limba Noului Testament



LIMBA NOULUI TESTAMENT.

I. Caracteristici generale

a. Caracterul limbii „greceşti de rând"

Limba în care s-au păstrat documentele NT este „greaca de rând" (koine), care a fost (lingua franca) limba amestecată vorbită în Orientul Apropiat şi în ţările mediteraneene în vremurile romane. A fost folosită în acest teritoriu vast în urma cuceririlor şi a scopului cultural specific al lui Alexandru cel Mare, ale cărui colonii au constituit focare pentru extinderea folosirii limbii. Ea a exercitat o influenţă asupra vocabularului limbilor coptă, ebraică, aramaică, ebraică rabinică şi siriacă, şi a fost vorbită înspre V până la valea Ronului, colonizată din provincia Asia. Ea reprezintă, aşa cum arată morfologia şi elementele ei fundamentale, un amestec al dialectelor atic, ionic şi grec apusean, care în cursul istoriei politice a grecilor şi după cuceririle lui Alexandru au fuzionat pentru a forma o limbă unitară cu puţine urme de diferenţieri dialectale, din câte arată documentele noastre. Este limba din care au descins greaca bizantină şi cea modernă, care au fost folosite recent pentru a clarifica dezvoltarea limbii şi formele ei normative.

O serie de scriitori din perioada romană s-au străduit să atingă idealul atic şi de aceea în lucrările lor dialectul vorbit este ascuns în mare măsură (Dionisius din Halicarnassus, Dio Chrysostom, Lucian); chiar şi cei care au scris în koine au fost influenţaţi uneori în mod inevitabil de cadrul literar (Polybius, Diodorus Siculus, Plutarh, Josephus).

Limba NT, însă, aparţine unui stil care nu este modelat de educaţia literară formală, ci face parte dintr-o tradiţie de prezentare a materialelor tehnice şi a filozofiei practice. Antecedentele acesteia sunt în scrierile ştiinţifice ale lui Aristotel şi Theophrastus, cât şi în scrierile medicale ale şcolii lui Hipocrate). Paralele contemporane la greaca NT pot fi găsite în scrierile filozofice populare cum sunt discursurile lui Epictet sau în documente comerciale şi legale care ne sunt cunoscute din papirusurile descoperite şi din scrierile diferiţilor scriitori din perioada elenistică în probleme medicale şi tehnice. Acest stil a oferit un mediu convenabil pentru prezentarea problemelor de interes general pe care dorea să le comunice Biserica primară, într-o limbă pe care probabil că o învăţau străinii atunci când intrau în societatea greco-romană. Avea o tradiţie intelectuală, dar nu era proprietatea unei clase de învăţaţi sofisticaţi; nu era limbajul uzual de toate zilele, dar avea legături cu acesta, pe când limba literară cultă nu avea asemenea legături. Limba NT, de la solecismele din Apocalipsa la stilul foarte îngrijit al lui Luca sau al Epistolei către evrei, se încadrează în această tradiţie comună. Nu este un dialect separat dar aspectele sale caracteristice derivă din subiectul tratat, din cadrul avut în LXX şi din amprenta limbii materne a majorităţii scriitorilor.

Greaca koine este caracterizată prin pierderea sau atenuarea multor subtilităţi din perioada clasică şi printr-o reducere generală a forţei particulelor, conjuncţiilor şi Aktionsart a conjungărilor verbale. Amploarea acestei tendinţe de simplificare variază cum este şi firesc chiar şi în NT, şi într-o măsură mult mai mare în cadrul întregului domeniu al monumentelor lingvistice ale dialectului. Numărul dual al substantivelor a dispărut complet. Modul optativ este puţin folosit şi aproape niciodată nu este folosit în conformitate cu canoanele limbii clasice vorbite în Atica. Distincţia dintre perfect şi aorist nu este respectată uneori, o trăsătură reflectată frecvent în variantele textuale. Anumite particule, de ex. te, hos şi chiar ge, sunt folosite ca simple suplimente inutil pe lângă altele. Distincţiile dintre diferite prepoziţii, de ex. eis şi ein, hypo şi apo sunt vagi; de asemenea, folosirea aceleiaşi prepoziţii (de ex. epi) cu diferite cazuri ale substantivului.

În vocabular, verbele compuse iau locul verbelor simple, cele tematice iau locul celor netematice, şi apar retro-formaţiuni; în cazul substantivelor există o tendinţă pronunţată de a folosi diminutive fără a subînţelege în mod necesar micimea. De asemenea, folosirea unor conjuncţii cum sunt hina şi me a fost extinsă foarte mult; tiparul propoziţiilor condiţionale (fie cu ei, fie cu o relativă) şi-a pierdut nuanţele bine definite. Aceasta nu înseamnă că limba în această formă a fost slăbită şi lipsită de toată puterea de expresie şi de subtilitate - ea a rămas un instrument de exprimare precis şi fin - dar dacă cercetătorul nu este conştient de procesele de atenuare existente este în pericol să exagereze subtilităţile limbii când face exegeza textului.

În perioada scrierilor NT, sub dominaţia romană, koine a fost expusă influenţei limbii latine şi aceasta şi-a lăsat amprenta asupra limbii. Totuşi, această amprentă este lăsată în principal asupra vocabularului, şi poate fi văzută în două forme: cuvinte transliterate (de ex. kentyrion) şi expresii transpuse literal (de ex. to hikanon poiein = satisfacere). S-a încercat să se argumenteze că limba originală a Evangheliei după Marcu a fost limba latină, aşa cum afirmă unele colofoane siriace, şi a fost elaborat un argument plauzibil; dar această idee nu a fost acceptată, întrucât pentru o mare parte a dovezilor se pot găsi paralele fie în papirusuri, fie în greaca modernă. De fapt, o axiomă necontestată a cercetării contemporane din acest domeniu este că lucrurile care sunt familiare în greaca modernă sunt rezultatul dezvoltării unei locuţiuni elenistice, iar apariţia lor în NT nu poate fi rezultatul unei influenţe străine asupra limbii greceşti a NT. În ceea ce priveşte limba folosită în Evanghelia după Marcu, ar trebui observat de asemenea că latinisme de ambele feluri sunt găsite şi în Matei şi Ioan, şi chiar în Luca, iar textul Latin African, despre care se pretinde că este textul original, conţine toate cele patru evanghelii nu numai Marcu.

b. Ebraisme în Noul Testament

Nu pot fi observate dialecte locale în cadrul limbii koine şi în scrierile care s-au păstrat par să existe prea puţine diferenţe în afară de diferenţele de pronunţare. Au fost izolate câteva „frigianisme" şi „egiptenisme". Dar în scrierile NT întâlnim în special problema semitismelor, adică, locuţiuni anormale care indică o influenţă ebraică sau aramaică. Observăm că aici avem de-a face cu o problemă extrem de subtilă, în soluţionarea căreia se pot discerne mai multe tipuri de influenţe diferite. O mare parte dintre expresiile care li s-au părut ciudate cercetătorilor de mai demult şi care au fost considerate ebraisme, în urma descoperirilor din papirusuri s-au dovedit a fi expresii comune în greaca din perioada respectivă. Rămân totuşi câteva aspecte care continuă să fie controversate.

Ebraismele îşi au originea în principal în Septuaginta. Septuaginta (LXX) a fost în esenţă textul Bibliei care este cunoscut şi folosit în perioada formării NT. Influenţa LXX asupra scriitorilor NT a fost diferită. Urmărirea acestei influenţe este oarecum dificilă, cu excepţia cazului citatelor directe sau a expresiilor împrumutate, deoarece datorită diferitelor nivele din LXX, unele părţi sunt scrise într-o koine idiomatică, altele într-o koine de bună calitate literară, în timp ce Pentateuhul şi alte porţiuni, în principal din motive reverenţiale, aderă îndeaproape la textul ebraic, chiar şi atunci când aceasta înseamnă o anumită constrângere a regulilor gramaticale ale limbii greceşti. Expresiile ebraice sunt redate cuvânt cu cuvânt în greacă, de ex. pasa sarx, „orice carne"; akrobystia, „netăiere împrejur", enopion tou kyriou, „înaintea Domnului"; pronumele sunt folosite des, potrivit cu modul de exprimare ebraic; diferite caracteristici verbale ale limbii ebraice, în special infinitivul absolut, sunt redate cât mai literal posibil în greacă; de ex. în cazul acesta prin participiul pleonastic sau prin substantivul înrudit la cazul dativ; diferite forme prepoziţionale perifrastice sunt folosite pentru a imita limba ebraică, de. ex. en messo, dia cheiros. În unele cazuri, cum este ultimul exemplu, este vorba doar de exagerarea folosirii unui element care putea fi observat deja în greaca populară din vremea aceea.

Limba greacă a NT, însă, nu este tradusă din ebraică; acolo unde pot fi observate ebraisme (citate, etc.), avem de-a face cu lucrări din NT de un nivel stilistic înalt şi caracterizate prin eleganţa literară. Acestea sunt scrierile lui Luca, care foloseşte expresii din Septuaginta probabil în mod deliberat, şi Epistola către evrei, al cărei autor este foarte familiar cu LXX şi în acelaşi timp este în stare să folosească un stil grec foarte complex şi subtil. În Apocalipsa, greaca autorului, în esenţă koine, a fost modelată de limba sa maternă semitică. De exemplu, tiparul verbal din ebraică şi aramaică a fost impus pretutindeni în folosirea verbului grec şi influenţa ebraică poate fi văzută şi în numerale. Stilul care rezultă este puternic semitic, dar este distinct de stilurile din Septuaginta.

c. Aşa-numita „abordare aramaică"

Această abordare este o metodă şi mai dificil de urmat decât trasarea ebraismelor. Lucrul acesta se datorează mai multor factori. În primul rând, au existat multe controverse cu privire la dialectul limbii aramaice în care se presupune că au fost rostite şi păstrate afirmaţiile lui Isus. La o primă vedere s-ar părea că Targumul palestinian, porţiunile aramaice din Talmudul Yerushalmi şi scrierile aramaice samaritene sunt probabil cel mai bun ghid, având ca mijloace auxiliare folositoare aramaică biblică şi siriaca palestiniană creştină. În al doilea rând, în timp ce pentru ebraisme avem o traducere cunoscută din ebraică pentru a ne călăuzi, în cazul limbii aramaice nu există scrieri traduse afară de versiunile cărţilor biblice despre care se ştie că au fost traduse din aramaică şi diferite pseudoepigrafe despre care se presupune că au fost traduse; numai în primul dintre aceste cazuri avem originalele cu care să comparăm interpretarea noastră. Războiul evreilor de Josephus, compus original în aramaică, a fost tradusă foarte bine în greacă într-o versiune care arată prea puţine urme ale limbii originale. În al treilea rând, o serie de semne despre care se presupune că sunt de origine aramaică (de ex. asyndeton, parataxis, o folosire pe scară largă a termenului hina despre care se spune că se bazează pe aramaicul de) sunt găsite de asemenea în koine, în care se întâlneşte adesea o simplitate a construcţiei şi uneori sunt pierdute nuanţele fine ale sensului.

Având în vedere aceste dificultăţi, trebuie să studiem cu grijă. Cele mai ambiţioase ipoteze care consideră că toate evangheliile şi părţi din Faptele Apostolilor sunt traduceri din aramaică nu au fost acceptate de toţi. Este necesar să fie adoptate poziţii mai sobre. Trebuie să evaluăm această probabilitate în mare măsură pe baza preponderenţei sau, a predilecţiei „negreceşti" pentru anumite locuţiuni, sau prin intermediul unor ambiguităţi clare ce pot fi atribuite direct unor erori de traducere. Prin urmare, descoperim în general, că afirmaţiile şi materialul din discursuri se dovedeşte a fi cel care conţine semnele cele mai clare de traducere din aramaică: anume, afirmaţiile, enunţările grupate, pildele - în evangheliile sinoptice; în special materialul din discursurile lui Ioan; cuvântările din Faptele Apostolilor. În aceste secţiuni o serie de ambiguităţi au fost rezolvate prin apelul la sintaxa şi stilul aramaic: aceasta este concluzia cea mai bine întemeiată cu privire la această metodă. Majoritatea încercărilor de a găsi traduceri greşite flagrante în greacă nu au întrunit acordul general; fiecare cercetător tinde să propună propriile sale sugestii, în detrimentul altora şi pentru criticarea lor. În cazul Evangheliei după Ioan nu toţi sunt gata să accepte surse aramaice nici măcar pentru discursuri: dimpotrivă, s-a postulat că este lucrarea unui autor bilingv, în care aramaica mai naturală a lăsat o amprentă de neşters asupra limbii greceşti mai educate. Este cert că aşa stau lucrurile în cazul lui Pavel, a cărui limbă koine viguroasă este marcată pretutindeni de cunoaşterea profundă a LXX şi uneori, probabil, de limba sa maternă, aramaică.

II. Caracteristici stilistice individuale

După ce am rezumat caracteristicile generale ale limbii greceşti a NT, putem face o scurtă caracterizare a fiecărui autor individual. Evanghelia după Marcu este scrisă în greaca omului de rând; cunoştinţele noastre crescânde despre papirusuri au contribuit mult la clarificarea modului în care foloseşte el limba, deşi rămân unele aramaisme, în special folosirea impersonală a persoanei a treia plural a verbelor active pentru a exprima o acţiune generală sau o idee. Matei şi Luca folosesc amândoi textul lui Marcu, dar fiecare corectează solecismele şi cizelează stilul lui, potrivit cu principiile pe care le găsim ilustrate în forma lor extremă în Phrynichus. Stilul lui Matei este mai puţin distinctiv decât cel al lui Luca - el scrie într-o limbă greacă gramaticală, sobră dar cultă, având totuşi unele elemente marcante din Septuaginta; Luca este capabil să atingă culmi stilistice înalte în tradiţia atică, dar îi lipseşte puterea să le susţină; el revine în porţiuni mari la stilul surselor sale sau la o koine foarte modestă. La amândoi evangheliştii, desigur, fondul aramaic al materialului iese la iveală mereu, în special în redarea vorbirii directe. Primele două capitole din Luca au creat unele controverse: ele sunt de obicei descrise ca o pastişă a LXX, dar este mai plauzibil argumentul că sunt traduse direct dintr-o sursă ebraică. Greaca lui Ioan poate fi comparată îndeaproape cu cea a lui Epictet, dar după părerea celor mai mulţi cercetători pare să fie o koine scrisă de cineva a cărui tipar de gândire şi limbă maternă au fost aramaice; se poate ca unele pasaje să fie traduse din limba aceea. Anumite calităţi ale stilului său, în special declaraţiile de tip teofanic „EU SUNT", pot fi comparate îndeaproape cu scrierile Mandeane care îşi au originea în V Siriei; şi lucrul acesta întăreşte descrierea Evangheliei ca având un caracter semitic pronunţat. Faptele Apostolilor este lucrarea lui Luca, al cărui stil fluctuează ca şi în Evanghelie şi în ciuda realizărilor sale spasmodice rămâne la discreţia surselor sale.

Pavel scrie într-o limbă greacă viguroasă, cu o schimbare de stil care poate fi observată când comparăm Epistolele sale timpurii cu cele de pe urmă. Schimbarea în Efeseni şi în Epistolele pastorale este atât de izbitoare încât a dus la ipoteza unei compuneri pseudonime; lucrul acesta se pretează la alte explicaţii după părerea cercetătorilor conservatori (*PSEUDONIME). Epistola către evrei este scrisă într-o limbă greacă foarte cizelată de un autor care este familiar cu scrierile filozofilor şi cu tipul de gândire şi exegeză exemplificat de Filon, şi cu toate acestea LXX a afectat limba şi stilul Epistolei, pe când Filon nu a fost afectat. Iacov şi 1 Petru arată familiaritate cu stilul clasic, iar în Epistola lui Iacov poate fi întâlnită o greacă foarte „iudaică". Epistolele lui Ioan folosesc un limbaj similar cu Evanghelia, dar sunt mai uniforme şi chiar mai monotone, ca stil, deşi diferenţa de gen literar şi de subiect s-ar putea să fie factorul determinant. Iuda şi 2 Petru indică o greacă foarte întortocheată şi complexă; a doua lucrare a fost acuzată de fapt de aticizare şi a fost descrisă ca una dintre scrierile NT care are de câştigat în urma traducerii. Apocalipsa, aşa cum am indicat este o scriere sui generis în limbajul şi stilul său; vigoarea, forţa şi succesul ei nu pot fi contestate, chiar dacă reprezintă un tour de force.

III. Concluzii

Prin urmare greaca NT, deşi indică în unele locuri tipare semitice pronunţate, râmâne în esenţă prin gramatică, sintaxă şi chiar stil limba greacă. Din punct de vedere semantic, însă, s-a ajuns la recunoaşterea faptului că a fost modelată puternic de folosirea LXX precum şi de originea, etimologia şi folosirea în greacă. Înţelegerea acestui fapt a dus la TDNT fondat de Kittel şi a avut o contribuţie majoră la cercetările prezente din teologia biblică; pentru cititorul de limbă engleză sunt accesibile de asemenea lucrările lui C. H. Dodd din acest domeniu, în special The Bible and the Greeks şi The Interpretation of the Founth Gospel. La baza termenilor „neprihănire" şi „justificare", „credinţă" şi „a crede", „cunoaştere" şi „har" stau concepte ebraice care transformă într-o mare măsură semnificaţia greacă şi lucrul acesta trebuie înţeles, pentru a nu interpreta greşit Evanghelia. Necunoaşterea acestui fapt a afectat chiar şi pe cei mai bun exegeţi patristici şi medievali, iar teologii de mai târziu au avut de asemenea de suferit din cauza ei. Înţelegerea acestui fapt este una dintre cele mai mari realizări ale cercetării biblice moderne: observaţi însă critica adusă de J. Barr.

În rezumat, putem afirma că greaca NT ne este cunoscută astăzi ca limba „înţeleasă de popor" şi putem afirma că ea a fost folosită cu diferite grade de măiestrie stilistică, dar cu impetuozitate şi vigoare, pentru a exprima în aceste documente un mesaj care, pentru propovăduitorii săi, a fost o continuare a mesajului scripturilor VT - mesajul unui Dumnezeu viu, preocupat de relaţia omului cu Sine, îngrijindu-Se de mijloacele de împăcare. Această Evanghelie a modelat limbajul şi sensul lui aşa încât chiar şi disciplinele lingvistice pentru analiza lui au devenit în ultimă instanţă părţi din teologie.

BIBLIOGRAFIE
R. W. Funk, A Greek Grammar of the New Testament (rev. de F. Blass şi A. Debrunner, Grammatik der neutestamentlichen Griechisch), 1961; J. H. Moulton, Grammar of the New Testament Greek, 13, 1908; 2 (ed. W. F. Howard), 1929; 3, 1963; 4, 1976; F. M. Abel, Grammaire du Grec Biblique, 1927; M. Black, An Aramaic Approach to the Four Gospels and Acts, 1953; L. Rydbeck, Fachprosa, vermeintliche Volkssprache u. Neues Testament, 1967; G. Mussies, The Morphology of Koine Greek, 1971; C. F. D. Moule, An Idion Book of New Testament Greek, 1959; TDNT; Walter Bauer, Griechisch-Deutsches Wörterbuch zu den Schriften des Neuen Testament und der übrigen urchristlichen Literatur, 1957-8; W. F. Arnt şi F. W. Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament, 1957 (tradus şi îmbogăţit din Bauer); C. H. Dodd, The Bible and the Greeks, 1934 şi The Interpretation of the Fourth Gospel, 1953; J. Barr, The Semantics of Biblical Language, 1961; idem, Biblical Words for Time, 1962.

J.N.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: