mândrie



MÂNDRIE. Accentul care se pune pe mândrie şi pe opusul acesteia, smerenia, este un aspect distinctiv al religiei biblice, aspect care nu are paralele în alte religii sau sisteme etice. Mândria răzvrătită, care refuză să depindă de Dumnezeu şi să-I fie supusă, ci îşi atribuie sieşi onoarea care I se cuvinte Lui, reprezintă tocmai rădăcina şi esenţa păcatului.

Putem spune împreună cu Toma d’Aquino că mândria s-a manifestat pentru prima dată atunci când Lucifer a încercat să-şi instaureze scaunul de domnie mai presus de Dumnezeu şi să fie independent de El (Isaia 14:12-14). Diavolul cel căzut (Luca 10:18) a inspirat lui Adam şi Eva dorinţa de a fi ca dumnezeii (Geneza 3:5), iar rezultatul a fost acela că, prin căderea în păcat, întreaga natura a omului a fost atacată de mândrie (cf. Romani 1:21-23). În 1 Timotei 3:6, „osânda diavolului" este asociată cu mândria (cf. „cursa diavolului" în 1 Timotei 3:7; 2 Timotei 2:26); mândria a fost propria lui ruinare şi rămâne mijlocul principal prin care el îi ruinează pe oameni, bărbaţi şi femei. Acesta este motivul pentru care pe tot parcursul VT găsim o permanentă condamnare a aroganţei omului în special în Psalmi şi în cărţile didactice. În Proverbe 8:13 atât ge’a, „aroganţă", cât şi ga’wa, „insolenţă", urăsc înţelepciunea divină: manifestarea lor sub forma mândriei naţionale a Moabului (Isaia 16:6), a lui Iuda (Ieremia 13:9) şi a lui Israel (Osea 5:5) sunt condamnate de către proroci foarte categoric. Acea notorie „mândrie care merge înaintea căderii" este numită ga’on, „superioritate care se umflă", în Proverbe 16:18, şi este respinsă în favoarea unui duh smerit. „Trufia", gobah, apare ca o cauză de bază a ateismului în Psalmul 10:4. Ea este motivul căderii lui Nebucadneţar în Daniel 4:30,37. Un cuvânt mai blând, zadon, „prezumţie", este folosit pentru entuziasmul lui David din tinereţe, în 1 Samuel 17:28, dar în Obadia 3, chiar şi acest cuvânt este privit ca un rău care amăgeşte. Mai apar şi alte avertismente împotriva mândriei în Cărţile didactice de mai târziu, cum ar fi Eclesiasticul 10:6-26.

În ultimele patru secole î.Cr., învăţătura greacă era opusă iudaismului în sensul că mândria era privită ca o virtute, iar smerenia ca şi ceva vrednic de dispreţ. „Omul cu suflet mare" al lui Aristotel era foarte mândru de măiestria sa; dacă ar fi subestimat-o, lucrul acesta l-ar fi etichetat ca un om cu un spirit inferior. În mod similar, stoicul îşi afirma independenţa sa morală şi egalitatea sa cu Zeus. În tragedia greacă, însă, insolenţa (hybris), este o sursă profundă a răului moral (cf. de ex. Antigona de  Sofocle).

Etica creştină a respins conştient sistemul de gândire grec şi a acceptat punctul de vedere al VT. Smerenia a fost considerată ca o virtute desăvârşită atunci când Cristos a afirmat despre Sine că este „blând şi smerit cu inima" (Matei 11:29). Pe de altă parte, mândria (hyperephania) a fost trecută pe lista viciilor degradante care ies din inima omului (Marcu 7:22). În Cântarea Mariei (Luca 1:51 ş.urm.), se spune că Dumnezeu risipeşte gândurile celor mândri, dar îi înalţă pe cei smeriţi. Atât în Iacov 4:6 cât şi în 1 Petru 5:5, este citat pasajul din Proverbe 3:34, pentru a sublinia contrastul dintre cei smeriţi (tapeinois), cărora Dumnezeu le arată bunăvoinţă, şi cei mândri (hyperephanois), cărora Dumnezeu le stă împotrivă. În descrierea pe care o face societăţii păgâne depravate, în Romani 1:30; cf. 2 Timotei 3:2, Pavel îl pune pe cel insolent (hybristsas) şi pe cel îngâmfat (alazonas) în acelaşi loc cu păcătoşii mândri. Atitudinea arogantă şi ostentaţia (alazoneia) sunt combătute în Iacov 4:16 şi în 1 Ioan 2:16. În 1 Corinteni 13:4 ni se spune că în dragoste nu este nici aroganţa şi nici îngâmfarea care îi distruge pe învăţătorii mincinoşi din 1 Timotei 6:4.

Pavel a considerat mândria („lauda" pricinuită de cunoaşterea Legii, şi de faptele/neprihănirea lor) ca fiind duhul caracteristic iudaismului şi ca o cauză directă a necredinţei iudeilor. El a insistat asupra faptului că Evanghelia are menirea să excludă lauda de sine (Romani 3:27) învăţându-i pe oameni că sunt păcătoşi, că nici vorbă nu mai poate fi de aşa-zisa lor neprihănire individuală şi că ei trebuie să-şi caute neprihănirea lor în Cristos şi să o primească ca un dar, prin credinţa în El. Mântuirea este „nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni"; ea se capătă numai prin har. De aceea, nici un om, nici măcar Avraam, nu se poate lăuda că şi-a procurat singur mântuirea (vezi Efeseni 2:9; 1 Corinteni 1:26-31; Romani 4:1-2). Mesajul neprihănirii prin Cristos pe care ni-l aduce Evanghelia este sunetul de clopot care anunţă îngroparea neprihănirii personale în religie. Acesta este motivul pentru care Evanghelia a fost o piatră de poticnire pentru iudei cei mândri (Romani 9:30-10:4).

Această subliniere a NT a avut un impact asupra eticii din primele veacuri creştine şi din evul mediu. Augustin, Toma d’Aquino şi Dante, toţi califică mândria ca fiind păcatul suprem, în vreme ce Milton şi Goethe o dramatizează.

BIBLIOGRAFIE
ERE; Arndt; MM; R. Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, 1944-5, cap. 7; E. Güting, C. Brown, NIDNTT 3, p. 27-32; G. Bertram, TDNT 8, p. 295-307, 525-529.

D.H.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: