literatura patristică



LITERATURA PATRISTICĂ. Este general recunoscută importanţa pe care o are, pentru multe ramuri ale studiului NT, literatura creştină primară extra-canonică, atât prin fragmentele din scrierile ne-ortodoxe şi *Apocrifele NT, pe de-o parte, cât şi prin scrierile patristice (adică, scrieri creştine antice ne-apocrife şi ne-sectare), pe de altă parte. Referinţele patristice şi citatele din cărţile biblice sunt indispensabile pentru istoria *Canonului NT şi pentru stabilirea textului acestuia (*TEXTE ŞI VERSIUNI, IV.). În domeniul exegezei, de asemenea, trebuie să se ţină seama în mod special de Părinţii greci şi ceea ce au avut de spus scriitori cum sunt Irenaeus, Clement din Alexandria şi, mai presus de toţi, Origen, cu privire la tradiţiile nescrise. Într-un sens mai larg, biserica de limbă greacă şi latină din secolul al 2-lea, cu toate diferenţele sale etnice faţă de era apostolică, este produsul adunării de la Ierusalim, de la Rusalii, şi orice clarificare a căii probabil că va revărsa lumina atât în urmă cât şi înainte.

Din nefericire, în prezent există un tunel slab luminat între sfârşitul epocii apostolice şi marii apologeţi de la jumătatea şi sfârşitul secolului al 2-lea. Este o perioadă de persecuţie intensă şi de propagandă periculoasă (aşa cum s-a prezis în 2 Timotei 3 şi în altă parte); biserica este împrăştiată foarte mult dincolo de Imperiul roman şi de graniţele acestuia (în E); Israelul a fost repudiat în anul 70 d.Cr. şi odată cu aceasta s-a încheiat şi primatul efectiv al bisericii din Ierusalim. Denumirea de „Părinţi apostolici" a fost menită iniţial să-i indice pe bărbaţii care au fost în contact cu apostolii sau care au fost numiţi de apostoli (în poziţii de conducere în biserică); denumirea a fost extinsă şi asupra scrierilor asociate din această perioadă. Listele de Părinţi apostolici diferă considerabil. Titlul acesta este dat cu regularitate la trei persoane - Clement din Roma, Ignaţiu şi Policarp - deşi numai pentru Policarp există dovezi indubitabile de contact cu apostolii. Toate aceste scrieri vechi sunt practice şi nu savante sau speculative. Se poate simţi imediat legătura lor cu NT, având un caracter direct, spre deosebire de intelectualismul încâlcit al Evagheliei Adevărului, de pildă, o scriere contemporană din acea perioadă, sau de atmosfera fetidă a apocrifelor.

Lucrările menţionate mai jos reprezintă câteva dintre scrierile patristice vechi.

I. Clement din Roma

O scrisoare lungă în greacă, adresată de biserica lui Dumnezeu din Roma către cea din Corint a ajuns să fie cunoscută sub numele de „Clement" (1 Clement). Nu există nici un temei pentru a-l identifica cu Clement din Filipeni 4:3 sau cu Flavius Clemens, varul lui Domiţian. Nu încape îndoială că el este al treilea care apare în lista de succesiune episcopală din Roma, dar termenul „episcopul Romei" - în sensul obişnuit al cuvântului - ar fi un anacronism, deoarece în scrisoare termenul „episcop" este echivalent cu „prezbiter".

Prilejul scrierii este o tulburare din biserica din Corint în care a fost respinsă legitimitatea presbiterilor numiţi. Clement, în numele bisericii sale, face un apel pentru pace şi ordine şi le cere să-şi aducă aminte de ordinea din închinarea vechiului Israel şi de principiul apostolic de numire a unei succesiuni de bărbaţi cu o reputaţie bună.

Data scrierii este în mod aproape cert vremea persecuţiei lui Domiţian, 95-96 d.Cr., adică în perioada NT.

Aşa-numita a doua epistolă a lui Clement (2 Clement) este o homilie scrisă la o dată necunoscută (dar în secolul al 2-lea) şi de un autor necunoscut. Vezi K. P. Donfried, The Setting of Second Clement in Early Christianity, 1974.

II. Ignaţiu

Ignaţiu, episcopul Antiohiei, se îndrepta spre Roma unde avea să fie martirizat în timpul domniei lui Traian (98-117 d.Cr., probabil către sfârşitul acelei perioade), când a scris cele şapte scrisori care sunt adunate într-un volum: către bisericile din Asia, de la Efes, Magnesia, Tralles, Filadelfia şi Smirna, către prietenul său Policarp, episcopul Smirnei, şi către biserica din Roma, cerându-le să nu intervină ca să împiedice martirizarea sa.

Ignaţiu se apropie de sublim mai mult decât orice alt scriitor din secolul al 2-lea atunci când vorbeşte despre misterele întrupării şi mântuirii. Dar el scrie în grabă şi adesea în mod obscur; este mistuit de dorinţa de martirizare şi este obsedat de necesitatea adeziunii strânse faţă de episcop. Unii au atribuit acestor cuvinte sensul că o conducere exercitată de un singur episcop - spre deosebire de conducerea exercitată de mai mulţi presbiteri - era un lucru relativ nou în Asia. Ignaţiu nu menţionează nici un episcop atunci când se adresează bisericii din Roma.

Falsificatori, dataţi de obicei în secolul al 4-lea, au făcut interpolări masive şi alte adăugiri (vezi însă J. W. Hannah, JBL 79, 1960, p. 221 ş.urm.). Cu privire la cadrul scrierii, vezi V. Corwin, St. Ignatius and Christianity in Antioch, 1960.

III. Policarp

Policarp a fost unul dintre personajele cele mai respectate în creştinismul antic. El a fost episcopul Smirnei atunci când a scris Ignaţiu; a fost foarte înaintat în vârstă când a fost martirizat. Data martirizării sale - despre care s-a păstrat o descriere mişcătoare - este controversată: au fost propuşi anii 155/156 şi 168 d.Cr. (vezi W. Telfer, JTS n.s. 3, 1952, p. 79 ş.urm.). El i-a cunoscut pe apostoli, în special pe Ioan, şi a fost dascălul lui Irenaeus (Irenaeus, Adv. Haer. 3.3.4; Eusebius, EH 5.20). El face legătura între biserica apostolică şi biserica de la sfârşitul secolului al 2-lea. S-a păstrat o scrisoare către filipeni, scrisoare care este scrisă pe un ton sobru şi elegant. Cap. 13 este scris fără a cunoaşte soarta lui Ignaţiu. P. N. Harrison (Polycarp’s Two Epistles to the Philippians, 1936) argumentează că aceasta este o scrisoare separată mai veche, iar capitolele 1-12 au fost scrise în jurul anilor 135-137 d.Cr. şi au fost combinate cu scrisoarea mai veche.

IV. Didache

Didache este o lucrare problematică şi constă din învăţături (care apar în alte lucrări) cu privire la căile vieţii şi morţii, o descriere scurtă a ordinii din biserică, în care se vorbeşte despre botez, post, rugăciune, eucharist, predicatori şi proroci, şi se încheie cu o apocalipsă. Are multe trăsături caracteristice care nu se potrivesc exact nici cu ordinea din biserica din NT şi nici cu ceea ce ştim despre biserica din secolul al 2-lea. S-a argumentat că ar fi o lucrare autentică mai veche (de ex. J. P. Audet, La Didache, 1958, o datează în anul 60 d.Cr.); alţii au susţinut că este o reconstituire mai târzie din secolul al 2-lea sau că reprezintă o biserică aflată în afara cursului principal al mişcării creştine. Pare să fie de origine siriană.

V. Papias

Papias a fost episcop de Hierapolis în prima parte a secolului al 2-lea şi a acordat o mare grijă în elaborarea lucrării sale în cinci volume, „Expunere despre cuvântările Domnului", care s-a păstrat numai în fragmente scurte în scrierile lui Irenaeus şi Eusebius. Data scrierii este incertă: putea fi scrisă după anul 130 d.Cr. În orice caz, el a fost în legătură cu unii care i-au ascultat pe apostoli (*MARCU, EVAGHELIA DUPĂ; *MATEI).

VI. Barnaba

Epistola lui Barnaba probabil că provine din Alexandria, din prima parte a secolului al 2-lea. Are un ton puternic anti-iudaic şi este caracterizată de o exegeză alegorică forţată. Include o formă a „Celor două căi". Lucrarea este anonimă; nu încape îndoială că atribuirea ei lui Barnaba (dacă este avut în vedere apostolul) este doar o speculaţie. Totuşi, ca, datorită acestui fapt, se poate Epistola să fi fost citită pentru o vreme în unele biserici (cf. Eusebius, EH 3.25). Vezi de asemenea P. Prigent, L’Epitre de Barnabe 1-16, 1962.

VII. Hermas

Păstorul de Hermas este o lucrare simbolică menită să trezească o biserică moleşită şi să-i cheme la pocăinţă pe creştinii care au păcătuit: lucrarea clarifică o idee - evident, controversată - păcatul comis după botez nu este în mod necesar un păcat de neiertat. Cartea este împărţită, destul de arbitrar, în Vedenii, Tratate şi Porunci.

Problemele critice şi istorice abundă. Fragmentul Muratorian afirmă că lucrarea a fost scrisă recent de fratele episcopului Pius al Romei (cca. 140 d.Cr.), dar există unele indicii ale unei date mai vechi şi, chiar dacă acum ne apare ca o lucrare inferioară, a existat o perioadă când a fost acceptată în unele biserici ca şi Scriptură. Apare în Codex Sinaiticus al NT. Vezi H. Chadwick, JTS n.s. 8, 1957, p. 274 ş.urm. Vezi de asemenea J. Reiling, Hermas and Christian Prophecy, 1973, pentru un studiu al Poruncii a unsprezecea.

BIBLIOGRAFIE
J. B. Lightfbot, The Apostolic Fathers, 5 vol. (o comoară de informaţii şi comentarii judicioase, cu texte de Clement, Ignaţiu şi Policarp); J. B. Lightfoot, J. R. Harmer, The Apostolic Fathers, 1891 (texte şi traduceri); K. Lake, The Apostolic Fathers (texte şi traduceri), 1917-19; J. A. Kleist, Ancient Christian Writers 1, 4, 1946-8; C. C. Richardson, Early Christian Fathers, 1953; R. M. Grant (ed.) The Apostolic Fathers, 1-6, 1964-8; T. F. Torrance, The Doctrine of Grace in the Apostolic Fathers, 1948; J. Quasten (ed.), Patrology, 1950; B. Altaner, Patrology, 1960; J. Lawson, A Theological and Historical Introduction to the Apostolic Fathers, 1961; L. W. Barnard, Studies in the Apostolic Fathers and their Background, 1966.

A.F.W.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: