libertate



LIBERTATE. Ideea biblică de libertate apare în cadrul conceptului de întemniţare sau sclavie. Domnitorii îi întemniţau pe cei pe care-i considerau făcători de rele (Geneza 39:20); o naţiune cucerită putea fi înrobită de un cuceritor, un prizonier de război poate fi înrobit de cuceritorul său, sau un om putea fi vândut în robie, cum s-a întâmplat cu Iosif. Când Biblia vorbeşte despre libertate, se subînţelege întotdeauna o robie sau o întemniţare anterioară. Libertate înseamnă starea fericită de a fi fost eliberat din servitute pentru o viaţă de bucurie şi satisfacţie care nu era posibilă anterior. Ideea de libertate apare în Scriptură în sensul ei secular obişnuit (de ex. Psalmul 105:20; Faptele Apostolilor 26:32); dar mai primeşte şi un sens teologic semnificativ. Acesta rezultă din înţelegerea de către Israel că libertatea faţă de subjugarea de către străini, cum este cea de care se bucura Israelul, era darul lui Dumnezeu pentru ei. În NT libertatea devine un concept teologic important pentru descrierea mântuirii.

I. Libertatea Israelului

La Exod Dumnezeu a eliberat pe Israel din robia egipteană pentru ca de atunci încolo naţiunea să-L servească pe El ca poporul legământului Său (Exod 19:3 ş.urm.; 20:1 ş.urm.; Levitic 25:55; cf. Isaia 43:21). El i-a dus în „ţara unde curge lapte şi miere" (Exod 3:8; cf. Numeri 14:7 ş.urm.; Deuteronom 8:7 ş.urm.), i-a aşezat acolo şi a urmărit să-i menţină în independenţă politică şi prosperitate economică atâta timp cât ei s-au opus idolatriei şi au respectat legile Lui (Deuteronom 28:1-14). Aceasta a însemnat că libertatea Israelului nu avea să depindă de eforturile lor în domeniul militar sau politic, ci de calitatea ascultării lor faţă de Dumnezeu. Libertatea Israelului a fost o biriecuvântare supranaturală, darul milostiv al lui Iahve pentru poporul legământului Său; libertatea era nemeritată - fără El nu ar fi putut fi obţinută de la început, iar acum nu putea fi menţinută decât prin favorul Său continuu. Neascultarea, fie sub forma lipsei de pietate religioasă, fie sub forma nedreptăţii sociale, urma să aibă ca rezultat pierderea libertăţii. Dumnezeu avea să judece pe poporul Său prin dezastru naţional şi prin înrobire (Deuteronom 28:25,47 ş.urm.; cf. Judecători 2:14 ş.urm.; 3:7 ş.urm., 12 ş.urm.; 4:1 ş.urm.; 6:1 ş.urm.); El avea să ridice împotriva lor forţe ostile şi în cele din urmă avea să-i facă să fie deportaţi într-o ţară în care nu puteau aştepta nici un semn al îndurării Sale (Deuteronom 28:64 ş.urm.; Amos 5; 2 Împăraţi 17:6-23; cf. Psalmul 137:1-4).

Structura ideii teologice de libertate este clară aici. Libertatea, aşa cum o concepe VT, înseamnă, pe de-o parte, izbăvirea de forţele create care vor să-i împiedice pe oameni să-L slujească pe Creator şi să se bucure de El, iar, pe de altă parte, libertatea este fericirea de a trăi în părtăşie cu Dumnezeu în legământul Său, acolo unde îi face Lui plăcere să Se arate şi să dea binecuvântare. Libertatea este eliberarea din sclavia faţă de forţele care I se opun lui Dumnezeu şi pentru împlinirea revendicărilor Lui asupra vieţii omului. Libertatea nu este realizarea omului, ci este un dar gratuit al harului, ceva ce omul nu poate poseda fără acţiunea lui Dumnezeu. În permanenţa ei, libertatea este o binecuvântare prin legământ, o stare pe care Dumnezeu a promis să o menţină atâta timp cât poporul Său este credincios. Libertate nu înseamnă independenţă faţă de Dumnezeu; tocmai în slujirea lui Dumnezeu Îşi găseşte omul libertatea perfectă. Omul se poate bucura de eliberarea din robia faţă de creatură numai atunci când devine rob al Creatorului său. Astfel, modul în care Dumnezeu îi eliberează pe oameni de stăpânii şi duşmanii lor este să-i facă proprii Săi sclavi. El îi eliberează pentru a-i aduce la Sine (Exod 19:4).

Prorociile lui Isaia cu privire la eliberarea din captivitate şi restaurarea Ierusalimului dau un conţinut religios suplimentar ideii de libertate prin sublinierea faptului că aceste evenimente aveau să vestească o experienţă nouă şi fără precedent de părtăşie plină de bucurie şi satisfacţie cu Dumnezeul milostiv al lui Israel (Isaia 35:3-10; 43:14-44:5; 45:14-17; 49:8; 50:30; 51:17-52:12, 54; 61:1 ş.urm, etc.; cf. Ezechiel 36:16-36; 37:15-28).

Întrucât toţi membrii naţiunii eliberate erau, ca atare, slujitori ai lui Dumnezeu (Levitic 25:42, 55), israeliţii care au fost siliţi de sărăcie să se vândă robi casnici nu trebuia să fie trataţi ca şi sclavii străini, ca simplă proprietate aflată în posesia ereditară a stăpânului lor (Levitic 25:44 ş.urm.). La fiecare 7 ani ei trebuia să fie eliberaţi (afară de cazul că ei hotărau să facă slujirea lor permanentă), ca aducere aminte a eliberării Israelului din robia egipteană (Deuteronom 15:12 ş.urm.). La fiecare al 50-lea an, în afară de eliberarea slujitorilor israeliţi, pământul înstrăinat trebuia să revină din nou proprietarului ereditar (Levitic 25:10). Ieremia a condamnat poporul pentru că după ce s-a decretat astfel libertatea pentru slujitorii evrei, au refuzat să acorde eliberarea (Ieremia 34:8-17).

II. Libertatea creştinului

Dezvoltarea deplină a ideii de libertate o găsim în evanghelii şi în Epistolele pauline, unde duşmanii de care Dumnezeu îl eliberează pe poporul Său prin Cristos sunt arătaţi a fi păcatul, Satan, legea şi moartea.

Lucrarea publică a lui Cristos a fost o lucrare de eliberare. El a început-o prin anunţul că El este împlinirea profeţiei din Isaia 61:1: „...M-a uns să vestesc... prinşilor de război slobozirea" (Luca 4:16 ş.urm.). Ignorând dorinţa pe care o aveau zeloţii, de a obţine eliberare naţională faţă de Roma, Cristos a declarat că El a venit să-i elibereze pe israeliţi din starea lor de robie faţă de păcat şi de Satan în care i-a găsit (Ioan 8:34-36,41-44). El a spus că a venit ca să detroneze pe „stăpânitorul lumii acesteia", pe „cel tare", şi ca să elibereze pe prizonierii lui (Ioan 12:31 ş.urm.; Marcu 3:27; Luca 10:17 ş.urm.). Scoaterea de demoni (Marcu 3:22 ş.urm.) şi vindecările (Luca 13:16) au făcut arte din această lucrare de eliberare. Cristos a făcut apel la acestea (Luca 11:20; cf. Matei 12:28) ca dovadă clară a venirii între oameni a *Împărăţiei lui Dumnezeu (adică, a stării escatologice promise în care oamenii vor primi efectiv iertarea lui Dumnezeu şi mântuirea, şi în care vor fi supuşi efectiv voii Lui).

Pavel pune un accent mare pe ideea că Isus Cristos îi eliberează pe credincioşi, aici şi acum, de influenţele distructive la care fuseseră supuşi anterior: eliberarea de păcat, stăpânul tiranic a cărui plată pentru serviciile aduse este moartea (Romani 6:18-23); eliberarea de lege, ca sistem de mântuire, care a aţâţat păcatul şi i-a dat putere (Galateni 4:21 ş.urm.; 5:1; Romani 6:14; 7:5-13; 8:2; 1 Corinteni 15:56); eliberare de „puterile demonice ale întunericului" (Coloseni 1:13); eliberare de superstiţiile politeiste (1 Corinteni 10:29; Galateni 4:8); şi eliberarea de povara ceremonialismului iudaic (Galateni 2:4). La toate acestea se va adăuga la vremea potrivită şi eliberarea de robia parţială faţă de păcatul lăuntric (Romani 7:14, 23) şi faţă de putrezire şi moartea fizică (Romani 8:18-21).

Această libertate, în toate aspectele ei, este darul lui Cristos, care, prin moartea Sa, a eliberat poporul Său din robie (1 Corinteni 6:20; 7:22 ş.urm.). Aici ar putea să existe o aluzie la ficţiunea legală prin care zeităţile greceşti „cumpărau" sclavi pentru a-i elibera. Libertatea prezentă faţă de lege, păcat şi moarte le este comunicată credincioşilor prin Duhul, care îi uneşte cu Cristos prin credinţă (Romani 8:2 a 2 Corinteni 3:17). Eliberarea aduce cu sine înfierea (Galateni 4:5); cei care sunt eliberaţi de vinovăţie devin fii ai lui Dumnezeu şi primesc Duhul lui Cristos ca Duhul înfierii, dându-le asigurarea că sunt cu adevărat fiii şi moştenitorii lui Dumnezeu (Galateni 4:6 ş.urm.; Romani 8:15 ş.urm.).

Răspunsul omului faţă de darul divin al libertăţii (eleutheria) şi mijlocul prin care aceasta este primită, este acceptarea de bună voie a slujirii (douleia) pentru Dumnezeu (Romani 6:17-22), pentru Cristos (1 Corinteni 7:22), pentru neprihănire (Romani 6:18) şi pentru toţi oamenii, de dragul Evangheliei (1 Corinteni 9:19-23) şi al Mântuitorului (2 Corinteni 4:5). Libertatea creştină nu este o abolire a responsabilităţii sau o aprobare a libertinismului. Creştinul nu mai este „sub lege" (Romani 6:14) ca să primească mântuirea prin aceasta, totuşi nu este „fără o lege faţă de Dumnezeu" (1 Corinteni 9:21). Legea divină, aşa cum este interpretată şi exemplificată de Cristos Însuşi, rămâne un standard pentru exprimarea voii lui Dumnezeu pentru slujitorii Săi care au fost eliberaţi (1 Corinteni 7:22). Creştinii sunt astfel „sub legea lui Cristos" (1 Corinteni 9:21). „Legea lui Cristos" (Galateni 6:2) - numită de Iacov „legea libertăţii" (slobozeniei) (Iacov 1:25; 2:12) - este legea dragostei (Galateni 5:13 ş.urm.; cf. Marcu 12:28 ş.urm.; Ioan 13:34), principiul sacrificiului de sine voluntar şi altruist pentru binele oamenilor (1 Corinteni 9:1-23; 10:23-33) şi pentru gloria lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31). Această viaţă de dragoste este expresia recunoştinţei pe care o cere şi o determină Evangelia eliberatoare. Libertatea creştină este tocmai eliberarea pentru Dumnezeu şi pentru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi, de aceea, când ea devine o scuză pentru un libertinism lipsit de dragoste (Galateni 5:13; cf. 1 Petru 2:16; 2 Petru 2:19) sau pentru lipsă de consideraţie iresponsabilă (1 Corinteni 8:9-12), înseamnă că s-a abuzat de această libertate.

Pavel a scris Epistola către *Galateni pentru a contracara ameninţarea pe care o constituia teologia iudaizatoare pentru libertatea creştină. Problema fundamentală, aşa cum a văzut-o el, era suficienţa lui Cristos pentru mântuire, fără faptele legii. Iudaizatorii susţineau că păgânii care au crezut în Cristos trebuie mai întâi să fie tăiaţi împrejur. Pavel a argumentat că dacă ar fi aşa, atunci pe baza aceluiaşi raţionament, ar trebui ca ei să respecte toată legea lui Moise pentru a fi mântuiţi; dar aceasta ar însemna să caute justificarea prin lege, şi o asemenea încercare ar însemna să cadă din har şi de la Cristos (Galateni 5:2-4). Creştinul, a spus Pavel, fie evreu, fie ne-evreu, este eliberat de necesitatea de a împlini faptele legii pentru a fi acceptat, deoarece, ca şi credincios în Cristos, el a fost acceptat deja pe deplin (Galateni 3:28), aşa cum îi dovedeşte darul Duhului (Galateni 3:2 ş.urm., 14; 4:6; 5:18). Nu există nici un motiv pentru ca un ne-evreu convertit să se împovăreze cu ceremoniile mozaice (tăierea împrejur, sărbătorile (Galateni 4:10), etc.), lucruri care au aparţinut de fapt erei precreştine. Lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos l-a eliberat complet de nevoia de a căuta mântuirea prin lege (Galateni 3:13; 4:5; 5:1). Misiunea lui acum este, în primul rând, să păzească libertatea dată de Dumnezeu împotriva oricui îi spune că credinţa în Cristos nu este suficientă pentru a-l mântui (Galateni 5:1) şi, în al doilea rând, să-şi folosească libertatea dându-i Duhului posibilitatea de a-l conduce la o împlinire responsabilă a legii dragostei (Galateni 5:13 ş.urm.).

Pavel exprimă o idee similară şi în altă parte. Creştinul este eliberat de necesitatea de a lucra pentru mântuirea sa şi el nu este legat nici de ceremonialismul iudaic, nici de superstiţiile şi tabu-urile păgâne. Există un domeniu mare de lucruri neutre în care „toate lucrurile îmi sunt îngăduite" (1 Corinteni 6:12; 10:23). În acest domeniu creştinul trebuie să-şi folosească libertatea cu discernământ, fiind atent la ce este bine şi ce edifică, luând în considerare conştiinţa fratelui mai slab (cf. 1 Corinteni 8-10; Romani 14:1-15:7).

III. Voinţa liberă

Dezbaterea istorică cu privire la posedarea de către oamenii căzuţi a „voinţei libere" sau nu, este legată numai indirect de conceptul biblic de libertate. Trebuie făcute câteva distincţii pentru a indica problemele implicate.

1. Dacă expresia „voinţă liberă" este luată în sens moral şi psihologic, ca fiind puterea neconstrânsă, spontană, voluntară şi răspunzătoare de-a face o alegere, Biblia presupune pretutindeni că oamenii o posedă, fie că sunt născuţi din nou, fie că nu sunt.

2. Dacă expresia este luată în sens metafizic, lăsând să se înţeleagă că acţiunile viitoare ale omului sunt nedeterminate şi, de aceea, impredictibile (în principiu), Biblia se pare că nici nu afirmă şi nici nu neagă caracterul nedeterminat al acţiunilor viitoare raportate la propriul agent moral şi propria constituţie fizică, dar se pare că dă de înţeles că nici un eveniment viitor nu este nedeterminat în raport cu Dumnezeu, deoarece El cunoaşte dinainte toate lucrurile şi, într-un oarecare sens, le rânduieşte dinainte. (*PROVIDENŢĂ, *PREDESTINAŢIE.)

3. Dacă luăm expresia în sens teologic, ca indicând capacitatea naturală a omului nenăscut din nou de a face lucruri bune înaintea lui Dumnezeu sau de a răspunde la chemarea Evangheliei, pasaje cum sunt Romani 8:5-8; Efeseni 2:1-10; Ioan 6:44 par să indice că nici un om nu este liber să asculte şi să creadă decât atunci când este eliberat de sub stăpânirea păcatului prin harul preventiv. Toate alegerile lui voluntare sunt, într-un fel sau altul, acte de slujire a *păcatului până când harul înfrânge puterea păcatului şi îl duce la ascultarea Evangheliei. (Cf. Romani 6:17-22; *ÎNNOIRE.)

BIBLIOGRAFIE.
Arnt; MM; H. Schlier, TDNT 2, p. 487-502; J. Blunck, NIDNTT 1, p. 715-720; LAE, p. 326 ş.urm.; Calvin, Institutio, 3.19.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: