Judecători, cartea



JUDECĂTORI, CARTEA. Cartea Judecătorilor urmează cronologic după Pentateuh şi Iosua şi descrie istoria lui Israel de la moartea lui Iosua până la ridicarea lui Samuel. Cartea îşi ia numele de la personajele principale, sopetim (Judecători 2:16). Aceşti „*judecători", însă, au fost mai mult decât nişte arbitri juridici; ei au fost „izbăvitori" (3:9), împuterniciţi în mod carismatic de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pentru izbăvirea şi păstrarea Israelului (6:34) până la instaurarea monarhiei (cf. folosirea aceluiaşi cuvânt pentru magistraţii din Cartagina şi ca sinonim pentru „rege’ în limba canaanită din Ugarit, Anat 5.40). Iahve Însuşi era Marele sopet (Judecători 11:27).

I. Schiţa conţinutului
a. Evenimente care au urmat după moartea lui Iosua (1:1-2:5)

În baza ascultării iniţiale triburile lui Iuda şi Simeon au înaintat spre S pentru a cuceri Bezec, Ierusalim (nu a fost păstrat, 1:21), Hebron, Debir (reocupat în urma devastării din Iosua 10:36, 39), Horma şi trei dintre cetăţile filistene (nu au fost păstrate, Judecători 1:19). Triburile lui Iosif au cucerit de asemenea Betel (1:22-26), care se revoltase (cf. Iosua 8:17; 12:9). Dar după aceea a venit eşecul: Israelul a încetat să-i izgonească pe canaaniţi, nu au mai fost cucerite alte cetăţi (Judecători 1:27-36), iar tribul lui Dan a fost de fapt izgonit din teritoriul care i-a revenit (1:34). Această tolerare a răului a necesitat perioada îndelungată de mustrare care a urmat (2:1-5).

b. Istoria Israelului sub conducerea judecătorilor (2:6-16:31)

(i) Interpretarea profetică a istoriei de către scriitor (2-6; 3:6). Această carte ne învaţă ideea retribuţiei divine: Dumnezeu, în providenţa Lui, recompensează o naţiune în măsură direct proporţională cu credincioşia poporului. Israelul din vremea aceasta a fost supus în permanenţă la ispita de a adopta riturile fertilităţii de la vecinii lor canaaniţi, împreună cu agricultura lor considerată superioară. Mulţi au recunoscut că Iahve a călăuzit pe Israel în pustie, dar Baal părea să fie mai capabil să facă recoltele să răsară din pământ! Cartea Judecătorilor prezintă un ciclu repetat de păcat (închinare la Baal), înrobire (faţă de agresori străini), cerere (către Dumnezeul milostiv, pentru a fi izbăviţi) şi izbăvire (prin judecători ridicări de Dumnezeu).

(ii) Şase perioade succesive de asuprire şi carierele a doisprezece judecători-izbăvitori (3:7-16:31).

1. Invaziile lui Cuşan-Rişeataim (3:7-11). După adoptarea modului de viaţă canaanit, Israelul a suferit timp de 8 ani fiind asuprit de Cuşan-Rişeataim, un invadator care a venit din Mesopotamia aflată sub controlul hitiţilor (Judecători 3:8). Cauza, însă, a fost păcatul Israelului (3:7) (vezi mai jos, partea c.). Dar când ei „au strigat către Iahve, Iahve le-a ridicat un izbăvitor... Otniel,... fratele cel mai mic al lui Caleb" (3:9). Cei 40 de ani de pace care au urmat s-ar putea să corespundă cu perioada paralelă de suzeranitate hitită, până la câţiva ani după moartea lui Suppiluliuma în anul 1346 î.Cr. (CAH, 2, 2:19).

2. Asuprirea sub Eglon (3:12-31). Înainte de vremurile de confuzie internaţională care au coincis cu ascensiunea Dinastiei a 19-a, o dinastie agresivă, în Egipt, „copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea lui Iahve; şi Iahve a întărit pe Eglon, împăratul Moabului, împotriva lui Israel" (3:12). Dar când „copiii lui Israel au strigat către Iahve şi Iahve le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud... beniamitul" (3:15) şi le-a dat 80 de ani de pace, începând probabil de la data tratatului din 1315, între Seti şi Mursil, cf. înnoirea lui în 1284 de către Ramses II. Se pare că nici Egiptul şi nici hitiţii nu au înţeles funcţia lor providenţială, dar anii în care unii sau ceilalţi au adus pace Palestinei par să corespundă cu perioadele pe care Dumnezeu le-a rânduit ca să acorde „odihnă" poporului Său (cf. J. Garstang, Joshua-Judges, 1931, p. 51-66). După aceea Şamgar a avut un succes limitat împotriva primelor triburi de filisteni, care erau echipaţi mai bine decât el (3:31).

3. Izbăvirea prin Debora (4:1-5:31). O dată cu decăderea imperiilor şi creşterea asupririi din partea canaaniţilor locali, conduşi de Iabin II din Haţor (4:2-3), Dumnezeu a ridicat al patrulea judecător, o femeie numită Debora. Comandantul ei militar, Barac, a unit triburile din partea de N şi centrală a Văii Esdraelonului pentru a purta război împotriva trupelor lui Iabin conduse de Sisera. Dar „Din ceruri se luptau, de pe carele lor stelele se luptau împotriva lui Sisera" (5:20): o ploaie torenţială trimisă de Dumnezeu a imobilizat carele de război ale canaaniţilor şi Sisera a fost omorât de o femeie chenită pe când fugea. Cei 40 de ani de pace care au urmat după victoria Deborei poate fi comparată cu domnia stabilă a lui Ramses III, ultimul mare faraon (1199-1168 î.Cr.).

4. Izbăvirea prin Ghedeon (6:1-8:32). După aceea au apărut din E, din deşert, madianiţii şi amaleciţii, ca să atace pe Israelul care a păcătuit (Judecători 6:2-6; cf. Rut 1:1). Dar Israel a fost scăpat de atacatorii nomazi (7:19-25; 8:10-12; cf. cadrul paşnic din Rut 2-4, aproximativ 20 de ani mai târziu).

5. Ridicarea şi căderea lui Abimelec (8:33-10:5). Tulburarea care a urmat după încercarea fiului lui Ghedeon, Abimelec, de a se instala rege peste Israel (Judecători 9), a fost corectată de al şaselea şi al şaptelea judecător, Tola şi Iair (10:1-5).

6. Asuprirea sub amoniţi şi filisteni (10:6-16:31). Dar o dată cu apostazia care a urmat după aceea, Dumnezeu a dat ţara în mâinile asupritorilor amoniţi din E şi a filistenilor din V (10:7). După 18 ani partea de E a Israelului a fost eliberată de Iefta, al optulea judecător (cap. 11), care a fost urmat de trei judecători mai puţin însemnaţi. Partea de V a Israelului, însă, a rămas supusă filistenilor, a căror putere era în creştere, în ciuda isprăvilor spectaculoase ale lui Samson, al doisprezecelea şi ultimul judecător din cartea Judecătorilor (cap. 13-16).

c. O notă finală (17:1-21:25)

Această secţiune furnizează detalii despre două evenimente din prima perioadă de apostazie a Israelului (înainte de Otniel; cf. apariţia lui Fineas în 20:28 şi menţionarea evenimentelor din cap. 18 în Iosua 19:47, autorul pare să fie contemporan cu cucerirea, Iosua 5:1-6:25, vezi şi *IOSUA, II.). Scopul acestei note finale este să arate profunzimea păcatului lui Israel, care a încălcat aproape orice standard din Decalog. Secţiunea despre Mica şi daniţi (cap. 17-18) relatează cum Mica a furat de la mama sa şi apoi a convertit venitul într-un idol pentru casa dumnezeilor săi (17:5). Între timp, levitul lui Dumnezeu călătorea neangajat, până când a fost angajat de Mica. Dar la rândul lui el s-a dovedit necredincios faţă de stăpânul său atunci când i-a fost oferită o poziţie de conducere de către daniţii lacomi, idolatri şi criminali (18:25). Acest levit a fost Ionatan, un urmaş direct al lui Moise (18:30). Nu se spune nimic cu privire la respectarea poruncii a şaptea (despre curăţie); dar capitolele care urmează (19-21, indignarea beniamitului) nu descriu numai războiul civil şi adăpostirea criminalilor, ci şi curvie şi abandonare maritală de către concubina levitului (19:2), homosexualitate, viol şi adulter (19:22-24) şi în cele din urmă răpire în masă (21:23). Acestea au fost rezultatele când „fiecare făcea ce-i plăcea".

II. Autorul şi data scrierii

Cartea Judecători nu face nici o afirmaţie directă cu privire la data scrierii sale. Cântarea Deborei (5:2-31) pretinde că este o compoziţie contemporană (5:1) şi autenticitatea ei este acceptată în general. Dar cartea în întregimea sa nu ar fi putut fi alcătuită decât peste alte 2 secole. Ea se referă la distrugerea şi robia cetăţii Silo (18:30-31) din tinereţea lui Samuel (1 Samuel 4; cca. 1080 î.Cr.); iar ultimul eveniment pe care îl redă este moartea lui Samson (Judecători 16:30-31), care a avut loc cu câţiva ani înainte de inaugurarea lui Samuel ca judecător (cca. 1063 î.Cr.). În afară de aceasta, explicaţia des repetată că „în zilele acelea nu era împărat în Israel" (17:6; 18:1; 21:25) sugerează că scrierea cărţii a avut loc după instalarea lui Saul ca rege în 1043 î.Cr. Totuşi, părerea generală este că monarhia era încă la început şi cartea pare să fi fost compusă înainte de atacul împotriva cetăţii Ghezer în 970 (1 Împăraţi 9:16; cf. Judecători 1:29) sau cucerirea Ierusalimului de către David în 1003 (2 Samuel 5:6-7; cf. Judecători 1:21).

Prin urmare, scriitorul cărţii Judecători trebuie să fi fost un om care a fost activ în prima parte a domniei lui Saul (înainte de 1020 î.Cr.). El trebuie de asemenea să fi fost proroc, deoarece în Biblia ebr. cartea Judecători îşi are locul în secţiunea profetică a canonului (proroc „vechi": în Josephus, Kata Apionos 1.8, cărţile istorice, Iosua-Iov); vezi şi tonul de predică al pasajelor din 2:10-14; 3:7-8, etc. Cel mai probabil autor este profetul Samuel, care potrivit Talmudului iudaic (Baba Bathra 14b) este identificat ca şi autorul cărţilor Judecători-Rut. Dar întrucât această relatare tradiţională merge mai departe şi face afirmaţia improbabilă că Samuel a scris „cartea care-i poartă numele", se pare că suntem îndreptăţiţi să tragem concluzia că autorul trebuie să fi fost Samuel sau, cel puţin, unul dintre prorocii asociaţi cu Samuel.

III. Sursele cărţii

Este posibil ca scriitorul cărţii Judecători să fi folosit surse orale şi scrise care nu mai există în prezent, de ex. antologii de eroi, cum este „Cartea yasar (Dreptului)" (Iosua 10:13). Criticii moderni sunt obişnuiţi să afirme că sursele scriitorului au fost în mare măsură materiale independente (mai târziu poate că au fost documentele „J" şi „E") editate de un deuteronomist exilic („D") şi de un preot post-exilic („P"); dar această analiză contrazice dovezile pe care le găsim în însăşi Cartea Judecători şi discreditează în mod inutil unitatea şi autenticitatea conţinutului ei. Încearcă, de exemplu, să identifice chemarea făcută de Dumnezeu lui Ghedeon la teasc şi jertfa care a urmat după aceea (Judecători 6:11-24, care se spune că provine din „J") cu porunca ulterioară dată lui Ghedeon de a nimici altarul lui Baal şi de a-l înlocui cu un altar pentru Iahve (6:25-32, despre care se spune că provine din „E"), ca şi cum acestea ar fi două versiuni contradictorii ale aceleiaşi chemări. Şi iarăşi, face confuzie între prinderea de către Ghedeon a prinţilor madianiţi Oreb şi Zeeb, la vadurile Iordanului (7:24-25, „E"), şi prinderea în final a regilor, Zebah şi Ţalmuna, mai departe către răsărit (8:10-11, „J"), deşi această explicaţie trebuie să elimine din 8:10 cuvintele „toţi cei ce mai rămăseseră din toată oştirea", spunând că este o încercare a unui editor de mai târziu să armonizeze cele două istorisiri care sunt aparent contradictorii. *PENTATEUH.)

Textul ebr. al cărţii Judecători s-a păstrat mai bine decât textul oricărei cărţi a Prorocilor Vechi şi în general este lipsit de erori de copiere. Traducerea sa veche în LXX, însă, prezintă variaţii în textele greceşti şi aceste diferenţe sunt atât de însemnate încât ediţia Rahlf a LXX prezintă pe fiecare pagină două forme diferite ale textului grec, pe baza codicelor A şi B.

IV. Cadrul istoric

Cadrul istoric pentru perioada Judecători include, în plan local, prezenţa canaaniţilor. Înainte de cucerirea Canaanului de către evrei, Moise a poruncit „nimicirea" canaaniţilor (Deuteronom 7:2; cf. Iosua 6:17), atât datorită imoralităţii lor încetăţenite (Deuteronom 9:5; cf. Geneza 9:22, 25; 15:16) cât şi datorită influenţei lor negative asupra religiei poporului lui Dumnezeu (Deuteronom 7:4); canaaniţii se închinau pe nenumărate „înălţimi" la zeii locali ai fertilităţii, Baalim, iar ritualurile lor includeau prostituţie sacră şi chiar sacrificarea copiilor (11:31). Iosua a supus tot Canaanul (Iosua 11:16; cf. 21:43). Dar locuitorii băştinaşi nu şi-au pierdut toată puterea de împotrivire. De fapt, Moise însuşi a anticipat o ocupare treptată a ţării (Exod 23:28-30; Deuteronom 7:22); a mai rămas mult de cucerit (Iosua 13:1). Pe scena internaţională, aspectele relevante pot fi prezentate sumar în felul următor:

(1) Când a murit Iosua, probabil la scurtă vreme după 1400 î.Cr., stăpânirea Dinastiei a 18-a din Egipt asupra Palestinei dobândise un caracter de tranziţie efemeră: Amenhotep III s-a mulţumit să domnească într-un lux decadent; succesorul său, Amenhotep IV (Akhenaten, cca. 1379-1362 î.Cr.; CAH 2.2, p. 1038) şi-a concentrat atenţia numai asupra reformelor religioase monoteiste. Scrisorile contemporane de la *Amarna provenite de la cetăţile-state canaanite conţin cereri zadarnice de ajutor împotriva jefuitorilor Habiru. Acest nume se referă la *evreii din Biblie, deşi a fost folosit pentru diferiţi agresori hurieni (?) din N (descendenţi ai lui Eber, Geneza 10:21 25; cf. M. G. Mine, WTJ 19, mai 1957, p. 184; 20, nov. 1957, p. 68). Perioada aceasta a fost marcată de asemenea de renaşterea activităţii hitiţilor de dincolo de Siria. Regele Suppiluliuma (cca. 1385-1346 î.Cr.), cel mai mare dintre regii hitiţilor, a încurajat la început anarhia în statele mai îndepărtate din S şi apoi a reuşit să le stăpânească, atât el cât şi fiul său Mursil II.

(2) Dar Egiptul, aflat acum sub Dinastia a 19-a (1320-1200 î.Cr.), trecea de asemenea printr-o perioadă de renaştere. Seti I a recucerit Galilea şi Fenicia în 1318, i-a înfrânt pe hitiţi şi 3 ani mai târziu a făcut un tratat cu Mursil, prin care Siria era sub stăpânirea hitiţilor, iar Palestina şi Fenicia erau sub controlul egiptenilor. Tânărul Ramses II (1304-1237 î.Cr.) a încălcat tratatul şi a invadat teritoriul hitit. Dar după ani de lupte costisitoare, vechea împărţire a puterii a fost restabilită prin tratatul din 1284 î.Cr.; pacea a fost menţinută până la declinul imperiului hitit, datorită invaziilor barbare de la sfârşitul secolului.

(3) O dată cu căderea Cretei în mâinile barbarilor în 1200 î.Cr., filistenii izgoniţi, „rămăşiţele ostrovului Caftor" (Ieremia 47:4), au fugit spre E pentru a întări aşezările lor mai vechi de pe coasta Palestinei (cf. Geneza 21-32; Deuteronom 2:32). Fiind respinşi din Egipt în cca. 1191 de către Ramses III din Dinastia a 20-a, ei şi-au întărit poziţia în Canaan. Înainte de sfârşitul secolului ei au putut lansa prima lor ofensivă majoră împotriva lui Israel, un eveniment cu care se încheie istoria din cartea Judecătorilor.

V. Cronologia

Cronologia generală a cărţii Judecători este indicată de afirmaţia lui Iefta, aproape de încheierea acestei perioade, care a spus că pe vremea sa Israelul se afla pe teritoriul Palestinei de vreo 300 de ani (Judecători 11:26; cf. o cifră similară scoasă din 1 Împăraţi 6:1). Calcularea unei cronologii mai precise, însă, depinde de alţi doi factori care apar în cronica biblică. Mai întâi, întrucât nu este precizată perioada de timp de la încheierea cuceririi până la începutul primei perioade de asuprire (mesopotamiană), trebuie să facem socoteala mergând în urmă în timp de la ridicarea lui Samuel, în cca. 1063 î.Cr. (calculând de la data probabilă a dezbinării împărăţiei, în anul 930 î.Cr., socotind 113 ani pentru domniile lui Solomon, David (peste tot Israelul), Saul şi urmaşii săi (1 Împăraţi 11:42; 2:11; Faptele Apostolilor 13:21), plus 20 de ani pentru Samuel (1 Samuel 7:2; cf. HDBo, 1, p. 399). În al doilea rând, întrucât perioadele de conducere ale unora dintre judecători s-au suprapus (cf. Ehud şi Şamgar, Judecători 3:30-4:1), cronologia este stabilită cel mai bine pe baza datelor asupririlor şi izbăvirilor care au urmat. De o importanţă deosebită este faptul că cei 40 de ani de asuprire filisteană (13:1) în V Palestinei au continuat neîntrerupţi de la moartea lui Tola şi Iair (10:7), în perioada domniei lui Iefta, a trei judecători mai puţin însemnaţi, a lui Eli şi Samson, şi până la sosirea victorioasă a lui Samuel. (Vezi Tabelul
O prezentarea cronologică a perioadei judecătorilor).

Confirmarea anului 1216 pentru victoria Deborei se bazează pe tipuri de ceramică descoperite în ultima cetate canaanită de la Haţor, aşa încât „Barac trebuie datat în a doua jumătate a secolului al 13-lea" (CAH, 1, 1:239). Prin urmare, se pare că s-au scurs 319 ani (1382-1063) de la prima asuprire şi până la ridicarea lui Samuel ca judecător, fapt care sugerează datarea cuceririi în anii 1406-1400 î.Cr. O dată alternativă în cca. 1240 ar necesita o comprimare mai mare a informaţiilor din cartea Judecătorilor. (*CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT.)

VI. Învăţătura

Din principiile enunţate în Judecători 2:6-3:6 şi din exemplele istorice concrete furnizate de restul cărţii, învăţătura poate fi rezumată în felul următor:

a. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. (2:11, 14) Speranţa de supravieţuire a Israelului a depins de unitatea lor inter-tribală, dar un asemenea efort de cooperare s-a născut numai din dedicarea lor comună pentru Dumnezeul lor (cf. 5:8-9, 16-18). Pierderea credinţei înseamnă extincţie.

b. Mila lui Dumnezeu faţă de cei care se căiesc. (2:16) Chiar şi asuprirea străină a servit ca un mijloc pentru harul divin, pentru edificarea Israelului (3:1-4).

c. Depravarea totală a omului. După fiecare izbăvire, „după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor" (2:19). Societatea individualistă şi-a dovedit caracterul inadecvat deoarece, prin natura sa, omul merge în mod inevitabil spre rău (17:6). Israel a avut nevoie de un rege, de un asemenea rege care să împlinească voia supremă a lui Dumnezeu (cf. 8:23; 9:6, 56). Autorul cărţii Judecătorilor a fost unul dintre primii istorici adevăraţi ai civilizaţiei, un om care nu a relatat doar evenimentele, ci care a interpretat faptele pe baza unei filozofii a istoriei pe care o prezintă explicit. În ce priveşte validitatea permanentă a filozofiei sale deuteronomice despre retribuţie, trebuie să admitem că în vremurile acelea de început, când revelaţia era mai limitată, providenţa acţiona în moduri mai vizibile decât în zilele noastre. Dar principiile lui fundamentale rămân în permanenţă valabile: naţiunea care păcătuieşte va fi pedepsită, cine se căieşte de păcat va fi izbăvit, şi toate sistemele create de oameni trebuie să falimenteze în ultimă instanţă. Singura speranţă valabilă a istoriei este legată de venirea lui Cristos, Regele nostru.

BIBLIOGRAFIE
G. L. Archer, Jr., A Survey of Old Testament Introduction, 1974, p. 274-279; A. E. Cundall şi L. Morris, Judges-Ruth, TOTC, 1968; G. Fohrer, Joshua-Judges, 1931; R. K. Harrison, IOT, 1968, p. 680-694; J. D. Martin, The Book of Judges, CBC, 1975; J. B. Payne, „Chronology of the Old Testament", ZPEB, 1, p. 833-836; idem. An Outline of Hebrew History, 1954, p. 78-91; John H. Raven, The History of the Religion of Israel, 1933, p. 156-202; L. T. Wood, „Date of the Exodus", p. 66-87 în J. B. Payne (ed.), New Perspectives on the Old Testament, 1970.

J.B.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: