literatura hermetică



LITERATURA HERMETICĂ. O colecţie de scrieri asociate cu numele lui „Hermes Trismegistos" („Hermes cel de trei ori mare").

I. Originea şi caracterul

Scrierile reprezintă o îmbinare a modurilor de gândire egiptean şi grec, combinate adesea cu religia personală mistică. Sincretismul elenistic îl identifică pe Toth, scribul zeilor în religia egipteană, cu zeul grec Hermes, ale cărui funcţii erau asemănătoare. În felul acesta numele străvechiului şi înţeleptului „Hermes Trismegistos" a fost asociat cu învăţătura magică şi astrologică de la templele egiptene, învăţătură care a fost presărată acum cu ştiinţă greacă şi a fost prezentată sub forma unei revelaţii. Scrierile de acest tip care s-au păstrat datează începând din secolul al 2-lea î.Cr.

Un interes mai permanent este legat de tratatele filozofice şi religioase greceşti care pot fi recunoscute, având autori diverşi dar necunoscuţi, în care Hermes, Tat (de fapt o formă secundară a lui Toth, dar considerat distinct de acesta), Asclepius şi alţii, apar ca învăţători şi ucenici. Tratatele sunt datate în secolele al 2-lea şi al 3-lea d.Cr., dar unele s-ar putea să fie ceva mai vechi. Principalele lucrări care s-au păstrat formează o serie de optsprezece tratate (dintre care unul a fost compilat din fragmente) păstrate în manuscrise creştine tradiţionale, şi un tratat lung dedicat lui Asclepius, păstrat în traducere latină şi într-o versiune coptă în biblioteca de la Nag Hammadi (*CHENOBOSKION). În afară de acestea există vreo treizeci de fragmente hermetice în Antologia lui Stobaeus şi în scrierile altor scriitori antici. Alte trei tratate incluse în Codexul 6 din biblioteca de la Nag Hammadi, în afară de versiunea coptă a lui Asclepius 21-29, constituie învăţătura autoritară, Cuvântarea despre al optulea şi al nouălea tratat şi Rugăciunea de mulţumire. Asclepius şi Cuvântarea îl menţionează direct pe Hermes, dar toate lucrările conţin similarităţi cu documente anterioare cunoscute din literatura hermetică. Rugăciunea, deşi scurtă, este valoroasă datorită luminii pe care o revarsă asupra practicilor cultice hermetice.

Unele dintre tratate sunt scrise sub forma de discursuri epistolare: altele sunt dialoguri socratice. Cel mai faimos dintre ele, Poimandres, este o vedenie care ne aduce aminte de Hermas (*LITERATURA PATRISTICĂ).

II. Conţinutul

Poimandres poate fi considerată o lucrare hermetică tipică. În această lucrare Poimandres (derivat probabil de la p-emi-n-re, „cunoaşterea zeului (soare)"), descris ca „Gândirea (Nous) Suveranităţii", oferă să-i reveleze lui Hermes ceea ce doreşte să cunoască „lucrurile care sunt şi pentru a le înţelege natura şi pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu". Urmează istoria creaţiei universului şi a căderii omului. Istoria creaţiei are elemente extrase din Geneza 1; istoria căderii omului descrie modul în care omul arhetipic, imaginea lui Dumnezeu, a intrat într-o relaţie fatală cu Natura şi ca atare a devenit o fiinţă mixtă, atât muritoare cât şi nemuritoare. Totuşi, scăparea din mâna moartă a Naturii este posibilă pentru aceia care se pocăiesc şi care abandonează corupţia, până când înălţarea sufletului este încheiată la moarte, când trupul, patimile şi sentimentele sunt abandonate complet şi omul intră în Dumnezeu.

Nu toate scrierile hermetice sunt la fel de coerente, dar scopul declarat şi concepţia reflectată în Poimandres sunt în general dominante. Ţelul este cunoaşterea; trupul muritor este blestemul; regenerarea (descrisă entuziast în Tratatul 13) este purificarea sufletului de murdăria materiei, cel mai mare bine pentru eliberarea finală a sufletului şi absorbirea în Dumnezeu. Există un aspect devoţional cald: apelul către omenirea dezorientată în Poimandres şi strigătul şi mai puternic din Tratatul 7 sunt mişcătoare, iar cântările care apar uneori sunt frecvente şi înălţătoare. La această pietate mistică se adaugă o filozofie de slabă calitate, în parte platonică, în parte stoică, folosind cu largheţe mitul cosmogonic. Sunt folosite surse iudaice şi există ecouri din limbajul folosit în LXX. De fapt, s-ar putea argumenta că influenţele iudaice sunt cele care au stimulat la început o religie de acest tip. Elementele diferite nu sunt întotdeauna coerente: există inconsecvenţe şi contradicţii de idei în colecţia aceasta de scrieri. Întreaga tendinţă este monoteistă, dar nu polemică. Se spune puţin despre ceremonii sau ritualuri sacre. Deşi nu există dovezi despre existenţa unei „biserici" hermetice, există în tratatul de la Nag Hammadi, Cu privire la al optulea şi al nouălea, o referire la o societate fraternală constând din sfinţi hermetici, iar în Rugăciune este menţionat sărutul cultic şi mâncarea cărnii fără sânge.

III. Literatura hermetică şi Biblia

Aşa cum am menţionat deja, nu poate fi pusă la îndoială folosirea VT în literatura hermetică. Relaţia dintre religia hermetică şi NT este evaluată diferit. Lactantius, un părinte creştin, care a crezut că „Hermes" a scris cu mult timp în urmă, a remarcat cu plăcere monoteismul lui şi faptul că se adresează lui Dumnezeu ca „Tată" (Divine Institutes 1.6). Scriitori mai recenţi indică paralele mai subtile cu ideile şi limbajul NT, deşi nu toate au o semnificaţie egală. De exemplu, Logosul din gândirea hermetică, este atât un Logos cosmic, cât şi o activitate a sufletului, dar nu este o persoană. O afirmaţie cum este: „Tu, care printr-un singur cuvânt ai făcut toate lucrurile care există" (Poimandres 21) poate fi privită în cadrul textului din Geneza 1; în original nu este folosit articolul hotărât. Mai izbitoare sunt expresii de genul: „Nimeni nu poate fi mântuit înainte de renaştere" (Trat. 13.1), „Cine iubeşte trupul, acela locuieşte în întuneric" (Poimandres 19) şi vocabularul „ioanin" despre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, credinţă şi mărturie. Influenţa directă a NT asupra literaturii hermetice de mai târziu nu este imposibilă, dar nu este dovedită: influenţa directă a literaturii hermetice asupra NT ar fi şi mai greu de dovedit. Totuşi, deşi scrierile hermetice care s-au păstrat sunt aproape cu siguranţă mai recente decât majoritatea scrierilor NT, este clar că ele provin dintr-o tradiţie bine închegată; s-ar putea să aibă dreptate cei care sugerează că Ioan are în vedere cititori cu acest gen de educaţie şi viaţă devoţională. Trebuie să ţinem cont, însă, că scrierile hermetice nu sunt decât un exemplu de scrieri pioase contemporane; limbajul din scrierile ioanine poate fi comparat şi cu cel iudaic şi cu dualismul de la Qumran, care este în esenţă biblic. În ce priveşte conţinutul, se poate observa că literatura hermetică prezintă asemănări superficiale cu NT: asemănări cu procesul de răscumpărare, dar nu şi cu natura esenţială a procesului şi cu mijloacele prin care este efectuat. În ce priveşte păcatul privit ca ignoranţă sau patimă care trebuie eliminată, şi nu ca rebeliune care necesită împăcarea, şi dorinţa de mântuire care implică zeificarea prin unirea cu Dumnezeu, forţele motrice ale hermeticilor menţin o direcţie păgână şi nu una biblică. Deşi învăţătura etică a scrierilor hermetice este insistentă şi înaltă, caracterul ei detaşat o face să nu fie atât de concretă ca şi etica biblică. C. H. Dodd a spus că literatura hermetică împărtăşeşte a doua, dar nu şi prima dintre descrierile „religiei curate" din Iacov 1:27. (*GNOSTICISM.)

BIBLIOGRAFIE
Cele mai bune ediţii sunt cele scoase de A. D. Nock şi A. J. Festugiere, Corpus Hermeticum, 4 vol., 1960 (cu traducere franceză); vezi de asemenea W. Scott, Hermetica, 4 vol., 1924-36; A. J. Festugiere, La Révélation d’Hermes Trismégiste, 4 vol., 1944-9; C. H. Dodd, The Bible and the Greeks, 1935 - The Interpretation of the Fourth Gospel, 1953, p. 10 ş.urm. Cu privire la scrierile hermetice noi, vezi J. Doresse, The Secret Books of the Egyptian Gnostics, E.T. 1960, p. 275 ş.urm.; L. S. Keizer, The Eighth Reveals the Ninth, 1974; The Nag Hammadi Library in English, ed. J. M. Robinson, 1977.

A.F.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: