetători din zilele noastre consideră
că Marcu a fost cel care a creat evanghelia ca gen literar, o formă literară
care mai târziu a devenit foarte populară (Luca 1:1-3), prin combinarea de
către el a diferitelor discursuri şi minuni ale lui Isus care nu erau legate
unele de celelalte, punându-le într-un cadru pe care el singur şi l-a creat.
Măsura în care acest cadru se caracterizează prinr-o aranjare cronologică şi
printr-o structură teologică este un subiect disputat: iar astăzi, unii
cercetători susţin că şi acest cadru a fost în mod tradiţional prezent în
Biserică. Dacă acest lucru este adevărat, atunci înseamnă că Marcu stă atât la
baza Evangheliei după Matei cât şi a Evangheliei după Luca, fiind sursa lor
principala. O a doua presupusă sursă timpurie scrisă a fost o colecţie de materiale
care nu sunt conţinute în Marcu dar pot fi găsite atât în Matei cât şi în Luca;
după ce această sursă, a fost izolată ea a fost notată cu simbolul „Q"
care este iniţiala cuvântului german Quelle adică „sursă". Evanghelia după
Marcu şi sursa Q, deci, au fost primele exemplare de evanghelii, ca gen
literar, cu toate că este un fapt recunoscut că şi Matei şi Luca au fiecare
materialul lor specific, materiale pentru identificarea cărora s-a adoptat ca
simbol o literă adecvată. În contextul acestui sistem, s-a considerat că Marcu
şi-a scris evanghelia în anii care au precedat imediat căderea Ierusalimului
din anul 70 d.Cr., fiind astfel prima evanghelie scrisă; astfel, unele din
particularităţile ei au fost explicate prin această prismă, ca datorându-se caracterului
„primitiv" al cărţii. Pericolul a fost că, dacă Matei şi Luca păreau să
difere de Marcu, putea să se afirme că ei sunt şi mai puţin credibili, întrucât
şi-au alterat sursa pentru anumite scopuri pe care le urmăreau. Devine însă din
ce în ce mai clar că şi Marcu şi-a selectat materialul dintr-o sursă cu mult
mai vastă decât ar arăta conţinutul evangheliei sale (vezi Ioan 21:25) şi l-a
aranjat ca să se potrivească scopului său teologic (chiar dacă acesta a fost al
întregii biserici), aşa că aceste obiecţii sunt nejustificate. În ce priveşte
istoricitatea materialului pe care l-au folosit, toţi evanghelistii împărtăşesc
aceeaşi soartă: ori rămân toţi în picioare, ori cad toţi.
b. Prioritatea Evangheliei după Matei
O perioadă destul de îndelungată, erudiţii
romano-catolici nu au subscris la punctul de vedere prezentat mai sus, cu toate
că situaţia din zilele noastre este foarte diferită; pentru ei era un articol
de credinţă să creadă în prioritatea lui Matei, şi şi-au susţinut punctul de
vedere cu multă iscusinţă, deşi trebuie să spunem că în afara cercurilor lor au
făcut-o fără prea multă putere de convingere. Cel puţin au putut argumenta că
Biserica primară a crezut în prioritatea lui Matei - altfel cum se explică,
întreabă ei, că Biserica primară a aşezat Evanghelia după Marcu pe locul doi în
canon, după Matei? Dar principiul aranjării cărţilor în diferite diviziuni ale
NT este încă prea puţin înţeles pentru a ne justifica să considerăm valabil un
astfel de argument psihologic.
Punctul lor de vedere, dacă este adevărat, ar
acorda Evangheliei după Marcu o importanţă secundară în ce priveşte autoritatea
ei, şi ar încerca să trateze cuvintele ei ca purtând în ele o greutate mai mică
decât cele ale lui Matei. După toate calculele însă, lucrurile nu stau tocmai
aşa: de exemplu, putem vedea motivele pe care le-ar fi putut avea Matei de a-l
şlefui sau de a atenua tonul lui Marcu, dar nu putem găsi nici o explicaţie
pentru procesul invers. Bătălia s-a dezlănţuit; simbolurile matematice s-au
înmulţit şi, în cele din urmă, înmulţirea surselor literare însuşite au dus la
fragmentare. În loc de evanghelii au existat suluri de documente, iar
cercetătorii biblici s-au găsit înămoliţi în mlaştina agnosticismului literar.
A existat vreo portiţă de ieşire? Ca şi în cazul cercetărilor în VT întreprinse
în zilele noastre, ipoteza literară s-a prăbuşit sub propria ei greutate.
c. Critica formei
Între timp, a apărut din paralel o nouă forţă, care
în sine avea să anihileze întreaga bătălie şi să o facă lipsită de sens.
Aceasta a fost critica formei, iniţiată în jurul anului 1920 de M. Dibelius,
care a fost urmat îndeaproape de R. Bultmann. Această metodă poate fi descrisă
ca o abandonare a studiului întregului în favoarea studiului unei părţi, şi la
început, a fost o metodă pur descriptivă şi clasificatoare.
Diferite incidente şi cuvântări despre care
relatează Marcu (numite de obicei „pericopee", de la cuvântul grecesc
pentru „paragraf) au fost acum examinate şi clasificate după natură şi
conţinut. Până aici totul pare să fie în regulă. Această clasificare a fost
făcută dintr-un nou unghi, a avut meritul de a aduce prospeţime şi a produs
anumite rezultate pozitive şi valoroase. Dar următoarea treaptă a fost aceea de
a analiza acele circumstanţe ipotetice şi nevoi religioase practice ale
comunităţii, care au dus la păstrarea fiecărei cuvântări în parte. Este
periculos însă să faci exegeză pe baza unei reconstruiri ipotetice. Pentru unii
critici mai radicali, acest lucru a însemnat că relatarea a fost ori creată ori
modelată de nevoile Bisericii care era la începuturile ei; alţi cercetători ai
Scripturilor mai puţin radicali spun simplu că relatările au fost selectate şi
povestite ţinând cont de aceste nevoi.
Astfel, ceea ce a început ca o mişcare pur neutră
s-a terminat pronunţându-se asupra istoricităţii textului Scripturii. Într-un
anumit sens, o afirmaţie de genul acestei din urmă fraze ar fi nesemnificativă
pentru unul care aderă la această şcoală de gândire, căci ipotezele documentare
au fost abandonate în favoarea tradiţiei orale, exact cum s-a întâmplat în
cazul studiilor contemporane ale VT. Este discutabil, însă, dacă există în cele
din urmă o diferenţă între considerarea unui anumit volum de materiale ca fiind
un document scris sau considerarea lui ca fiind un complex al tradiţiei orale,
în special atunci când se ţine seama de caracterul fix al tradiţiei orale din
cercul rabinic al primului secol d.Cr.
Negreşit, acest accent pus pe critica formei şi pe
tradiţia orală, în loc să rezolve marea parte a vechilor probleme, le-a
depăşit. Mai mult decât atât, a făcut imposibilă soluţionarea problemei care
priveşte data scrierii Evangheliei după Marcu, dacă nu şi lipsită de orice
semnificaţie. Cercetătorul poate încerca să dateze compilarea tradiţiei în
forma ei literară actuală, dar originile Evangheliei după Marcu aparţin unei
perioade mult mai timpurii, aparţin tradiţiei orale a generaţiei care a trăit
în perioada răstignirii şi a învierii. Desigur, lucrul acesta îşi are părţile
lui bune, în sensul că cititorul este confruntat direct cu amintirile celor
care au fost ei înşişi martori oculari ai evenimentelor respective (Luca 1:2).
Munca de cercetare efectuată în sensul acesta a fost constructivă şi detaliată
şi a dat rezultate valoroase. În particular, se pare că multe dintre tradiţiile
folosite de Marcu au fost mai curând „tradiţii ale Bisericii" decât
„tradiţii individuale": relatările erau deja vechi la vremea când le-a
folosit el şi reprezentau mărturia unei bisericii (poate a Bisericii din Roma)
despre Cristos.
d. Istoria tradiţiei
Un studiu şi mai recent este încercarea de a
descoperi mijloacele prin care tradiţia orală a ajuns în forma ei prezentă; şi
aceasta se face printr-o cercetare şi mai profundă, în istoria preliterară a
textului. Prin natura ei, acest studiu este şi mai ipotetic. Putem spune ce a
devenit în Matei şi Luca o anumită cuvântare sau incident care aparţine
relatării lui Marcu şi putem sugera şi motivele acestor modificări; dar în
prezent nu avem nici o modalitate de a cerceta dincolo de textul lui Marcu,
decât dacă ne pretăm la metoda presupunerii. În cele din urma, suntem obligaţi
să abordăm textul pe care-l avem: singurul Cristos pe care-L cunoaştem este
Cristosul evangheliilor. A spune că acesta este Cristosul credinţei este un
adevăr: a nega însă că El este Cristosul istoriei este o afirmaţie nefondată.
e. Critica redactării
O altă mişcare recentă îşi concentrează atenţia
asupra contribuţiei evangheliştilor înşişi (critica redactării). În cazul
Evangheliei după Marcu, această metodă de studiu ne duce la o examinare a lui
Marcu ca teolog. Fără îndoială că evanghelistul a fost selectiv atunci când a
folosit materialul care i-a stat la dispoziţie, dar trebuie să fim atenţi să nu
lăsăm impresia că el a impus asupra materialului folosit propria sa teologie.
f. Abordarea liturgică
A existat o tendinţă tot mai accentuată
(reprezentând poate mai degrabă spiritul vremii decât vreo nouă descoperire) de
a interpreta atât Evanghelia după Marcu cât şi Evanghelia după Matei ca fiind
fiecare în parte o „evanghelie a bisericii" şi de a considera, de exemplu,
că relatările privitoare la patimile lui Isus au fost scrise având ca sursă de
inspiraţie sărbătorile „săptămânii patimilor" ce erau ţinute de Biserica
primară. Uneori în paralel cu ideea aceasta avem şi crezul că până şi ordinea
relatărilor din evanghelie ar putea să aibă de a face cu un calendar liturgic
al Bisericii primare Deşi acest punct de vedere, deşi nu ridică obiecţii, pare
prea sofisticat pentru o perioadă atât de timpurie, în special în afara Ierusalimului:
acest punct de vedere merge uneori în paralel cu ideea că Evanghelia după Marcu
a fost scrisă de un tânăr din primul secol, care a dorit să combată anumite
puncte de vedere eclesiologice şi lipsite de spirit misionar din acele zile. În
orice caz, Marcu nu ne lasă impresia că este un individualist strălucit, ci mai
degrabă că este un membru de rând al unei biserici, loial în ce priveşte
reproducerea tradiţiei comune a acesteia, indiferent dacă aceasta a fost
păstrată într-un context liturgic sau nu.
e. Descoperiri recente
Împotriva acestei tendinţe care priveşte tradiţia
orală ca fiind adevărata sursă a evangheliilor şi ca o reacţie la ea, în ultima
generaţie a apărut o altă tendinţă care consideră că documentele scrise într-o
perioadă timpurie constituie de fapt sursa. Această tendinţă a fost facilitată
de descoperirea în Egipt a mai multor papirusuri care conţin porţiuni atât din
evangheliile canonice, cât şi din cele necanonice. Prin faptul că provin
dintr-o perioadă timpurie, acestea stabilesc data scrierii evangheliilor, în
sensul modern al cuvântului, cel târziu la sfârşitul primului secol creştin.
Oricât de importante ar fi fost aceste descoperiri, ele au fost umbrite de
descoperirea din peşterile de lângă Qumran, de pe teritoriul Iordaniei, din
1947 şi anii următori, a unor colecţii de manuscrise în ebraică, aramaică şi
greacă. Aceste *Manuscrise de la Marea Moartă sunt în mare măsură din perioada
precreştină, aparţinând după câte se pare unei comunităţi semi-monastice de
sectarişti iudei. Însăşi existenţa acestor manuscrise dovedeşte că nu există
mărturii apriorice împotriva existenţei unor documente creştine, în greacă sau
aramaică, ca surse ale evangheliilor, în special a unor colecţii de „prorocii
mesianice" şi de „mărturisiri".
h. Influenţe aramaice
Mai departe, descoperirea unor astfel de documente
semitice a ridicat o problemă care era deja în discuţie de o jumătate de secol
şi anume: care a fost limba originală a surselor evangheliilor (în cazul nostru
a Evangheliei după Marcu), greaca sau aramaica? În lumina criticii formei,
această întrebare poate fi lipsită de semnificaţie: totul depinde de stadiul
tradiţiei pe care noi o desemnăm ca sursă a evangheliei, întrucât, cu cât
mergem mai înapoi în timp, cu atât mai plauzibilă pare sugestia că ele au fost
scrise în aramaică, mai precis în Galilea. Şi aceasta ne duce la o altă
problemă, aceea de a vedea în ce măsură greaca lui Marcu este numai greaca koine,
lingua franca a zonei mediteraneene a Imperiului Roman (*LIMBA NOULUI
TESTAMENT), sau a fost în realitate o „greacă tradusă". Aşadar, multele
semitisme din Marcu s-ar datora nu numai reminiscenţelor din VT sau influenţei
limbii greceşti „traduse" a Septuagintei, a VT grecesc, şi nici
structurilor de vorbire semitice păstrate în limba iudeului palestinian
(cunoaşterea regionalismelor de către Marcu ar putea fi cu greu explicate
altfel), chiar dacă cel puţin în ultimii ani el a vorbit greaca în mod curent,
ci se datorează originalelor în aramaică ce stau aşternute în faţa evanghelistului.
Este adevărat că pentru cercetătorii biblici care
subscriu acestui punct de vedere, multe versete dificile din Marcu au fost
interpretate ca fiind rezultatele unei înţelegeri greşite sau a unei traduceri
greşite a unor surse originale în aramaică pierdute, indiferent dacă acestea au
fost scrise sau orale. Pare destul de sigur că aramaica a fost limba maternă a
Domnului şi a apostolilor Lui, dacă judecăm după unele cuvinte şi expresii
aramaice care au rămas, chiar într-o haină „grecizată" (vezi Marcu 5:41;
7:34; 15:34). În timp ce teoria lui C.C. Torrey - care considera că
evangheliile au fost în întregime nişte traduceri - nu s-a bucurat de o
accepţiune generală printre cercetătorii Bibliei, întrucât se situa pe o
poziţie prea extremă şi conţinea prea multe argumente forţate, totuşi, sunt
puţini cei care neagă importanţa structurii aramaice care stă la baza fiecărei
evanghelii şi valoarea pe care o prezintă luarea în considerare a vocabularului
aramaic şi a expresiilor aramaice, atunci când textul în greacă prezintă
dificultăţi. Recent problema a fost abordată cu mai multă atenţie, în engleză,
în special de către Matthew Black. Acest proces de traducere este sprijinit în
mod tradiţional în mărturiile care ne-au rămas de la Papias, păstrate în
scrierile lui Eusebius; dar când spune că Marcu a fost „comentatorul" lui
Petru, este puţin probabil că el se referă numai la simplul fapt că Marcu a
tradus aramaica în care predica Petru, în greacă. Latinismele lui Marcu pot fi
un argument care să sprijine ideea că evanghelia a fost scrisă la Roma: pe de
altă parte, ele pot pune simplu în evidenţă greaca vorbită de populaţia de rând
din partea de răsărit a imperiului. În orice caz, aceste latinisme nu sunt la
fel de importante ca semitismele sale.
IV. Caracteristici speciale
În esenţă, limba în care a fost scrisă Evanghelia
după Marcu este cea mai directă şi concisă, comparativ cu celelalte evanghelii;
Evanghelia după Matei conţine mult material care reflectă interesele specific
evreieşti, aspecte care nu pot fi găsite în Marcu, iar Luca conţine subiecte de
natură „medicală" sau „umană" care nu pot fi găsite în Marcu, cum ar
fi cele trei pilde celebre din Luca 15. Sfârşitul brusc al lui Marcu constitue
o problemă în sine, cu toate că ar trebui probabil să fie văzut mai degrabă ca
o problemă textuală, nu una teologică. Diferitele alternative care ne sunt puse
înainte de manuscrise ne sugerează toate că evanghelia originală s-a sfârşit
brusc în acelaşi loc, indiferent dacă acest lucru a fost un accident sau s-a
planificat în felul acesta: această a doua variantă este mai puţin împărtăşită.
S-ar putea că teoria de mai sus constitue o descriere negativă a naturii şi a
conţinutului Evangheliei după Marcu.
Într-adevăr, acesta este motivul precis pentru care
în zilele de glorie a criticii surselor (izvoarelor) Evanghelia după Marcu a
fost considerată cea mai veche şi mai primitivă dintre evanghelii, şi o sursă
pentru celelalte două evanghelii sinoptice. Dar ce se întâmplă când toate
sursele de documentare dispar în egală măsură în masa haotică a tradiţiei
orale? Observaţia de bază cu privire la natura şi la stilul lui Marcu rămâne în
picioare. Aceasta nu este numai impresia subiectivă a unora care au trăit în
secolul XX; Papias din Hierapolis ne arată că problema a fost simţită tot atât
de acut şi în cel de-al doilea secol. Dacă Marcu a cunoscut mai multe lucruri
despre Domnul, de ce nu le-a relatat? De ce omite atât de multe lucruri pe care
ceilalţi evanghelişti le relatează? Pe de altă parte, de ce în mod obişnuit
naraţiunile lui sunt mai detailate şi mai vii decât naraţiunile paralele din
celelalte evanghelii? În plus, la prima vedere Marcu pare să prezinte aspectele
din viaţa Domnului în mod cronologic, cu alte cuvinte să facă un fel de
„biografie", în sensul elenist şi modern al cuvântului (cu toate că Marcu
însuşi precizează că lucrarea lui este o „evanghelie", nu o
„biografie", Marcu 1:1). Dar este structura lui Marcu cea a unei
evanghelii? Şi dacă nu, putem discerne vreun principiu după care s-a aranjat
materialul? În trecut s-au făcut încercări de a corela vrând-nevrând cronologia
celorlalte evanghelii după cronologia lui Marcu. Dar s-a ajuns la concluzia că
lucrul acesta este imposibil cu toate că, în linii mari vorbind, Matei şi Luca
respectă acelaşi schelet de bază pe care îşi clădesc propriul lor material -
poate datorită comodităţii sau poate datorită faptului că structura era deja
cunoscută şi general acceptată.
Poate că răspunsul trebuie căutat în folosirea
atentă a noii înţelegeri cu privire la natura şi importanţa tradiţiei orale
care stă la baza Evangheliei după Marcu, în forma pe care o avem noi. Căci este
un lucru bine cunoscut că repetarea orală constantă duce nu la diversitate ci
la uniformitate, în special când această repetiţie este făcută de dascăli mai vârstnici
şi lipsiţi de imaginaţie, al cărui scop nu este acela de a-i distra pe
catehumenii din biserică, ci de a-i instrui. Relatările nu se ramifică ci se
simplifică, dacă sunt făcute cu un scop pur didactic; evenimentele sunt
simplificate la maximum. Într-o astfel de tradiţie, diferitele variante ale
unei relatări nu pornesc de la o singură relatare originală; tendinţa este
aceea de a asimila variantele originale, dar într-un mod cu totul inconştient.
Cercetătorii biblici n-au recunoscut întotdeauna
lucrul acesta, pentru că de prea multe ori ei i-au analizat pe primii păzitori
ai tradiţiei creştine prin prisma tradiţiilor existente între naratori arabi,
celţi sau scandinavieni, după tiparele culturale care le erau deja cunoscute
acestor cercetători. Învăţătorul mai vârstnic de Şcoală duminicală dintr-o
biserică de la ţară ar putea fi luat ca o paralelă destul de reuşită, căci
practicând rugăciunea lui „improvizată" el tinde să devină în anumite
situaţii cvasiliturgic, iar rugăciunile lui să aibă o formă fixă. Văzută în
această lumină, Evanghelia după Marcu nu este cea mai primitivă şi cea mai
puţin dezvoltată dintre evanghelii. Cea de-a doua evanghelie nu este o
înşiruire de fapte prezentate sec, căruia i s-au adăugat înflorituri de către
alţi scriitori, după cum le-a dictat imaginaţia. Dimpotrivă, Marcu este cea mai
dezvoltată dintre toate evangheliile în sensul că este uzată datorită faptului
că a fost atât de mult folosită, curăţată de tot ceea ce nu era semnificativ,
cât şi în sensul că forma în care au fost fixate învăţăturile din ea a rezistat
la testul timpului. La urma urmelor, aceasta este tocmai ceea ce a spus Papias.
Aceasta nu ne spune nimic cu privire la data când a
fost scrisă Evanghelia după Marcu în forma ei prezentă; doar prin observaţie
empirică ne dăm seama că ea poartă, mai clar decât oricare altă evanghelie,
caracteristicile unui manual didactic din secolul întâi, o colecţie de fapte
care a păstrat numai ceea ce a considerat că este semnificativ, îndepărtând
fără milă orice surplus. Spre deosebire de aceasta, Evanghelia după Luca a fost
de la bun început concepută special să fie un document scris, alături de alte
documente scrise (Luca 1:1-4), urmărindu-se un contrast voit profund între
conţinutul ei şi învăţături ca cele din Marcu ce nu au nici o legătură între
ele. Luca, de fapt, se pretinde o lucrare literară, ca şi Faptele Apostolilor
de fapt (Faptele Apostolilor 1:1); Marcu nu revendică o astfel de pretenţie.
După toate probabilităţile, el nu a fost un om cu o educaţie aleasă, cum a fost
Luca sau Pavel şi lucrul acesta ar putea explica foarte bine unele situaţii în
care a dat dovadă de vădită stângăcie în Evanghelia lui. Dar nici ascultătorii
lui nu au fost oameni cu o educaţie aleasă, şi scopul lui nu era acela de a
ajunge la desăvârşire literară, ci de a comunica adevărul. Chiar şi
evangheliile lui Matei şi Ioan par a fi aranjate cu atenţie, deşi aranjarea se
face în fiecare caz după principii diferite; dar în ce priveşte conţinutul lui
Marcu, principiul aranjării pare să fie în mare măsură mnemonic. Întâmplările
şi cuvântările sunt legate unele de celelalte prin cuvinte-cheie sau prin
similaritatea subiectelor, şi nu după criteriul ordinii cronologice. Acolo unde
ordinea evenimentelor diferă de cea pe care o găsim în Evangheliile după Matei
şi Luca, această diferenţă poate fi uneori demonstrată prin faptul că apare un
cuvânt-cheie sau un cuvânt de legătură diferit de cel pe care îl întâlnim în
Matei sau Luca.
Toate acestea se potrivesc perfect cu prezentarea
schematică de mai sus a originii şi a naturii Evangheliei după Marcu, iar în
punctele unde găsim că datele prezentate mai sus se potrivesc exact cu cele mai
vechi tradiţii privitoare la evanghelie, aceste aspecte fac ca tradiţiile
respective să fie şi mai bine atestate. Căci Papias, de la care ne parvine cea
mai veche mărturie, pare să îl apere pe Marcu în citatul prezentat mai sus,
exact împotriva aceloraşi învinuiri pe care i le-ar putea aduce un savant al
zilelor noastre - omiterea unor detalii semnificative şi lipsa unui aranjament
cronologic. Apărarea pare a consta tocmai în natura evangheliei care, spune
Papias, nu este decât o prezentare permanentă a învăţăturilor lui Petru,
prezentate în felul acesta pentru posteritate, la vremea când sursa primară a
acestora se stingea din viaţă. Ordinea cronologică atentă şi catalogarea
completă a faptelor nu pot fi găsite la Petru, spune Papias, pentru că acestea
nu erau un obiectiv pentru el. Scopul lui a fost pur practic şi instructiv.
Este incorect să aduci o învinuire unui om pentru că nu a reuşit să realizeze
ceva ce nu şi-a propus. Dacă toate lucrurile sunt aşa cum le-am prezentat,
Marcu este absolvit, alături de Petru, iar în ce priveşte multe alte
particularităţi ale evangheliei, motivele pe care le-a avut devin dintr-o dată
clare. (*EVANGHELII).
BIBLIOGRAFIE
Comentarii de A. Menzies, The Earliest Gospel,
1901; H.B. Swete, 1913; C.H. Turner, 1928; A.E J. Rawlinson, 1936; V. Taylor,
1952; C.E.B. Cranfield, CCT, 1960; R.A. Cole, TNTC, 1961; D.E. Nineham, 1963;
W.L. Lane, 1974; M. Black, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts,
1946; G.R. Beasley; Murray, A Commentary on Mark Thirtheen, 1957; N.B.
Stonehouse, The Witness of Matthew and Mark to Christ, 1958; A.M.
Farrer, A Study in St. Mark, 1951; E. Trocmé, The Formation of the
Gospel Acording to Mark, E.T. 1975; R.P. Martin, Mark - Evangelist and
Theologian, 1972.
A.C.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu