mâncare



MÂNCARE. În acest termen general sunt incluse toate produsele vegetale şi animale folosite de om pentru a-şi păstra viaţa fizică a trupului său.

I. În Vechiul Testament

a. Perioadele cele mai vechi

De la început (Geneza 1:29-30; 2:16) toate plantele care făceau seminţe (în special cerealele şi legumele, probabil) precum şi pomii care făceau fructe i-au slujit omului ca hrană, iar zarzavaturile şi legumele ca hrană pentru animale. Căderea în păcat a omului a atras după sine truda pentru culegerea şi producerea hranei (Geneza 3:18, 23; 4:2-3). Mâncarea din corabia lui Noe a fost, evident, specifică hranei care exista la vremea aceea, dar nu ni se dă nici un detaliu (Geneza 6:21). După potop, Dumnezeu a promis că semănatul şi seceratul nu vor înceta atât timp cât va dura pământul şi ca toate făpturile vii (pe lângă vegetaţie) pot fi folosite ca hrană, dar nu şi sângele lor (Geneza 8:22-9:4). După potop, în vremea când Noe şi urmaşii lui au repopulat pământul, creşterea viţei de vie (şi în consecinţă, beţia) a apărut prima dată (Geneza 9:20-21).

b. Epoca patriarhală

În Egipt, Palestina şi Mesopotamia, în prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr., cerealele şi diferite feluri de pâine au constituit produsul principal de alimentaţie, împreună cu laptele, untul, brânzeturile, apa, vinul şi berea. Fără îndoială că triburile seminomade ale patriarhilor au trăit în primul rând cu produse lactate de la turmele şi cirezile lor, dar au avut şi pâine (vezi proviziile date lui Hagar, Geneza 21:14), iar uneori au cultivat cereale în fiecare sezon, aşa cum a făcut Isaac (Geneza 26:12) şi poate şi Iacov (cf. Geneza 37:7), întrucât el a trebuit să cumpere grâne din Egipt în timpul foametei (Geneza 42:2,25 ş.urm.; 43:2; 44:1-2). Ciorba de linte (o ciorbă roşie) era probabil o mâncare obişnuită în zilele când Esau şi-a vândut dreptul său de întâi născut pentru o masă pregătită din această linte (Geneza 24:29-34), dar cu siguranţă că mai târziu a fost (de ex. 2 Samuel 17:28). Musafirii de onoare erau serviţi cu un viţel îngrăşat, alături de care mai erau servite brânzeturi şi lapte. (Geneza 18:6-8). Putem compara acţiunea lui Avraam cu referirile din textele canaanite de N, din Ugarit, care menţionează tăierea unui „miel din turmă şi pregătirea lui" sau „cel mai gras... animal pus la îngrăşare" (ANET; p. 146,149,151). Deşi carnea nu era parte a hranei de fiecare zi, mâncarea preparată din carne de vânat era destul de comună în Palestina şi Siria antică. Lui Isaac i-a plăcut carnea gustoasă de vânat (Geneza 27:3-4), aşa cum i-a plăcut şi egipteanului Sinuhe în Palestina, puţin mai înainte (ANET; p. 20). Cadourile prezentate demnitarilor puteau include nuci şi miere precum şi delicatese (Geneza 43:11). Tăbliţele din sec. al 18-lea î.Cr. care au fost găsite în palatul de la Mari ne arată că mari cantităţi de miere au fost folosite la ospeţele date în cinstea unor vizitatori de rang împărătesc; în aceeaşi perioadă împăratul Ishme-Dagan al Asiriei i-a trimis fratelui său care domnea la Mari fructe de fistic. De asemenea, în Egipt mierea a fost în primul rând un prerogativ al casei împărăteşti şi al înaltei societari, dar uneori a fost folosită şi de inferiorii acestora. În final, masa comună a fost un simbol recunoscut al amiciţiei dintre două părţi care au făcut o înţelegere, de ex. Isaac şi filistenii din Geneza 26:30, şi Iacov şi Laban în Geneza 31:54. Nu ni se dă nici un detaliu în ce priveşte masa cu care Iosif i-a servit pe fraţii lui în Egipt (Geneza 43:31-34).

c. Israel în Egipt

În Egipt, în ciuda vieţii grele, israeliţii captivi au avut o varietate de mâncăruri de care şi-au adus aminte cu nostalgie în timpul călătoriei lor prin pustie: peşte din abundenţă, castraveţi, pepeni, praz, ceapă, usturoi (Numeri 11:5). Această listă corespunde destul de bine alimentelor pe care le cunoaştem din Egiptul antic, şi mai ales din partea de E a Deltei (regiunea Gosen), în sec. al 13-lea. Astfel, lăudând regiunea Ra’amses, un scrib apreciază bogăţia ei în ce priveşte alimentele: soiuri de ceapă şi praz, şapte soiuri de peşte în apele ei şi diferite fructe şi legume (ANET, p. 471; şi mai clar, R A. Caminos, Late-Egyptian Miscellanies, 1954, p. 74).

d. Mâncarea în Israel

(i) Hrana vegetală. Cerealele, vinul şi uleiul de măsline au fost cele trei mărfuri principale (Deuteronom 7:13; Neemia 5:11; Osea 2:8). Cerealele erau în principal orz, grâu şi uneori alac (secară albă), un soi inferior de grâu; vezi Exod 9:32 (Egipt); Deuteronom 8:8; şi Isaia 28:25 (observaţi ordinea cerealelor). Pentru prepararea şi coacerea pâinii, vezi *PÂINE; această hrană de bază a constituit cel mai potrivit simbol pentru Cristos Însuşi, Pâinea vieţii (cf. Ioan 6:33, 35).

*Viţa de vie a fost al doilea furnizor mai important; nu numai pentru că dădea struguri proaspeţi ca fructe (Numeri 6:3; Deuteronom 23:24), ci şi pentru strugurii uscaţi, sub formă de stafide (1 Samuel 25:18; 30:12); sau pentru mustul de struguri dulce, ‘asis (Isaia 49:26; Amos 9:13; Ioel 1:5; 3:18, AV „vin dulce", „vin nou"); sau pentru mustul fermentat de jumătate sau vinul cel nou (Judecători 9:13; Osea 4:11; Proverbe 3:10; etc.); precum şi pentru vinul complet fermentat (yayin). Aceste sucuri roşii de struguri au fost deseori denumite „sângele strugurilor" (Geneza 49:11; Deuteronom 32:14). *Vinul, în diferitele lui forme, era băutura obişnuită în Palestina antică. Diferite vinuri din Egiptul antic, din Palestina (cf. acela de la Helbon, menţionat Ezechiel 27:18 şi în textele asir.) şi din Asia Mică au fost celebrate în antichitate. Oţetul (vinul care a devenit acid), diluat cu apă, era util pentru reîmprospătarea lucrătorilor de la câmp (Rut 2:14).

Pe lângă faptul că este un cuvânt general pentru băuturile fermentate, sekar, „băutură tare", pare să fi fost folosit specific pentru băuturile pregătite din cereale (adică, berea; Herodot, 2.77) sau din curmale (ibid, 1.193) sau chiar din miere. Berea era o băutură care era mai populară în Mesopotamia, iar în Palestina vinul; ambele erau folosite în mod obişnuit în Egipt, unde vinul de curmale este menţionat împreună cu alte băuturi. Pentru vinul condimentat, vezi (iv) Condimentarea, mai jos.

Al treilea produs de bază, uleiul de măsline, a fost folosit atât ca mâncare cât şi ca grăsime pentru gătit, împreună cu făina, *uleiul intra în componenţa pâinilor şi a turtelor, acestea puteau fi coapte în ulei (Exod 29:2); el era folosit pe scară largă, cf. văduva din Sarepta (1 Împăraţi 17:12).

Pentru legume, vezi secţiunea b. şi c. de mai sus, Epoca patriarhală (linte) şi Israel în Egipt (Numeri 11:5); era folosită şi fasolea, pol (2 Samuel 17:28; Ezechiel 4:9). Cuvântul apare şi în Egipt, în sec. al 13-lea î.Cr. Pe lângă strugurii şi măslinele deja menţionate, fructele au includeau *smochine, uneori presate în turte (cf. Isaia 38:21 pentru a fi folosite ca medicament; ele mai erau folosite cu scop medicinal şi în Ugarit, pentru cai) şi de asemenea smochinele de sicomor, ca şi în Egipt, care trebuiau să fie crestate pentru a fi aduse la mărimea la care putea fi mâncate (lucrul cu care se ocupa Amos; Amos 7:14). Rodiile erau mâncate şi sucul lor băut (Cântarea Cântărilor 8:2). Existau diferite nuci, printre care şi migdalele (Ieremia 1:11) şi nucile de fistic (vezi la Epoca patriarhală, mai sus). În Proverbe 25:11; Cântarea Cântărilor 2:3, 5; 7:8; 8:5; Ioel 1:12, termenul tappuah înseamnă probabil „măr", cu toate că această interpretare este deseori pusă la îndoială. În afara Egiptului şi a Palestinei, Textele babiloniene indică faptul că mărul era cunoscut de multă vreme în Mesopotamia (hashuru), ca şi în partea de SE a Asiei Mici (Purushanda, lângă oraşul modern Topada). (Vezi de asemenea, *COPACI, POMI.)

(ii) Produse de provenienţă animală. Acestea includ mierea, grăsimile şi carnea. Mierea albinelor sălbatice care putea fi găsită între stânci, în copaci, etc., era utilizată pe scară foarte largă (Deuteronom 32:13; Judecători 14:8; 1 Samuel 14:25; 2 Samuel 17:29). Scriitorii VT nu ne spun dacă evreii au practicat sau nu apicultura (asemenea egiptenilor). *Mierea a fost o delicatesă foarte preţuită (Psalmul 19:10; Proverbe 24:13). Palestina a fost într-adevăr o ţară unde curgea „laptele şi mierea" (Exod 3:8) În sec. al 15-lea î.Cr., faraonul egiptean Tuthmosis al III-lea a adus cu sine, când s-a întors din lupta cu Siria şi Palestina, sute de vase cu miere, luate ca şi tribut (campaniile a 7-a şi a 14-a). Vezi descrierea bogăţiei în cereale, vin, ulei, miere, fructe şi cirezi de vite a Palestinei, descriere pe care o face Sinuhe (ANET, p. 19-20).

Laptele a fost un alt produs alimentar important, împreună cu derivatele lui, untul şi brânza. Pentru lapte, cf. Proverbe 27:27; Isaia 7:22; Ezechiel 25:4; pentru unt, Proverbe 30:33; iar pentru brânză, vezi Iov 10:10; 1 Samuel 17:18; 2 Samuel 17:29 (ca dar). Laptele era oferit deseori vizitatorului neaşteptat sau musafirilor, aşa cum a fost cazul cu Sisera în Judecători 4:19; 5:25, şi aşa cum s-a întâmplat cu secole mai devreme fugarului egiptean Sinuhe (ANET, p. 19).

Carnea era consumată numai ocazional, cu excepţia, poate, a celor bogaţi care puteau să o aibă la masă în mod regulat. Aşa cum a obişnuit Avraam, musafirilor li se punea înainte carne de viţel, de ied sau de miel (cf. Judecători 6:19 ş.urm.; 2 Samuel 12:4), iar aceste animale puteau fi date ca daruri atât vii, cât şi pregătite (1 Samuel 16:20; 25:18). Viţelul cel îngrăşat în grajd era deseori ţinut pentru ospeţele domneşti (Proverbe 15:17), ca în Egipt (tabloul din lucrarea lui N.M. Davies, Egyptian Paintings, 1955, placa 4) sau în Mesopotamia - după spusele curteanului care era responsabil cu aranjamentele pentru vizita unui împărat şi care a raportat despre un viţel îngrăşat, acesta era atât de greu încât: „atunci când stă în picioare, sângele îi fuge în picioare şi nu mai poate sta..." Copiii apostaţi ai lui Eli preferau carnea prăjită, nu pe cea fiartă (1 Samuel 2:13-15) iar carnea fiartă într-un cazan cu apă a fost subiectul unui text al lui Ezechiel (24:3-5). Dar un ied nu putea fi fiert în laptele mamei lui (Exod 23:19), probabil pentru că acest fapt părea să fi fost asociat cu practica canaanită legată de jertfe, şi de aceea, implicaţiile puteau fi similare cu cazul când se aduceau jertfe idolilor în vremea NT. Levitic 11:1-23, 29 ş.urm. (cf. 41 ş.urm.) şi Deuteronom 14:3-21 conţin legea cu privire la animalele care puteau fi mâncate şi la cele care nu puteau fi mâncate. Pe lângă boi, oi şi capre, mai puteau fi mâncate şapte soiuri de vânat (Deuteronom 14:5) şi toate celelalte animale cu copita despicată care rumegau hrana. Animalele care nu îndeplineau ambele condiţii au fost interzise ca hrană şi au fost trecute pe lista animalelor „necurate", împreună cu mai bine de douăzeci de soiuri de păsări. În ce priveşte peştele, etc., numai peştii care aveau şi aripioare şi solzi puteau fi mâncaţi. Insectele care puteau fi mâncate erau foarte puţine (din familia lăcustelor). Unele din creaturile interzise erau pur şi simplu nepotrivite pentru a fi consumate de om; altele (de ex. porcul) nu prezentau siguranţă în verile călduroase; altele au fost prea strâns legate de idolatria popoarelor din jur. Pentru peşti, vezi secţiunea c., mai sus, referitoare la Israel în Egipt, şi *PEŞTE, PESCUIT.

(iii) Proviziile de alimente de la palatul lui Solomon.

În 1 Împăraţi 4:7, 22-23, 27-28, se spune că guvernatorii celor 12 provincii administrative ale lui Israel, trebuiau să furnizeze fiecare câte o lună pe an provizii alimentare pentru curtea lui Solomon: proviziile pentru o zi fiind 30 cori de făină, (1 cor = 0.181 m3 n.ed.) 60 cori de altă făină, 30 de vite şi 100 de oi, vânat, păsări şi nutreţ pentru grajdurile împărăteşti. În mod similar, Solomon i-a plătit lui Hiram I, împăratul Tirului, pentru cedrul şi pentru tăietorii de lemne, 20.000 de cori de grâu pe an, şi o cantitate corespunzătoare de ulei. Această deservire de la palat a fost caracteristică curţilor orientale din antichitate, aşa cum este arătat în arhivele de la curţile egiptene şi mesopotamiene. Curţile lui Nebucadneţar II, împăratul Babilonului şi ale lui Cirus, împăratul Persiei, par să fi fost aprovizionate lunar de funcţionari ai districtelor, similar sistemului aplicat la curtea lui Solomon; vezi R.P. Dougherty, BASOR 5, 1925, p. 23-31, 40-46. Se presupune că proviziile pe care le primea Solomon la curte lunar erau percepute ori din impozitele locale, în natură (cereale pentru făină, animale vii), ori în plus, pe lângă acestea, erau plătite de cele 12 districte.

Nu numai sistemul, ci şi cantitatea şi modul de distribuire a proviziilor de la curtea lui Solomon se aseamănă cu consumul la alte curţi împărăteşti. Personalul de curte din Orientul antic poate fi împărţit, pentru convenienţă, în trei grupe: în primul rând, împăratul, familia lui şi toţi miniştri; în al doilea rând, curtenii principali şi funcţionarii oficiali ataşări departamentelor ministeriale; iar în al treilea rând, numărul (probabil) şi mai mare de angajaţi de toate meseriile şi profesiunile care pot fi concepute. Palatul din Orientul Apropiat antic nu era numai reşedinţa împăratului ci şi sediul întregului guvern central al statului. Avem la dispoziţie nişte statistici parţiale pentru comparaţie, din Egipt şi Mesopotamia. În sec. al 18-lea î.Cr., arhivele împărăteşti de la Mari şi Chagar Bazar din NV Mesopotamiei consemnează proviziile alimentare zilnice necesare împăratului şi miniştrilor (adică prima grupă de mai sus); cantităţile se referă la sute de litre (qa) de cereale, pâine, paste făinoase, miere şi siropuri în fiecare zi; la Chagar Bazar media era de 945 de litre pe zi, pentru „ospăţul împărătesc" (J. Bottéro, Archives Royales de Mari, 7, 1957, p. 270-273). Este vrednic de a compara numai marile cantităţi de orz doar care erau consumate în palatul de la Mari (vezi Birot, ibid, 9, 1960, p. 264-265). Rapoarte similare s-au păstrat şi de la curtea egipteană, din timpul Dinastiei a 13-a (aceeaşi perioadă). Ceea ce se poate compara direct sunt cei 726 litre (10 har - saci) de făină folosită zilnic pentru a face pâine pentru curtea egipteană din timpul lui Seti I (cca. 1300 î.Cr.) în Egiptul de Jos (Spiegelberg, Rechnungen, Zeit Setis. 1, 1896). Pregătirile pentru sosirea unui faraon în ultima parte a sec. al 13-lea î.Cr. includea furnizarea a 9.200 de pâini (opt sortimente), a 20.000 de pesmeţi (două sortimente) şi a unor cantităţi mari de alte alimente (R.A. Caminos, Late-Egyptian Miscellanies, 1954, p. 198-201). Toate aceste cifre sunt valabile de regulă pentru consumatorii din „grupa întâi" (şi poate în ultimul exemplu şi pentru cei din „grupa a doua"), dar aici nu au intrat şi lucrătorii din grupa a 3-a. - de ex. cele 400 de femei de la palatul din Mari. Tăbliţe cu raţii din Babilon, între cel de-al 10-lea şi cel de-al 35-lea an al domniei lui Nebucadneţar II (595-570 î.Cr.) ne dau delalii cu privire la cantitatea de cereale şi ulei alocată captivilor de neam împărătesc, printre care îi putem include şi pe Ioiachin, împăratul lui Iuda şi pe fiii lui, precum şi pe numeroşi artizani din Egipt, Filistia, Fenicia, Ionia, Lidia, Cilicia. Elam, Media şi Persia. (Pentru detalii, vezi ANET, p. 308; DOTT, p. 84-86; sursa de bază este E.F. Weidner, Mélanges R. Dussaud, 2, 1939, p. 923-935; pentru resurse utile, vezi W.F. Albright, BAS, 1942, p. 49-550

În cazul lui Solomon, dacă un cor („o măsură") este considerată a fi 220 de litre (R.B.Y. Scott, BA 22, 1959, p. 31; cf. *GREUTĂŢI ŞI MĂSURĂTORI), atunci cei 30 + 60 de cori de făină pe care-i folosea zilnic ar însuma 6.600 + 13.200 litre, totalizând 19.800 de litre pe zi sau 594.000 de litre pe lună. Ţinând cont de cifrele comparative date mai sus, 600 de litre ar fi fost alocate zilnic pentru Solomon, familia lui şi miniştrii lui (cf. 726 şi 945 litre pentru Egipt, respectiv Chagar Bazar, aşa cum este arătat mai sus), adică pentru „grupa întâi"; celelalte 6.000 de litre de făină fină erau alocate probabil grupului principal de curteni şi funcţionari („clasa a doua"), iar cele 13.200 de litre care au mai rămas, numărului mare de angajaţi ai curţii („clasa a 3-a"). Mărturii din Mari indică faptul că 1 iku de pământ (3.600 de metri pătraţi) producea un ugar de cereale (1.200 de litre). Dacă recolta israeliţilor a fost cât de cât constantă şi dacă o litră de boabe dădeau aproximativ o litră de făină, atunci este posibil să sugerăm că proviziile lunare de făină de la curtea lui Solomon (594.000 de litre) ar fi echivalentul cerealelor recoltate de pe o suprafaţă de 495 de iku sau de pe aproximativ 424 de acri. Aceasta reprezintă o suprafaţă de aproximativ 1,7 km2 - cu siguranţă nefiind o povară pentru nici unul din cele douăsprezece districte. În ce priveşte cei 20.000 de cori de grâu pe an de care avea nevoie Hiram, urmând acelaşi fir al calculului, ar necesita recolta de pe aproximativ 305 iku sau 262 de acri în fiecare lună, adică de pe o suprafaţă de aprox. 1.06 km2, din nou o cifră rezonabilă..

(iv) Condimentarea şi gătitul

Gătitul includea coacerea pâinii şi a turtelor (cu sau fără aluat dospit) , gătitul supelor şi al tocăniţelor şi prăjirea sau fierberea cărnurilor (vezi mai sus). *Sarea era o necesitate de bază pentru o masă (Iov 6:6). Aşa cum am menţionat deja, împărţirea unei mese cu cineva era semnul unei înţelegeri (Geneza 26:30; 31:54), iar expresiile „legământ de sare" (Numeri 18:19), sau „a mânca sarea cuiva" (Ezra 4:14) aveau acelaşi înţeles (adică, indicau o înţelegere sau loialitate). *Ierburile pentru condimentate includeau mărar şi chimen  (Isaia 28:25, 27) şi coriandru (Exod 16:31; Numeri 11:7). Utilizarea obişnuită a acestora în antichitate este dovedită de găsirea plantelor şi a seminţelor acestora în mormintele egiptene începând cu dinastia a 18-a şi de menţionarea lor în textele babiloniene şi cele egiptene (cf. L. Keimer, Die Gartenpflanzen im Alten Ägypten, 1, 1924, Nos. 24, 29-30, p. 37-38, 40-42 şi ref., 147-149).

Pe tăbliţele miceniene în gr., găsite în Creta şi Grecia, scrise în scrierea „Liniară B" şi datate din sec. 15-13 î.Cr., apar condimente cum ar fi chimenul  (ku-mi-no), coriandrul (ko-ri-a-da-na/do-no) şi susanul (sa-sa-ma), cât şi altele. Aceste nume (şi probabil şi unele codimente) au fost importate din NE, prin Siria-Palestina şi Cipru şi sunt mărturii cu privire la folosirea încă din antichitate atât a condimentelor cât şi a numelor lor, în ţările biblice. Detalii ni se dau în cartea lui M. Ventris şi J. Chadwick, Documents in Mycenaean Greek, 1956, p. 131,135-136,221-231; şi lucrarea lui Chadwick, The Decipherment of Linear B, 1958, p. 64, 120, conţine un tratament sumar. Susanul este atestat în aceeaşi perioadă în Siria, la Ugarit (Gordon, Ugaritic Textbook, 3, 1965, p. 495, No. 2496, ca ssmn).

Mierea putea fi folosită la copt (cf. Exod 16:31), dar nu adusă ca şi dar de mâncare lui Dumnezeu (Levitic 2:11), cu toate că egiptenii o ofereau zeilor lor. Vinurile dulci şi condimentate (Cântarea Cântărilor 8:2) şi berea sunt cunoscute, de asemenea, din textele egiptene şi din cele mesopotamiene, mierea şi ierburile fiind folosite în acest scop.

Expresia din VA „albuşul oului" (rir hallamut, Iov 6:6, RVmg. „suc de iarbă grasă"), folosită ca un simbol pentru ceva care este lipsit de gust, a fost probabil seva unor verdeţuri. D J. Wiseman (The Alalakh Tablets, 1953, p. 87), în prezentarea listelor de raţii din sec. al 18-lea BC din Alalah, observă o legătură posibilă între hilimitu, enumerat printre cereale, şi termenul sir. hallamut (cf. forma ebr. de mai sus); cf. A.R. Miliard, Ugarit-Forschungen 1, 1969, p. 210.

BIBLIOGRAFIE

Pentru informaţii suplimentare din perioada modernă, cf. H. Carey, The Art of Syrian Cookery, 1960. Cu privire la mâncarea din antichitate în general, vezi RJ. Forbes, Studies in Ancient Technology, 3, 1955, p. 50-105, iar referitor la zahăr şi la miere, Forbes, op. cit. 5, 1957, p. 78; 88,97 ş.urm.; H. A. Hoffner, Alimenta Hethaeorum, 1974; Reallexikon der Assyriologie, 3, 1957-71, p. 211 ş.urm., 302 ş.urm., 308 ş.urm.

K.A.K.

II. În Noul Testament

Întrucât familia tipic evreiască era în general vegetariană, nu este surprinzător faptul că NT se referă aproape exclusiv la astfel de produse alimentare.

a. Alimentele de natură vegetală

(i) Cerealele. Alimentul principal al omului în Biblie este pâinea, făcută ori din făină de grâu (Matei 13:33; Luca 13:21) ori din făină de orz (Ioan 6:9,13; cf. Judecători 7:13; 2 Împăraţi 4:42). Orzul era de obicei ingredientul pâinii pentru cei săraci (cf. Josephus, BJ 5.427; iar, pentru valoarea relativă a grâului şi a orzului, Apocalipsa 6:6). NT vorbeşte despre metoda primitivă de a culege spicele (Levitic 23:14) şi de a îndepărta pleava prin frecarea spicelor în mâini (Deuteronom 23:25; Matei 12:1; Marcu 12:23; Luca 6:1). Când lucrul acesta se făcea în ogorul altuia, fapta era considerată de rabini ca un echivalent al culesului şi, de aceea, era interzisă în ziua de Sabat (Mişna, Sabat 7.1 2). Alte metode de a lucra cu grâul le găsim în Matei 3:12 = Luca 3:17; Luca 22:31). În mod special trebuie menţionate massot sau turtele făcute din aluat nedospit, care era singurul aluat permis în casele evreieşti în timpul praznicului Paştelor (Exod 12:19; 13:7, etc., 1 Corinteni 5:7 ş.urm.).

(ii) Fructele şi uleiul. Din grădini au provenit strugurii (Matei 7:16) şi din ei „rodul viţei" (Matei 26:27, etc.); şi măslinele, cu toate că acestea din urmă (cf. Romani 11:17 ş.urm.; Iacov 3:12) nu sunt niciodată menţionate în mod expres ca alimente. Măslinele, însă, au dat uleiul cel mai utilizat la prepararea hranei, iar măslinele ca fruct au fost conservate prin acrire în apă sărată. Măslinele murate au fost mâncate cu pâine ca şi aperitiv. Şi în legătură cu aceasta, poate fi amintit sosul asortat din curmale, smochine, stafide şi vin şi era denumit haroset, care era unul dintre alimentele servite la masa ceremonială de Paşte (Marcu 14:20; Ioan 13:26; în Mişna, Pesahim, 2. 8; 10.3).

Fructul smochinului este amintit în Matei 7:16, în acelaşi context în care sunt amintiţi şi strugurii. Aceste două fructe erau foarte preţuite în Palestina, în timp ce la cealaltă extremă a scării sociale, fructele sau păstăile roşcovului au fost roşcovele pe care ar fi fost bucuros să le mănânce fiul risipitor care se afla în situaţie jalnică (Luca 15:16), cu toate că, de regulă, ele erau hrana obişnuită a porcilor.

b. Produse de natură animalieră

(i) *Animalele (vorbind popular). Lumea evreiască din perioada NT a fost o lume în care legile privitoare la regimul alimentar erau impuse cu stricteţe, în special în ce priveşte distincţia dintre animalele şi păsările curate şi cele necurate (Levitic 11:1-23; Deuteronom 14:4-20; Faptele Apostolilor 10:9 ş.urm.; tractatul Mişnaic ’Abodah Zarah). Desfiinţarea până la urmă a acestor reglementări este o temă remarcabilă a NT (Marcu 7:18-20; Faptele Apostolilor 15:20, 29; Romani 14; 1 Corinteni 8; 10. *IDOLI, CARNE OFERITĂ IDOLILOR). Printre animalele curate care au fost consumate (cu condiţia să fi fost tăiate după lege şi sângele să se fi scurs, faptul acesta făcându-le să fie kosher) putem menţiona iedul (Luca 15:29) şi viţelul (Luca 15:23) care era îngrăşat în mod special, pentru ocazii festive.

(ii) Peştele. În mod similar, peştii au fost împărţiţi în peşti curaţi şi necuraţi, conform regulilor din Deuteronom 14:9 ş.urm. (cf. Levitic 11:9-12); iar cititorul evangheliilor este familiarizat cu numele unor oraşe din Galilea, de pe ţărmul lacului, care au fost centre ale pescuitului. Primii ucenici sunt numiţi „pescari" (Marcu 1:16 ş.urm., şi textele paralele). Pe lângă trimiterea din Luca 11:11, există binecunoscuta menţionare a peştilor din înmulţirea miraculoasă a pâinilor şi a peştilor (Marcu 6:41 ş.urm. şi textele paralele, şi Marcu 8:7 ş.urm. şi textele paralele) precum şi din mesele pe care Domnul cel înviat le-a avut împreună cu ucenicii Lui (Luca 24:42-43; Ioan 21:9 ş.urm.). Popularitatea simbolului peştelui între primii creştini (cf. studiul definitiv al lui F.J. Dölger, IXQUS, 1928) şi folosirea peştelui cu ocazia anumitor serbări ale Eucharistului în unele cercuri creştine primare provin probabil din aceste întâmplări menţionate în evanghelii.

(iii) Păsări. Păsările nu sunt menţionate în NT ca hrană, cu excepţia unei menţiuni generale în Faptele Apostolilor 10:12 şi implicaţia care rezultă din vânzarea vrăbiilor menţionată în Matei 10:29 şi Luca 12:6; dar la ouă se face aluzie în Luca 11:12.

(iv) Insectele. Insectele care se puteau mânca includ lăcustele, care, împreună cu mierea sălbatică, au format hrana lui Ioan Botezătorul în pustia Iudeii (Matei 3:4; Marcu 1:6).

c. Condimentarea

Pentru a spori plăcerea de a mânca, erau folosite diverse condimente. Cea mai importantă dintre acestea a fost sarea, care are proprietatea de a adăuga savoare unei mâncări (Iov 6:6). Faptul acesta constituie aspectul central al unor învăţături morale din evanghelii (Matei 5:13; Marcu 9:50; Luca 14:34) şi din epistole (Coloseni 4:6). Compară, pentru cadrul evreiesc, T.W. Manson, The Sayings of Jesus, 1949, p. 132. Menta, mărarul, chimenul  şi ruta (punând laolaltă Matei 23:23 şi Luca 11:42 care adaugă „fiecare iarbă": cf. ExpT 15, 1903-4, p. 528) continuă lista condimentelor şi a ierburilor folosite pentru condimentară; iar în Matei 13:31 ş.urm., există o referire la planta de muştar, ale cărui frunze erau tăiate şi folosite pentru a da o aromă suplimentară. Mica sămânţă de muştar trebuia semănată în câmp, conform practicii evreieşti, şi nu în grădină; în Palestina, planta putea atinge o înălţime de 3 m. Cu privire la diferitele probleme ridicate pe marginea comparaţiei cu sămânţă de muştar, vezi C. H. Hunzinger, TDNT 7, p. 287-291 (bibliografie).

R.P.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: