justificare



JUSTIFICARE.

I. Înţelesul cuvântului

„A justifica" (ebr. sadaq; gr. (LXX şi NT), dikaioo) este un termen juridic şi înseamnă „a achita", „a declara drept (îndreptăţit)", fiind opus cu „a condamna" (cf. Deuteronom 25:1; Proverbe 17:15; Romani 8:33). Justificarea este acţiunea unui judecător. Aşadar, din punctul de vedere al părţii în litigiu, „a fi justificat" înseamnă „a primi verdictul (favorabil)" (Isaia 43:9, 26).

În Scriptură Dumnezeu este „Judecătorul întregului pământ” (Geneza 18:25) şi relaţiile Sale cu oamenii sunt descrise întotdeauna în termeni legali. Îndreptăţirea, adică conformarea faţă de legea Sa, este lucrul pe care-l cere El oamenilor, şi El îşi arată îndreptăţirea (neprihănirea) ca Judecător prin faptul că Se răzbună pe cei care nu o împlinesc (cf. Psalmul 7:11; Isaia 5:16; 10:22; Faptele Apostolilor 17:31; Romani 2:5; 3:5 ş.urm.). Nu există nici o speranţă pentru un om dacă verdictul lui Dumnezeu este împotriva lui.

Întrucât Dumnezeu este Împărat, ideea că El justifică pe oameni poate avea atât un aspect executiv cât şi unul juridic. Ca Împărat ideal în Israel, El nu numai că va da un verdict în favoarea celui acuzat, ci va şi pune în practică verdictul prin faptul că va arăta favoare faţă de el şi îl va reabilita public. Verbul „a justifica" se poate concentra asupra oricăruia dintre aspectele acţiunii lui Dumnezeu. De exemplu, justificarea Israelului şi a Robului Domnului, descrisă în Isaia 45:25; 50:8, este o reabilitare publică prin schimbarea soartei lor. Justificarea păcătoşilor despre care vorbeşte Pavel, însă, înseamnă doar darea unui verdict favorabil. Pavel crede desigur că Dumnezeu dă o favoare celui pe care l-a achitat, dar el foloseşte alţi termeni pentru a descrie lucrul acesta (adoptare, înfiere, etc.).

Termenul „a justifica" este folosit de asemenea pentru atribuirea îndreptăţirii în contexte nejuridice. Se spune că oamenii Îl justifică pe Dumnezeu prin faptul că declară că El este drept (Luca 7:29; cf. Romani 3:4, care citează Psalmul 51:4) şi se justifică pe ei înşişi când se declară drepţi (Iov 32:3; Luca 10:29; 16:15). În mod ironic ni se spune că Ierusalimul a „justificat" Sodoma şi Samaria prin faptul că a păcătuit mai mult decât aceste cetăţi! (Ezechiel 16:51) Diateza pasivă poate indica faptul de a fi reabilitat prin evenimente care înlătură suspiciunea, critica şi neîncrederea (Matei 11:19; Luca 7:35; 1 Timotei 3:16; cf. Iacov 2:21, 24 ş.urm., pentru care vezi mai jos).

Lipseşte sprijinul lingvistic pentru părerea lui Ioan Hrisostom, Augustin şi Conciliul din Trent că atunci când Pavel şi Iacov vorbesc despre justificare ei se referă atât la lucrarea lui Dumnezeu de a face pe om neprihănit (îndreptăţit) prin înnoirea lăuntrică, cât şi la considerarea omului ca neprihănit (îndreptăţit) prin iertarea păcatelor. Iacov se pare că nu se referă la niciunul dintre aceste aspecte. Pavel se pare că se referă numai la al doilea. Termenii săi sinonimi pentru „a justifica" sunt „a socoti neprihănit (îndreptăţit)", „a şterge păcatele", „a nu ţine în socoteală păcatul" (vezi Romani 4:5-8) - expresii care nu redau ideea de transformare interioară, ci ideea de conferire a unui statut legal şi de anulare a unei culpabilităţi legale. Pavel consideră că justificarea este o judecată pronunţată asupra omului, nu o lucrare făcută în lăuntrul omului. Cele două lucruri se îmbină desigur, dar sunt totuşi distincte.

II. Justificarea în scrierile lui Pavel

Din cel 39 de texte în care apare verbul „a justifica" în NT, 29 sunt în Epistolele lui Pavel sau în cuvântările sale; tot în scrierile lui Pavel apar şi cele două texte care conţin substantivul corespunzător, dikaiosis (Romani 4:25; 5:18). Aceasta reflectă faptul că Pavel este singurul dintre scriitorii NT care face din justificare un concept fundamental pentru soteriologia sa.

Pavel înţelege prin justificare actul prin care Dumnezeu şterge păcatele oamenilor vinovaţi şi îi socoteşte îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin credinţa în Cristos, nu pe temeiul faptelor lor bune, ci pe temeiul respectării reprezentative a legii şi pe temeiul vărsării sângelui răscumpărător al lui Isus Cristos în locul lor. (Pentru unele părţi ale acestei definiţii, vezi Romani 3:23-26; 4:5-8; 5:18 ş.urm.). Doctrina lui Pavel despre justificare este modul său caracteristic de a formula adevărul central al Evangheliei, că Dumnezeu îi iartă pe păcătoşi. Din punct de vedere teologic este cea mai bine dezvoltată exprimare a acestui adevăr în NT.

În Romani Pavel prezintă Evanghelia ca fiind dezvăluirea „neprihănirii (îndreptăţirii) lui Dumnezeu" (1:17). Această expresie se dovedeşte a avea un dublu sens: 1 - se referă la poziţia de neprihănire (îndreptăţire) a omului, pe care Dumnezeu o conferă gratuit prin Cristos credincioşilor care cred („darul neprihănirii (îndreptăţirii)", Romani 5:17; cf. 3:21 ş.urm.; 9:30; 10:3-10; 2 Corinteni 5:21; Filipeni 3:9); 2 - se referă la modul în care Evanghelia revelează că Dumnezeu face ceea ce este drept - nu numai prin judecarea celor nelegiuiţi aşa cum merită (2:5; 3:5 ş.urm.) ci şi prin respectarea promisiunii Sale de a trimite mântuirea la Israel (3:4 ş.urm.) şi prin justificarea păcătoşilor în aşa fel încât să fie întrunite propriile Sale criterii judiciare cu privire la ei (3:25 ş.urm.). Prin urmare „neprihănirea (îndreptăţirea) lui Dumnezeu" este un termen predominant juridic, indicând lucrarea milostivă a lui Dumnezeu de a acorda păcătoşilor vinovaţi o justificare justificată, achitându-i în tribunalul cerului fără a prejudicia dreptatea Sa de Judecător al lor.

Mulţi cercetători din zilele noastre găsesc originea acestei expresii în câteva pasaje din Isaia 40 ş.urm. şi din psalmi în care „neprihănirea (îndreptăţirea)" lui Dumnezeu şi „mântuirea" apar ca termeni echivalenţi (Isaia 45:8, cf. v. 19-25; 46:13; 51:3-6; Psalmul 98:2, etc.). S-ar putea să fie aşa, dar întrucât Pavel nu citează nicăieri aceste versete, nu se poate dovedi legătura. Trebuie să ne aducem aminte că motivul pentru care aceste texte afirmă că reabilitarea de către Dumnezeu a poporului Său asuprit este „neprihănirea (îndreptăţirea)" Sa este că lucrul acesta este o acţiune a credincioşiei Sale faţă de legământul pe care li l-a promis; în timp ce Epistola către romani se ocupă în principal cu justificarea de către Dumnezeu a păgânilor, care nu au fost poporul Său şi cărora El nu le-a promis nimic (cf. 9:24 ş.urm.; 10:19 ş.urm.) - o situaţie foarte diferită.

E. Kasemann şi alţii afirmă că neprihănirea lui Dumnezeu în scrierile lui Pavel poate fi explicată ca exercitarea milostivă a puterii prin care Dumnezeu rămâne credincios atât faţă de poporul legământului Său (prin împlinirea promisiunii de a-i mântui) cât şi faţă de creaţia înrobită (prin restaurarea domniei Sale asupra ei). Amândouă ideile aparţin lui Pavel, dar este îndoielnic dacă (aşa cum se argumentează) „neprihănirea (îndreptăţirea)" din Romani 3:25-26 şi „neprihănit (îndreptăţit)" în v. 26 indică numai credincioşia milostivă care mântuie pe cei în nevoie şi nu retribuirea juridică (cf. 2:5; 3:5) pentru mântuirea celor vinovaţi prin faptul că retribuirea este abătută asupra Celui pregătit să fie o *jertfă de ispăşire. Această ultimă exegeză se potriveşte mai bine cu desfăşurarea ideilor; prima exegeză nu poate explica de ce conjuncţia „şi" apare în expresia „să fie neprihănit şi să socotească neprihănit", deoarece în aceste cuvinte este o singură idee, nu două.

S-a ridicat întrebarea dacă nu cumva doctrina lui Pavel despre justificarea prin credinţă, fără fapte, este doar un mijloc controversat, elaborat doar ca o armă împotriva iudaizatorilor. Dar faptele următoare arată că a fost mai mult decât atât.

1. Este evident că Epistola către *Romani trebuie citită ca o prezentare completă a Evangheliei lui Pavel, având ca şi sprijin doctrina justificării.

2. În trei locuri Pavel scrie în termeni personali despre convingerile sale care l-au făcut să fie misionar şi toate acestea sunt exprimate în termenii justificării (Galateni 12:15-21; 2 Corinteni 5:16-21; Filipeni 3:4-14). În Romani 7:7 ş.urm. Pavel descrie nevoia sa personală după Cristos în termenii condamnării dată de lege - o nevoie pe care o poate satisface numai sentinţa justificatoare dată de Dumnezeu în Cristos (cf. Romani 8:1 ş.urm.; Galateni 3:19-4:7). Este evident că religia personală a lui Pavel şi-a avut rădăcinile în cunoaşterea justificării sale.

3. Pavel consideră că justificarea este actul fundamental de binecuvântare al lui Dumnezeu, deoarece ne salvează de trecut şi ne asigură viitorul. Pe de-o parte înseamnă iertare şi sfârşitul ostilităţii între Dumnezeu şi noi (Faptele Apostolilor 13:39; Romani 4:6 ş.urm.; 5:9 ş.urm.). Pe de altă parte înseamnă acceptare şi dreptul de a primi toate binecuvântările promise celui neprihănit, o idee pe care Pavel o dezvoltă prin legarea justificării de înfiere şi de moştenire (Galateni 4:4 ş.urm.; Romani 8:14 ş.urm.). Ambele aspecte apar în Romani 5:1 -2, unde Pavel spune că justificarea aduce atât pace cu Dumnezeu (deoarece păcatele sunt şterse) cât şi speranţa gloriei lui Dumnezeu (deoarece păcătosul este acceptat ca neprihănit (îndreptăţit)). Această speranţă este o certitudine, deoarece justificarea are o semnificaţie escatologică. Judecata zilei de pe urmă este adusă în prezent, ca un verdict final şi ireversibil. În consecinţă omul justificat poate fi sigur că nimic nu-l va separa de dragostea Dumnezeului său (Romani 8:33-39; cf. 5:9). Glorificarea lui este certă (Romani 8:30). Judecata viitoare înaintea scaunului de judecată al lui Cristos (Romani 14:10 ş.urm.; 2 Corinteni 5:10) îl poate priva de anumite răsplătiri particulare (1 Corinteni 3:15), dar nu şi de poziţia sa de persoană justificată.

4. Doctrina lui Pavel despre mântuire are ca şi punct principal de referinţă justificarea. Crezul său cu privire la justificare este izvorul din care curge concepţia lui despre creştinism ca religie a harului şi credinţei, în care ne-evreii (Neamurile) şi evreii sunt pe picior de egalitate (Romani 1:16; 3:29 ş.urm.; Galateni 3:8-14, 28 ş.urm., etc.). El explică în termenii justificării harul (Romani 3:24; 4:4 ş.urm., 16), semnificaţia mântuitoare a ascultării lui Cristos şi a morţii Lui (Romani 3:24 ş.urm.; 5:16 ş.urm.), revelaţia dragostei lui Dumnezeu la cruce (Romani 5:5-9), semnificaţia răscumpărării (Romani 3:24; Galateni 3:13; Efeseni 1:7) şi a împăcării (2 Corinteni 5:18 ş.urm.), legământul relaţiei (Galateni 3:15 ş.urm.), credinţa (Romani 4:23 ş.urm.; 10:8 ş.urm.), unirea cu Cristos (Romani 8:1; Galateni 2:17), adoptarea şi darul Duhului (Galateni 4:6-8; Romani 8:10, cf. v. 15) şi siguranţa creştină (Romani 5:1-11; 8:33 ş.urm.). Pavel explică în termenii justificării toate sugestiile, prorociile şi cazurile de mântuire din VT (Romani 1:17; Galateni 3:11, care citează Habacuc 2:4; Romani 3:21; 4:3-8, care citează Geneza 15:6; Psalmul 32:1 ş.urm.; Romani 9:22-10:21, citează Osea 2:23; 1:10; Isaia 8:14; Ioel 2:32; Isaia 65:1, etc.; Romani 11:26 ş.urm., citează Isaia 59:20 ş.urm.; Galateni 3:8, citează Geneza 12:3; Galateni 4:21 ş.urm., citează Geneza 21:10; etc.).

5. Justificarea este cheia filozofiei istoriei lui Pavel. El susţine că scopul atotcuprinzător al lui Dumnezeu în conducerea istoriei lumii de la Căderea în păcat a fost să-i conducă pe păcătoşi la credinţa care justifică.

Pavel ne spune că Dumnezeu tratează omenirea prin doi oameni reprezentativi: „primul Adam" şi „omul al doilea", care este „ultimul Adam", Isus Cristos (1 Corinteni 15:45 ş.urm.; Romani 5:12 ş.urm.). Primul om, prin neascultare, a adus condamnare şi moarte asupra întregii rase umane; omul al doilea, prin ascultarea Sa, a devenit autorul justificării şi vieţii pentru toţi cei care au credinţă (Romani 5:16 ş.urm.).

De când a căzut Adam în păcat, moartea a domnit în mod universal, deşi păcatul încă nu era cunoscut clar (Romani 5:12 ş.urm.). Dar Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam şi cu familia sa, justificându-l pe Avraam prin credinţa sa şi promiţând că prin sămânţa lui Avraam (adică, prin unul dintre urmaşii lui) aveau să fie binecuvântate (adică, justificate) toate popoarele pământului (Galateni 3:6-9, 16; Romani 4:3, 9-22). După aceea, prin Moise, Dumnezeu a revelat legea Sa familiei lui Avraam. Legea nu a fost destinată să dea mântuire, ci cunoaşterea păcatului. Prin detectarea şi provocarea călcărilor de lege, legea trebuia să-i înveţe pe israeliţi că au nevoie de justificare, legea find astfel un paidagogos (sclavul casei care ducea pe copii la şcoală) care să-i conducă la Cristos (Galateni 3:19-24; Romani 3:20; 5:20; 7:5, 7-13). Această epocă de educaţie divină pregătitoare a ţinut până la venirea lui Cristos (Galateni 3:23-25; 4:1-5).

Efectul lucrării lui Cristos a fost să abolească bariera exclusivismului pe care posedarea legii şi promisiunii de către Israel a ridicat-o între evreu şi ne-evreu (Efeseni 2:14 ş.urm.). Acum justificarea prin credinţă, prin Cristos, putea fi predicată atât evreilor cât şi Neamurilor, fără nici o deosebire, deoarece în Cristos toţi credincioşii au fost făcuţi copii ai lui Avraam şi au devenit copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai legământului (Galateni 3:26-29). Din nefericire, mulţi evrei s-au dovedit legalişti în această situaţie; ei au căutat să obţină o îndreptăţire proprie prin faptele legii şi nu au vrut să creadă că credinţa în Dumnezeu a fost calea stabilită de Dumnezeu pentru a obţine neprihănirea (îndreptăţirea) (Romani 9:30; 10:21). De aceea multe „ramuri naturale" au fost tăiate din măslinul comunităţii legământului istoric (Romani 11:16 ş.urm.), iar biserica era alcătuită în prezent în cea mai mare parte din ne-evrei; dar exista speranţa că o rămăşiţă aleasă din Israelul căzut, provocată de îndurarea arătată ne-evreilor care nu o meritau, aveau să se întoarcă la credinţă şi aveau să găsească în cele din urmă iertarea păcatelor (Romani 11:23-32). Astfel, atât evreii cât şi ne-evreii aveau să fie „mântuiţi, nu prin faptele şi eforturile lor, ci prin harul gratuit al lui Dumnezeu care îi justifică pe cei neascultători şi neevlavioşi; şi toată gloria mântuirii va fi numai a lui Dumnezeu (Romani 11:30-36).

Aceste considerente arată poziţia centrală pe care o deţine justificarea în concepţia teologică şi religioasă a lui Pavel.

III. Temeiul justificării

În felul în care este prezentată de Pavel în Romani, doctrina justificării pare să ridice o problemă de teodicee. Cadrul ei, prezentat în 1:18-3:20, este solidaritatea omenirii în păcat şi inevitabilitatea judecăţii. În 2:5-16 Pavel expune doctrina sa despre ziua judecării. El spune că principiul de judecată va fi retribuirea „fiecărui om potrivit cu faptele sale" (v. 6). Standardul judecăţii va fi legea lui Dumnezeu, în forma cea mai înaltă pe care o cunosc oamenii (dacă nu este legea lui Moise, atunci este legea conştiinţei, v. 12-15). Dovezile vor fi „lucrurile ascunse ale oamenilor" (v. 16). Numai cei care ţin legea pot spera să fie justificaţi (v. 7, 10, 12 ş.urm.). Dar nu există nici un om care să ţină legea. Nici unul nu este neprihănit; toţi au păcătuit (3:9 ş.urm.). Aşadar, viitorul rezervă o condamnare universală, atât pentru evreu cât şi pentru ne-evreu, deoarece un evreu care calcă legea nu este acceptat de Dumnezeu mai uşor decât oricine altcineva (2:17-27). Se pare că toţi sunt condamnaţi. „Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele legii" (3:20, un ecou din Psalmul 143:2).

Dar acum Pavel proclamă justificarea prezentă a păcătoşilor care cred (3:21 ş.urm.). Dumnezeu atribuie neprihănire celor nelegiuiţi şi justifică pe cei lipsiţi de evlavie (3:23 ş.urm.; 4:5 ş.urm.). Caracterul (deliberat?) paradoxal al ultimei expresii este amplificat de faptul că tocmai aceste cuvinte greceşti sunt folosite în traducerea LXX a textului din Exod 23:7 („Nu voi justifica pe cel rău" (nu voi ierta pe cel vinovat)) şi Isaia 5:22 ş.urm. („Vai de cei... care justifică pe cel rău") (Vai de cei... care scot cu faţa curată pe cel vinovată). Se pune întrebarea: Pe ce temei poate justifica Dumnezeu pe cei păcătoşi fără să compromită propria Sa justiţie ca Judecător?

Pavel susţine că Dumnezeu justifică pe păcătoşi pe un temei drept: anume, pe baza faptului că Isus Cristos, acţionând în locul lor, a satisfăcut cerinţele legii lui Dumnezeu pentru ei. El a fost „născut sub lege" (Galateni 4:4), ca să împlinească preceptele legii şi ca să poarte pedeapsa legii în locul lor. Prin *„sângeie" Său (adică, prin moartea Sa) El a şters păcatele lor (Romani 3:25; 5:9). Prin ascultarea Sa de Dumnezeu El a obţinut pentru toţi urmaşii Săi statutul de păzitori ai legii (Romani 5:19). El a devenit „ascultător până la moarte" (Filipeni 2:8); viaţa Lui de neprihănire a culminat cu moartea Sa pentru cei păcătoşi, luând asupra Sa blestemul penal al legii (Galateni 3:13; cf. Isaia 53:4-12). Păcatele poporului Său au fost judecate şi ispăşite în persoana Sa, pe cruce. Prin acest „act unic de îndreptăţire" - viaţa Lui fără păcat şi moartea Lui - „a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa" (Romani 5:18). Astfel credincioşii devin „neprihănirea (îndreptăţirea) lui Dumnezeu" în şi prin El, care „n-a cunoscut păcat" personal, dar care a „fost făcut păcat" (a fost tratat ca păcătos şi a fost judecat) în mod reprezentativ, înlocuitor (2 Corinteni 5:21). Astfel, Pavel vorbeşte despre „Cristos Isus pe care Dumnezeu L-a făcut... neprihănirea (îndreptăţirea) noastră" (1 Corinteni 1:30). Aceasta a fost ideea exprimată în teologia protestantă mai veche prin expresia „imputarea neprihănirii lui Cristos". Expresia nu este găsită în scrierile lui Pavel, dar conţinutul ei este întâlnit. Ideea pe care o scoate în relief este că oamenii credincioşi sunt îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu (Romani 5:19) prin admiterea lor de a fi părtaşi la statutul de acceptare pe care îl deţine Cristos. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi tratează potrivit cu meritele lui Cristos. Nu este nimic arbitrar sau artificial în aceasta, deoarece Dumnezeu recunoaşte existenţa unei uniri reale între ei şi Cristos prin solidaritatea legământului. În ce-l priveşte pe Pavel, unirea cu Cristos nu este fictivă, ci o realitate - de fapt este realitatea cea mai fundamentală a creştinismului; doctrina sa despre justificare este doar primul pas în analizarea sensului acestei uniri. Aşa se face că păcătoşii sunt justificaţi „în Cristos" (Galateni 2:17; 2 Corinteni 5:21). Dumnezeu îi socoteşte îndreptăţiţi, nu pentru că îi consideră că au respectat legea Sa în mod personal (aceasta ar însemna o judecată falsă), ci pentru că El îi consideră că sunt „în" Cel care a respectat legea lui Dumnezeu în mod reprezentativ (aceasta este o judecată corectă).

Prin urmare, atunci când Dumnezeu îi justifică pe păcătoşi pe temeiul ascultării şi morţii lui Cristos, El acţionează drept. Această metodă de justificare nu compromite nicidecum îndreptăţirea juridică a lui Dumnezeu, ci o arată. Ea este menită „să arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte (adică, din vremea VT), în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus" (Romani 3:25 ş.urm.). Cuvintele cheie sunt repetate pentru a sublinia ideea, deoarece este de importanţă crucială. Evanghelia care proclamă aparenta violare de către Dumnezeu a justiţiei Sale revelează de fapt justiţia Lui. Prin metoda Sa de justificare a păcătoşilor, Dumnezeu (într-un alt sens) Se justifică pe Sine, deoarece prin rânduirea lui Cristos ca jertfă de ispăşire pentru păcate, în care păcatul omenesc a fost judecat şi pedepsit aşa cum merita, Dumnezeu a revelat temeiul drept, pe baza căruia a putut să-i ierte şi să-i accepte pe păcătoşii care au crezut în vremurile VT (aşa cum a şi făcut: cf. Psalmul 130:3 ş.urm.), nu mai prejos decât în era creştină.

IV. Mijloacele justificării

Credinţa în Cristos, spune Pavel, este mijlocul prin care este primită îndreptăţirea şi prin care este acordată justificarea. Păcătoşii sunt justificaţi „de" sau „prin" credinţă (gr. pistei, dia sau ek pisteos). Pavel nu consideră credinţa ca fiind temeiul justificării. Dacă ar fi aşa, ar fi o faptă meritorie şi Pavel nu ar putea spune despre credincios că este unul care „nu lucrează" (Romani 4:5); nici nu ar putea spune că mântuirea prin credinţă se bazează pe har (v. 16), deoarece harul exclude în mod absolut faptele (Romani 11:6). Pavel citează cazul lui Avraam, care „a crezut pe Dumnezeu şi lucrul acesta i s-a socotit ca neprihănire (îndreptăţire)" pentru a dovedi că omul este justificat prin credinţă, fără fapte (Romani 4:3 ş.urm.; Galateni 3:6; citează Geneza 15:6). În Romani 4:5, 9 (cf. v. 22, 24), Pavel se referă la textul din Geneza arătând că în cazul lui Avraam credinţa i-a fost „socotită ca neprihănire (îndreptăţire)". Ceea ce vrea să spună prin aceasta, însă, aşa cum arată contextul, este că credinţa lui Avraam - bazarea din toată inima pe promisiunea lui Dumnezeu (v. 18 ş.urm.) - a fost ocazia şi mijlocul prin care a fost justificat. Expresia „socotit eis neprihănire (îndreptăţire)" ar putea însemna „ca" (prin echivalenţă reală sau pe baza unei metode arbitrare de calcul), sau „având în vedere", „conducând la", „având ca rezultat". Ultima alternativă este corectă. Pavel nu sugerează că credinţa, privită fie ca îndreptăţire (neprihănire) - reală sau incompletă - fie ca un substitut pentru îndreptăţire, este temeiul justificării; Romani 4 nu se ocupă cu temeiul justificării, ci numai cu mijloacele obţinerii ei.

V. Pavel şi Iacov

Pe baza presupunerii că Iacov 2:14-16 ne învaţă că Dumnezeu îi acceptă pe oameni pe temeiul dublu al credinţei şi al faptelor, unii au crezut că Iacov contrazice în mod deliberat învăţătura lui Pavel despre justificarea prin credinţă fără fapte, presupunând că este antinomiană (cf. Romani 3:8). Dar dacă interpretăm astfel, înseamnă că nu am înţeles ideea lui Iacov. Trebuie să ne aducem aminte că Pavel este singurul scriitor din NT care foloseşte termenul „justificare" ca şi termen consacrat care defineşte acţiunea lui Dumnezeu de acceptare a oamenilor atunci când cred. Când Iacov vorbeşte despre „a fi justificat", se pare că el foloseşte cuvântul în sensul mai general de reabilitare, sau de a fi dovedit drept înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, în opoziţie cu posibila îndoială a omului de a fi fost cu adevărat ce a declarat că este (cf. folosirea în Matei 11:19). Pentru ca un om să fie justificat în sensul acesta trebuie să se dovedească faptul că este un credioncios adevărat, unul care va demonstra credinţa sa prin acţiune. Această justificare este, de fapt, o manifestare a justificării de care se ocupă Pavel. Iacov citează Geneza 15:6 pentru acelaşi scop ca şi Pavel - ca să arate că Avraam a fost acceptat pe baza credinţei. Dar acum, argumentează el, această afirmaţie a fost „împlinită" (confirmată, dovedită adevărată, şi adusă la împlinirea hotărâtă prin evenimente) 30 de ani mai târziu, când .Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar" (v. 21). Prin aceasta a fost credinţa lui „făcută desăvârşită", adică, a fost exprimată în acţiuni corespunzătoare; în felul acesta el a fost dovedit a fi un adevărat credincios. Cazul lui Rahav este paralel (v. 25). Ideea lui Iacov în acest paragraf este pur şi simplu că „credinţa", adică, simpla acceptare a doctrinei corecte, aşa cum o au diavolii (v. 19), neînsoţită de fapte bune, nu constituie un temei suficient pentru a deduce că un om este mântuit. Pavel ar fi fost cu totul de acord cu această afirmaţie (cf. 1 Corinteni 6:9; Efeseni 5:5 ş.urm.; Tit 1:16).

BIBLIOGRAFIE
Arndt; G. Quell şi G. Schrenk în TDNT 2, p. 174-225; Klein în IDBS, p. 750-752; comentarii despre Romani: în special C. Hodge,1864; C. E. B. Cranfield, ICC, 1, 1976; A. Nygren, E.T. 1952; şi despre Galateni: în special J. B. Lightfoot, 1890; E. D. Burton, ICC, 1921; J. Buchanan, The Doctrine of Justification, 1867; C. Hodge, Systematic Theology, 1874,3, p. 114-212; V. Taylor, Forgiveness and Reconciliation, 1946; L. Morris, The Apostolic Preaching of the Cross, 1955; K. Barth, Church Dogmatics, 4.1, E.T. 1956, p. 514-642; A. Richardson, Introduction to the Theology of the New Testament, 1958, p. 232 ş.urm.; J. Murray, Romani 2-8, 1959, p. 336-362; J.A. Ziesler, The Meaning of Righteousness in Paul, 1972; H. Seebass, C. Brown, NIDNTT 3, p. 352-377.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: