laudă



LAUDĂ. În VT cuvintele folosite în principal pentru „laudă" sunt halal, al cărui înţeles de bază este legat de a face gălăgie; yada, care a fost asociat la început cu acţiuni fizice şi gesturi care însoţesc lauda; şi zamar, care este asociat cu cântatul sau folosirea de instrumente muzicale. În NT cuvântul favorit este eucharstein (lit. „a mulţumi"), sugerând că persoana care dă laudă are o relaţie mai intimă cu persoana lăudată, decât în cazul termenului mai formal eulogein, „a binecuvânta".

Toată Biblia este presărată cu izbucniri de laudă. Ele se nasc spontan din „starea fundamentală" de bucurie care caracterizează viaţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu găseşte plăcere şi desfătare în lucrările Sale de creaţie (Geneza 1; Psalmul 104:31; Proverbe 8:30-31) şi toată creaţia, inclusiv îngerii, îşi exprimă bucuria prin laudă (Iov 38:4-7; Apocalipsa 4:6-11). Omul a fost creat de asemenea pentru a se bucura de lucrările lui Dumnezeu (Psalmul 90:14-16) şi împlineşte acest scop atunci când acceptă darurile lui Dumnezeu (Eclesiastul 8:15; 9:7; 11:9; Filipeni 4:4,8; cf. W. Eichrodt, Man in the Old Testament, 1951, p. 35).

Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii este marcată de restaurarea bucuriei şi laudei la poporul lui Dumnezeu şi la toată creaţia (Isaia 9:2; Psalmul 96:11-13; Apocalipsa 5:9-14; Luca 2:13-14), care sunt anticipate deja în ritualul şi închinarea de la Templu, unde lauda se naşte din simpla bucurie cauzată de prezenţa răscumpărătoare a lui Dumnezeu (Deuteronom 27:7; Numeri 10:10; Levitic 23:40). Lauda îi este adusă lui Dumnezeu pe pământ pentru lucrarea Sa în creaţie şi în răscumpărarea oamenilor (Psalmul 24; 136), această laudă fiind un ecou al laudei din ceruri (Apocalipsa 4:11; 5:9-10). Prin urmare, lauda este o trăsătură caracteristică a poporului lui Dumnezeu (1 Petru 2:9; Efeseni 1:3-14; Filipeni 1:11). Păgânii se caracterizează prin faptul că refuză să-L laude pe Dumnezeu (Romani 1:21; Apocalipsa 16:9). Actul de laudă implică cea mai strânsă părtăşie cu Cel care este lăudat. „Prin urmare lauda nu numai exprimă bucuria ci o şi completează; este împlinirea ei... În porunca de a-L glorifica pe El, Dumnezeu ne invită să ne bucurăm de El" (C. S. Lewis, Reflections on Psalms, 1958, p. 95).

Totuşi, aducerea de laude lui Dumnezeu le este poruncită oamenilor ca o îndatorire şi este evident că nu trebuie să depindă de starea sufletească, de sentimente sau de împrejurări (cf. Iov 1:21). A te „bucura înaintea Domului" făcea parte din ritualul poruncit pentru viaţa obişnuită a poporului Său (Deuteronom 12:7; 16:11-12), în care oamenii se îndeamnă unii pe alţii la a aduce laudă. Deşi există psalmi care sunt laude aduse de persoane individuale, s-a crezut întotdeauna că lauda este exprimată cel mai bine de adunarea credincioşilor (Psalmul 22:25; 34:3; 35:18), unde lauda nu aduce numai onoare şi plăcere lui Dumnezeu (Psalmul 50:23) ci depune şi o mărturie despre poporul lui Dumnezeu (Psalmul 51:12-15).

Aranjamente complexe erau făcute pentru ca leviţii să aducă laudă în Templu. Psalmii erau folosiţi în liturghii şi în procesiuni sacre cu „strigăte de bucurie şi de mulţumire" (Psalmul 42:4). Cântările probabil că erau antifonale, cu participarea a două coruri, sau cu solist şi cor. Încă din cele mai vechi timpuri dansul a fost o modalitate de a exprima lauda (Exod 15:20; 2 Samuel 6:14) şi a fost folosit în acest scop în Templu (Psalmul 149:3; 150:4). Psalmul 150 dă o listă de instrumente muzicale folosite pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. (*MUZICĂ ŞI INSTRUMENTE MUZICALE.)

Primii creştini au continuat să-şi exprime bucuria prin participarea la serviciile de la Templu (Luca 24:53; Faptele Apostolilor 3:1). Dar experienţa vieţii noi în Cristos trebuia să se exprime în forme noi de laudă (Marcu 2:22). Bucuria era starea sufletească dominantă în viaţa creştină şi cu toate că închinarea şi lauda pe care le inspira nu sunt descrise sau prescrise explicit, lucrul acesta se datorează faptului că erau considerate cunoscute. Cei care au experimentat personal sau care au fost martori la puterea de vindecare şi curăţire a lui Isus au izbucnit în laude spontane (Luca 18:43; Marcu 2:12), aşa încât în biserica apostolică întâlnim frecvent asemenea izbucniri spontane, când oamenii au văzut şi au înţeles puterea şi bunătatea lui Dumnezeu în Cristos (Faptele Apostolilor 2:46; 3:8; 11:18; 16:25; Efeseni 1:1-14).

Nu încape îndoială că Psalmii au fost folosiţi pentru a exprima lauda în biserica primară (Coloseni 3:16; cf. Matei 26:30). Au existat de asemenea cântări creştine noi (cf. Apocalipsa 5:8-14), menţionate în Coloseni 3:16; 1 Corinteni 14:26. Avem exemple de inspiraţie pentru forme noi de laudă în *Magnificat (Cântarea de laudă a Mariei), *Benedictus şi *Nunc Dimittis (Luca 1:46-55, 68-79; 2:29-32). În alte locuri din NT găsim exemple de laudă formală în biserica primară. Pe baza formei literare şi a conţinutului pasajului din Filipeni 2:6-11 se pare că acesta a fost compus şi folosit ca o cântare de laudă pentru Cristos. Probabil că avem ecouri sau citate din cântări ale Bisericii primare în pasaje cum sunt Efeseni 5:14 şi 1 Timotei 3:16. Doxologiile din cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 1:4-7; 5:9-14; 15:3-4) trebuie să fi fost folosite în închinarea publică pentru a exprima lauda adunării credincioşilor (cf. A. B. Macdonald, Christian Worship in the Primitive Church, 1934).

Ar trebui remarcată legătura strânsă dintre laudă şi jertfă. În ritualul de jertfă din VT îşi aveau locul atât jertfele de mulţumire cât şi cele de ispăşire (cf. Levitic 7:11-21). Recunoştinţa trebuia să fie motivul fundamental pentru aducerea primelor roade la altar (Deuteronom 26:1-11). În jertfa sinceră de laudă trebuie să existe ojertfă plăcută lui Dumnezeu (Evrei 13:15; Osea 14:2; Psalmul 119:108). În jertfa de Sine adusă de Isus ca preot îşi are locul şi acest aspect de mulţumire (Marcu 14:22-23, 26; Ioan 17:1-2; Matei 11:25-26). Viaţa creştinului trebuie să fie o jertfire de sine motivată de recunoştinţă (Romani 12:1), ca împlinire a preoţiei sale regale (Apocalipsa 1:5-6; 1 Petru 2:9), iar faptul că o asemenea jertfă de sine poate fi adusă în mijlocul suferinţei, leagă împreună suferinţa şi lauda în viaţa creştină (Filipeni 2:17). Mulţumirea sfinţeşte nu numai suferinţa ci toate aspectele vieţii creştinului (1 Timotei 4:4-5; 1 Corinteni 10:30-31; 1 Tesaloniceni 5:16-18). Indiferent care ai fi subiectul rugăciunii, ea trebuie să includă laudă (Filipeni 4:6).

BIBLIOGRAFIE
H. Ringgren, The Faith of the Psalmists, 1963; C. Westermann, The Praise of God in the Psalms, 1965; A. A. Anderson, The Book of Psalms, 1972, 1, p. 31-36; H.G. Link, NIDNTT 1, p. 206-215; H. Schultz, H.H. Esser, NIDNTT 3, p. 816-820.

R.S.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: