limba Vechiului Testament



LIMBA VECHIULUI TESTAMENT.

I. Limba ebraică

Limba ebraică face parte din grupul de limbi semitice din V (cuvântul „semitic" derivă de la numele „Sem", fiul cel mai mare al lui Noe). Este înrudită îndeaproape cu limba din Ugaritul antic şi cu limba feniciană şi cea moabită. Limba *canaanită este cunoscută numai din cuvinte care apar ocazional în scrisorile de la *Amarna. Probabil că a fost limba din care a derivat ebraica. În VT este numită „limba (lit. „buza") Canaanului" (Isaia 19:18) sau limba iudeilor (2 Împăraţi 18:26 ş.urm.; cf. Isaia 36:11 ş.urm. şi Neemia 13:24). Denumirea de limbă „ebraică" apare pentru prima dată în Prologul la Eclesiasticul (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah cca. 180 î.Cr.).

Un lucru caracteristic pentru limbile semitice este rădăcina triconsonată care funcţionează ca un fel de cadru pentru o serie de tipare de vocale. Inserarea unui tipar de vocale în cadru îi dă sensul specific. În cuvântul kohen, de exemplu, k-h-n ar fi cadrul consonantic iar o-e este tiparul de vocale. Grupul acesta o-e dă un sens care este aproximativ echivalent cu participiul prezent din limba engleză; astfel, kohen înseamnă „(cel) care slujeşte".

Scrierea ebraică derivă din scrierea semitică de N sau din cea feniciană (*SCRIERE). Alfabetul constă din 22 de consoane (mai târziu š şi s au fost separate, ajungându-se la 23). Scrierea se face de la dreapta spre stânga. Conţine diferite sunete care nu sunt găsite în limbile indo-europene; de ex. consoane emfatice (t, k, (q) şi s) şi sunetul laringal ‘ayin (â). Acesta din urmă a fost transliterată adesea în greacă cu gamma, cum este de exemplu în „Gomora". Când ebraica nu a mai fost folosită, au fost inserate sisteme de marcare deasupra, dedesubtul consoanelor şi în interiorul lor ca să indice vocalele corecte (*TEXTE ŞI VERSIUNI).

Această vocalizare reprezintă o etapă sincronică importantă în ebraică şi este produsul unei tradiţii savante demnă de încredere, aşa cum se vede de pildă în grija cu care a făcut distincţie între anumite vocale ale unor verbe „substantivale" şi „adjectivale", în care modificările cadrului consonantic scot la lumină formele lor primitive. Există de asemenea o serie de semne de punctuaţie şi de intonaţie extra-alfabetice. Pronunţia cel mai des adoptată pentru ebraica biblică este cea Sephardică (iudeo-spaniolă).

Scribii au evitat cu scrupulozitate orice schimbări ale textului consonantic. Când au presupus că a existat o eroare de transcriere sau când un cuvânt nu mai era folosit curent, ei au plasat cuvântul pe care l-au considerat corect sau de preferat pe margine, iar vocalele acestui cuvânt au fost adăugate la cuvântul din text (deasupra lor era pus adesea un cerc mic). Consoanele din text sunt numite Ketib („scrisul"), cele de pe margine sunt numite Qere’ („ceea ce trebuie citit").

Limba ebraică nu are articol nehotărât. Articolul hotărât (ha-) precede substantivul. Folosirea lui diferă în multe privinţe de cea a articolului hotărât în engleză. De exemplu, pronumele şi adjectivele demonstrative sunt articulate cu articolul hotărât atunci când sunt folosite în sens atributiv referindu-se la un substantiv pe care-l determină (de ex. cartea, aceasta; omul, grasul). Este folosit de asemenea cu un membru al unei clase sau cu ceva ce a fost menţionat anterior.

În limba ebraică substantivele se disting prin gen şi număr. Genul este gramatical: atât lucrurilor neînsufleţite, cât şi celor însufleţite li se atribuie un gen. Femininul are de obicei o terminaţie specifică (-â). O serie de substantive feminine, însă, nu au nici o terminaţie, dar genul lor este indicat de concordanţa dintre adjective şi verbe. Limba ebraică posedă de asemenea o terminaţie specifică pentru dual, care se limitează în general la membrele trupului care sunt perechi; terminaţiile de caz au fost abandonate de mult, dar mai rămân câteva urme.

Există două clase principale de verbe: cele înrudite cu forme substantivale şi cele înrudite cu forme adjectivale. În general, verbul „substantival" este dinamic, în timp ce verbul „adjectival" (numit adesea „stativ") este static. Verbul indică în principal felul acţiunii şi face distincţie între două aspecte principale: acţiuni încheiate (perfective) şi neîncheiate (imperfective). În ce priveşte verbele perfective, elementul pronomial apare ca sufix; pentru cele imperfective apare ca prefix. La cele perfective, se face distincţie de gen la persoana a 3-a singular şi la a 2-a singular şi plural, iar la cele imperfective şi la persoana a 3-a plural. Limba ebraică are o serie de forme verbale pentru anumite categorii de acţiuni, cum sunt cele iterative, cauzative, tolerative, eu:.

Substantivele sunt formate în mai multe feluri: printr-o diversitate de tipare de vocale şi cu sau fără adăugarea anumitor consoane. Când sunt folosite consoane ele sunt de obicei precedate de un prefix, cele mai obişnuite fiind m şi t. Este folosit adesea şi singularul colectiv, având ca rezultat faptul că terminaţia feminină este folosită uneori ca un fel de terminaţia singulară, de ex. se’ar, „păr", sa’ara (fem.), „un singur fir de păr". Formele zero, adică formele în care lipseşte un element morfologic comun unei clase, sunt destul de frecvente: so’n (fem.), „turme", cf. so’n ’obedot, „oaie pierdută", unde ot indică elementul care lipseşte. Substantivul care precede un genitiv are vocalele sale reduse la minim şi omite articolul hotărât. Grupul este tratat de fapt ca un compus inseparabil. Pronumele posesive apar ca sufixe la substantiv.

Adjectivele pot fi folosite fie predicativ, când nu iau articolul hotărât şi preced de obicei substantivul, sau atributiv, când urmează după substantiv şi iau articolul hotărât, dacă substantivul este articulat. Adjectivul poate lua de asemenea articol hotărât şi poate fi folosit independent, având valoare de substantiv. Comparaţia este redată prin folosirea prepoziţiei min, „din", care echivalează cu „mai mult... decât". Gradul cel mai înalt al unei cantităţi este lăsat uneori neexprimat, de ex. „binele", adică „cel mai bine"; alteori superlativul este exprimat printr-o expresie care constă dintr-o formă singulară urmată de un plural, de ex. „cântarea cântărilor", adică, „cântarea cea mai frumoasă".

Folosirea numeralelor prezintă câteva particularităţi. Numeralele unu şi doi se acordă după genul substantivului, dar de la trei la zece nu se acordă. Lucrul acesta poate indica o introducere târzie a genului gramatical.

Sunt folosite pe scară largă propoziţiile nominale sau „fără verb", în care predicatul constă dintr-un substantiv, un pronume sau un adjectiv. De obicei în traducere noi introducem o formă a verbului „a fi", cum este de ex. „slujitorul lui Avraam (sunt) eu". În propoziţiile cu un verb finit ordinea cuvintelor urmează de obicei tiparul - verb, subiect, complement. Adeseori este folosită particula ‘et cu acuzativul. Dacă obiectul constă dintr-un pronume, poate fi adăugat la particula acuzarivă sau poate fi adăugat ca o formă enclitică a verbului. Complementul indirect care constă dintr-o prepoziţie şi un sufix pronominal apare de obicei înaintea subiectului. Dacă există un complement circumstanţial acesta urmează după complementul direct. Pentru formele impersonale în ebraică se foloseşte persoana a 2-a sau a 3-a singular masculin, sau a 3-a plural.

Trăsătura cea mai caracteristică a stilului ebraic este caracterul sindetic sau coordinativ, adică, prevalenţa conjuncţiei simple „şi", cât şi folosirea puţin frecventă a conjuncţiilor subordonante. În comparaţie cu engleza, pare mai puţin abstractă. Limba ebraică, de exemplu, foloseşte foarte mult termeni pentru atitudinile fizice, pentru a descrie stări psihologice, sau foloseşte organe ale trupului şi le asociază cu atitudini mintale. Este foarte dificil pentru cineva care este obişnuit cu procedura indo-europeană să-şi disocieze modul de gândire de sensurile originale; lucrul acesta este deosebit de evident într-o lucrare în care abundă, cum este de pildă Cântarea Cântărilor.

Imaginile din limba ebraică sunt luate din lucrurile şi activităţile de fiecare zi. De aceea această limbă are o calitate universală şi se pretează uşor la traducere. Limba ebraică foloseşte toate figurile de stil obişnuite, cum sunt pildele (de ex. 2 Samuel 12), comparaţiile, metaforele, de ex. „steaua" sau „leul", însemnând „erou", sau „stâncă", însemnând loc de refugiu, „lumină", însemnând viaţă şi pentru revelaţia divină, „întuneric", însemnând durere sau ignoranţă.

Ebraica, în conformitate cu folosirea lingvistică generală, foloseşte foarte mult expresii antropomorfice; adică, transferă sau adaptează termeni pentru părţi ale trupului uman şi pentru activităţi umane la lumea neînsufleţită şi la alte condiţii la care nu pot fi atribuite în mod strict. Aceste expresii îşi au originea în metaforă şi se încadrează în secţiunea „extinderea sensului", un mecanism care pare să fie esenţial pentru toate limbile. Ele apar la fel de frecvent în alte limbi semitice ca şi în ebraică. Limba acadiană, de exemplu, se referă la chila unei corăbii numind-o „spinarea" ei, de care sunt prinse „coastele". Evreii vorbesc despre „capul" unui munte, „faţa" pământului, „buza" (ţărmul) mării, „gura" unei peşteri, „mersul" apei (un verb care în altă parte este folosit adesea în sensul de „umblat"). Acestea şi multe alte expresii au devenit metafore „fosilizate". Când asemenea expresii sunt aplicate la activităţile sau atributele lui Dumnezeu, ar fi inadmisibil - pe temei lingvistic - să le interpretăm în sens literal, sau să ne bazăm crezul pe ceva ce reprezintă un mod intrinsec de exprimare, dictat de însăşi natura comunicării lingvistice.

Nu sunt neobişnuite nici expresiile eliptice, în care conţinutul semantic al unei expresii întregi este investit într-un singur membru al grupului; de ex. omiterea termenului „glas" după „înălţat" (Isaia 42:2). Deşi una dintre cele mai vechi referiri la schimbări semantice apare în VT (1 Samuel 9:9), există puţine dovezi despre schimbarea limbii ebraice în cursul secolelor. Totuşi, este probabil că multe părţi au fost revizuite în raport cu o ebraică standard, poate aceea din Ierusalimul pre-exilic. În unele cărţi pot fi găsite vestigii ale unor dialecte; de ex. în Rut, părţi din 2 Împăraţi. Forme mai târzii ale limbii pot fi observate în Estera, Cronici şi alte pasaje. Prin însăşi natura cazului, nu este uşor să detectăm cuvintele împrumutate din limbile înrudite. Câteva exemple: hekal. „templu", din acad. ekallu, „palat", care la rândul său a fost împrumutat din sumeriană, e-gal, „casă mare" - ‘argaman, „purpură", vine din limba hitită.

Descoperirea a numeroase texte în limbile antice înrudite a clarificat mai bine o serie de aspecte. Există pericolul ca entuziasmul creat de o nouă descoperire să dea naştere la propuneri neîntemeiate care contravin regulilor bine stabilite ale limbii care previn ambiguitatea. Apelul frecvent la limba arabă dăunează traducerii NEB (vezi J. Barr, Comparative Philology and the Text of the Old Testament, 1968). Divergenţa mare între ebraică şi alte limbi înrudite, datorată în mare parte acţiunii schimbărilor semantice, face să fie deosebit de riscant să încercăm ca, pe temeiuri etimologice, să atribuim sensuri cuvintelor ebraice care apar rar.

Stilul literar elevat al unei mari părţi a VT pare să indice existenţa încă în vechime a modelelor literare sau a unui „stil major". Orientul Apropiat antic oferă exemple de stil elevat care a continuat să fie folosit vreme de multe secole. O mare parte a celor scrise despre divergenţele din stilul ebraic sunt lipsite de valoare întrucât lipsesc criterii adecvate de evaluare. Deşi în prezent este clar că influenţa limbii ebraice asupra limbii greceşti a NT nu este atât de mare cum au susţinut mai demult unii cercetători, şi-a lăsat totuşi amprenta asupra vocabularului şi asupra sintaxei. Există o serie de cuvinte împrumutate şi multe traduceri împrumutate, de ex. hilasterion, pentru acoperitoarea chivotului care, în Ziua Ispăşirii, era stropit cu sânge, sau o expresie cura este „Binecuvântată eşti tu între (lit. „în") femei", unde textul grec foloseşte prepoziţiile ca şi textul ebraic.

Influenţa limbii ebraice asupra literaturii europene este incalculabilă, chiar dacă o mare parte a venit indirect prin Vulgata. Cuvinte ebraice împrumutate în limba noastră sunt: Sabat, sac, Satan, siclu, jubileu, aleluia, aloe (răşină aromată) şi mir. Folosirea „inimii" ca sediu al emoţiilor şi voinţei şi folosirea „sufletului" ca sediu al personalităţii probabil că este o traducere împrumutată.

BIBLIOGRAFIE
A. B. Davidson, An Introductory Hebrew Grammar, 1962; G. Beer şi R. Meyer, Hebräische Gram., 1, 1952; 2, 1955; 3-4, 1972; J. Weingreen, Practical Grammar for Classical Hebrew, 1959; T. O. Lambdin, Introduction to Biblical Hebrew, 1971; H. Bauer şi P. Leander, Historische Gram. der Hebräischen Sprache, 1918-19; C. Bergsträsser, Hebräische Grammatik (Gesenius-Kautzsch); W. Gesenius, Hebrew Grammar (tr. A. E. Cowtey), 1910; F. Bottcher, Lehrbuch der Hebräischen Sprache, 1861; E. Konig, Lehrgebaude der Hebräischen Sprache, 1881; P. Joüon, Grammaire de l’Hébreu Biblique, 1023; E. Knig, Lehrgebaude der Hebräischen Sprache, 1881-1897; S. R. Driver, Hebrew Tenses, 1892; E. Konig, Stilistik, 1900; idem,. Rythmik, 1914; C. Brockelmann, Hebräische Syntax, 1956; F. I. Anderson, The Hebrew Verbless Clause in the Pentateuch, 1970; idem, The Sentence în Biblical Hebrew, 1974; Gesenius-Buhl, Handwörterbuch, 1921; L. Koehler, W. Baumgartner, Hebräisches und aramaisches Lexicon zum Alten Testament, 1967 ş.urm.; BDB.

II. Limba aramaică

Limba aramaică, o limbă înrudită cu ebraica, dar nu derivată din aceasta, este limba folosită în Daniel 2:4-7:28; Ezra 4:8-6:18; 7:12-26; Ieremia 10:11; două cuvinte din Geneza 31:47 şi în Targumri (traduceri aramaice ale unor părţi din VT). În secolul al 9-lea î.Cr. şi în secolele următoare, limba aramaică şi scrierea ei (preluată de la ebraica şi feniciană alfabetică) a devenit rapid limba internaţională a comerţului şi diplomaţiei. Încă în secolul al 9-lea î.Cr., Israelul şi Damascul aveau negustori în capitalele respective (1 Împăraţi 20:34), iar în anul 701 î.Cr. ofiţerii lui Ezechia au cerut să li se vorbească în aramaică - o limbă înţeleasă de domnitori şi de negustori, dar nu şi de „oamenii de pe stradă" (evrei) (2 Împăraţi 18:26). În Asiria propriu-zisă din cca. 730 î.Cr., sub Tiglat Pileser II, aramaică a început să fie folosită în scrieri oficiale: au fost descoperite registre pe tăbliţe cuneiforme, însemnări aramaice făcute de înalţi demnitari asirieni, iar sculpturile asiriene arată însemnarea tributului făcută de scribi care scriu (în aramaică) cu o pană pe pergament precum şi în scrierea cuneiformă pe tăbliţe de lut. (Pentru informaţii complete, vezi R. A. Bowmann, JNES 7, 1948, p. 73-76, la care se adaugă ostraca pe care sunt enumeraţi exilaţii evrei din Asiria care se găseau la Calah, J. B. Segal, Iraq 19, 1957, p. 139-145, şi Albright, BASOR 149, 1958, p. 33-36.) Trebuie să notăm aici şi scrisoarea aramaică a lui Adon din Aşcalon către faraonul Egiptului din 604 (?) î.Cr. (W. D. McHardy în DOTT, p. 251-255 şi bibliografia). Cu excepţia cazului în care ea reprezintă o notă către cititori ca să-i informeze că urmează un text în aramaică, nota din Daniel 2:4 „în aramaică" atunci când caldeii se adresează lui Nebucadneţar ar fi în perfectă concordanţă cu faptul că limba aramaică era folosită la curtea asiro-babiloniană. În afară de exemplele de mai sus, epigrafe aramaice apar pe cărămizile folosite pentru construcţia clădirilor mari din Babilonul lui Nebucadneţar şi depun mărturie despre folosirea acelei limbi comune în perioada aceea (vezi R. Koldeway, The Excavations at Babylon, 1914, p. 80-81, fig. 52-53). Limba aramaică („Reichsaramaisch") a devenit limba oficială de comunicare în tot Imperiul persan poliglot - Ezra este un exemplu biblic clasic. Lucrul acesta este ilustrat de papirusuri aramaice din Egipt (secolul al 5-lea î.Cr.); cu privire la acestea vezi A. Cowley, Aramaic Papyri of the Fifth Century BC, 1923; H. L. Ginsberg în ANET, p. 222-223, 427-430, 491-492; E. G. Kraeling, The Brooklyn Museum Aramaic Papyri, 1953; G. R. Driver şi alţii, Aramaic Documents of the Fifth Century BC, 1954, şi o ediţie prescurtată şi revizuită, 1957.

Scrierea este la fel ca şi cea ebraică şi limba aramaică are aproximativ aceleaşi caracteristici fonologice, inclusiv poziţia accentelor. Tiparul de vocale este în general mai atenuat şi uneori păstrează forme mai primitive. Schimbările de consoane între cele două limbi nu se fac potrivit unei legi. Ebr. z = aram. d (d); ebr. s - aram. t, ebr. ş = aram. t etc., dar schimbarea ebr. ş, să cu aram. şi q este greu de explicat fonetic.

Articolul hotărât este şi apare ca sufix la substantive. Relaţia genitivală poate fi exprimată ca şi în ebraică, unde substantivul care precede genitivul este scurtat dacă este posibil iar grupul este tratat ca o unitate inseparabilă. Relaţia este exprimată mai adesea prin d’, care a fost la origine un pronume demonstrativ; astfel, hezwa di leyla, „vedenia nopţii" (sau „vedenie de noapte").

La fel ca şi în ebraică, substantivul are singular, dual şi plural. Există două genuri: masculin şi feminin. Terminaţia feminină este , dar multe substantive feminine nu au nici o indicaţie cu privire la genul lor. Pronumele posesive apar ca sufixe la substantive.

Verbul are două timpuri care indică aspecte: perfectiv (acţiune încheiată) având ca sufix elemente pronominale, şi imperfectiv (acţiune neîncheiată) având elementele pronominale ca prefix. Participiul activ este folosit mult pentru a exprima prezentul sau viitorul. Există aproximativ opt „forme verbale" sau conjugări: forma primară, cu modificări pentru diateza activă, pasivă şi reflexivă; forma intensivă; şi cauzativă, indicată prin prefixul h’ sau (s). Verbul „a fi", hawa, este folosit foarte mult ca un verb auxiliar. Propoziţiile lipsite de verb sunt obişnuite. În propoziţiile cu verb, predicatul sau subiectul pot fi pe primul loc, dar cel mai adesea subiectul este primul. Ordinea cuvintelor este mai puţin rigidă decât în ebraică.

Aramaică VT este un subiect controversat. S. R. Driver (LOT; p. 502 ş.urm.) a afirmat că aramaică din Daniel a fost dialectul aramaic apusean, deci un dialect târziu. Pe vremea când a scris Driver, singurul material disponibil era datat prea târziu ca să fie relevant. Mai târziu R. D. Wilson, folosind materiale mai vechi care au fost scoase la lumină, a putut arăta că distincţia dintre aramaică din E şi V nu a existat în vremurile pre creştine. Lucrul acesta a fost confirmat în detaliu de H. H. Schaeder. Schaeder a atras de asemenea atenţia asupra faptului că natura statică a limbii „aramaice oficiale", cum a ajuns să fie numită, face imposibilă datarea documentelor scrise în această limbă, inclusiv Daniel şi Ezra. El a arătat că şi criteriile folosite pentru a dovedi că Daniel şi Ezra au fost scrise la o dată târzie sunt doar rezultatul unui proces de modernizare ortografică din secolul al 5-lea î.Cr. (vezi F. Rosenthal, Aramaistische Forschung, p. 67 ş.urm.). Din ceea ce ştim din documentele contemporane despre amploarea contactelor comerciale şi diplomatice, nu suntem surprinşi să găsim cuvinte împrumutate în cele mai neaşteptate locuri.

Progresul cunoştinţelor bazate pe descoperiri vechi şi noi arată că argumentele pentru datarea aramaicii VT după perioada persană sunt adeseori lipsite de temei. Sunt suficiente în această privinţă dovezile recente existente cu privire la o problemă. În aramaică veche a existat un sunet (d) (dh) care în vremurile persane a devenit din punctul de vedere al pronunţării identic cu „d" obişnuit. În V (Siria) această consoană era scrisă „z" (chiar şi în nume ne-aramaice, Miliz în loc de Milid(h), „Melitene" în stela Zakir) şi aceasta a persistat ca o scriere „istorică" în papirusurile aramaice din Imperiul persan. Dar în E „dh" era prezentat deja de asirieni ca „d" începând din secolul al 9-lea î.Cr. (Adad-idri în loc de (H)adad-ezer). Adevărata pronunţare a lui „d" în vremea perşilor este trădată de diferite indicii: un text aramaic remarcabil în scrierea demotică egipteană, în secolul al 5-lea î.Cr., scrie „t"/„d" (J. A. Bowman JNES 3, 1944, p. 224-225 şi n. 17), în timp ce în unele papirusuri aramaice normale există cazuri de arhaism fals în scrierea lui „z" în loc de „d" (nu „dh") în original, cf. E. Y. Kutscher, JAOS 74, 1954, p. 235 (zyn wzbb).

Aramaica VT foloseşte în scris un „d" cu adevărat fonetic, nu un „z" istoric, ca un V; aceasta nu indică o dată târzie ci arată unul din două lucruri. Fie că Daniel, Ezra, etc. au făcut doar să pună aramaica vorbită în secolele 6 şi 5 î.Cr. în Babilon într-o scriere fonetică directă, fie că au folosit ortografia istorică eliminată în mare măsură de o revizuire a ortografiei de mai târziu.

BIBLIOGRAFIE
Reallexikon der Assyriologie (s.v. „Aramu"); E. Y. Kutscher, în T. A. Seboek (ed.), Current Trends in Linguistics 6, 1970, p. 347-412; R. D. Wilson, Aramaic of Daniel, 1912; idem, Studies in the Book of Daniel, 1917; H. H. Rowley, The Aramaic of the Old Testament, 1929; F. Rosenthal, Aramaitische Forschung, 1939; H. H. Schaeder, Iranische Beiträge, 1, 1930; K. A. Kitchen, în J. D. Wiseman (ed.), Notes on Some Problems in the Book of Daniel, 1965, p. 31-79; Gramatici; de H. Bauer şi P. Leander, 1927; H. Strack, 1921; W. B. Stevenson, 1924; F. Rosenthal, 1961 - Lexicoane - cele menţionate în secţiunea Limba ebraică conţin suplimente despre limba aramaică.

W.J.M.
K.A.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: