jertfe şi daruri
JERTFE ŞI DARURI.
I. În Vechiul Testament
a. Termenii
VT nu are un cuvânt general pentru „jertfă",
cu excepţia cuvântului rar folosit qorban, „ceva ce este adus
aproape" (qrb), cuvânt care este practic limitat la scrierile
levitice. (Acest termen este redat „Corban" în singurul pasaj din NT unde
apare, Marcu 7:11.) Termenul ‘usseh serveşte de asemenea acest scop în
legi, dar se discută dacă nu cumva acest termen ar trebui limitat la „arderile
de tot" (‘es) (vezi Levitic 24:9). Celelalte cuvinte folosite
frecvent descriu diferite categorii particulare de jertfe şi sunt derivate de
la modul de jertfire: zebah (jertfă), „ceea ce este junghiat" (zabah)
şi ‘ola (ardere de tot), „ceea ce se ridică în sus", sau sunt
derivate de la scopul lor: ’asam (jertfă pentru vină), „pentru
vină" (‘asam) şi hatta’t (jertfă pentru păcat), „pentru
păcat" (hatta’t). Jertfele se pot caracteriza după modul în care
este consumată victima, fie că este arsă complet (‘ola, Levitic 1), fie
că este mâncată împreună de preoţi şi închinători (zebah, Levitic 3),
fie că este mâncată numai de preoţi (hatta’t şi ’asam, Levitic
4-5). Cu privire la distincţia dintre ‘ola şi zebah, vezi
Deuteronom 12:27 (compară cu Ieremia 7:21, unde profetul sugerează ironic o
ştergere a distincţiei).
Termenul qorban includea de asemenea toate
jertfele care nu aveau sânge, „darurile", jertfele din cereale (minha,
Levitic 2), primele roade (re’sit, bikkurim), snopul din 16 Nisan,
aluatul de la Sărăbtoarea săptămânilor şi zeciuielile.
b. Teorii cu privire la originea jertfelor
Jertfele nu au fost limitate numai la Israel, între
popoarele antice (cf. Judecători 16:23; 1 Samuel 6:4; 2 Împăraţi 3:27; 5:17),
şi multe paralele de la popoarele înconjurătoare au fost aduse ca explicaţii
pentru jertfele israelite. W. R. Smith („Sacrifice", EBr, 21, 1886, p.
132-138; The Religion of the Semites, 1889) a reconstituit un
„semit" ipotetic, plecând de la arabii nomazi preislamici, pentru care
mâncarea de jertfă a fost cea mai veche formă de jertfă, iar ideea dominantă
era aceea de comuniune între închinători şi zeitate. Mişcarea pan-babiloniană
(H. Winckler, A. Jeremias, începând din cca. 1900) a privit la civilizaţiile
mai avansate ale Mesopotamiei şi la ritualurile complexe de jertfe de ispăşire
care erau practicate acolo.
R. Dussaud a preferat un cadru canaanit şi a găsit
paralele mai întâi în taxele de jertfă din Cartagina (Le sacrifice en Israel
et chez Ies Phéniciens, 1914; Les origines cananéennes du sacrifice
israélite, 1921) şi mai apoi în textele de la Ras Shamra (Les
découvertes de Ras Shamra et l’Ancien Testament, 1937). Aici materialele
din Ugaritul antic (cca. 1400 î.Cr.) au indicat ritualuri complexe de jertfe
care poartă nume similare cu cele din VT. Astfel, srp era arderea de
tot, dbh, jertfa junghiată pentru a fi mâncată, slm indica
probabil o jertfă de ispăşire, iar ‘atm, echivalentul termenului ebr. ‘asam.
(Aceste identificări nu au fost făcute de Dussaud.) Şcoala mitului şi a
ritualului (S. H. Hooke, The Origins of Early Semitic Ritual, 1938; I.
Engnell, Studies in Divine Kingship in the Ancient Near East, 1943) au
pus accentul pe acest cadru sedentar şi au acordat o pondere mare în cult
rolului substitiţionar al regelui care suferă.
Acest argument nu a fost convingător pentru A. Alt,
care afirmase anterior (Der Gott der Väter, 1929, şi mai recent în Essays
on OT History and Religion, 1966, p. 1-77) că adevăratele antecedente ale
credinţei israelite trebuie căutate mai degrabă la Patriarhii nomazi, care au
practicat o formă de religie centrată în jurul zeului conducătorului clanului
(„Dumnezeul lui Avraam", „Dumnezeul lui Isaac", „Dumnezeul lui
Iacov"). V. Maag („Der Hirte Israels", Schweizerische Theologische
Umschau 28, 1958, p. 2-28) a dus ideea aceasta mai departe şi a observat
caracterul dominant al metaforei păstorului în descrierile lui Dumnezeu şi,
plecând de la cadrul culturii păstorilor migranţi din stepele asiatice, a
sugerat că jertfa adusă de ei era o masă de părtăşie la care zeul prelua
responsabilitatea sângelui vărsat, care altfel ar fi cerut răzbunare (cf. A. E.
Jensen, „Über das Toten als kulturgeschichtliche Erscheinung", Paideuma
4, 1950, p. 23- 38; H. Baumann, „Nyama, die Rachemacht", ibid., p.
191-230). Religia israelită, aşa cum apare în VT, este un sincretism în care
jertfa zebah nomadă există alături de jertfele - daruri de tip ’ola,
care vin de la canaaniţii sedentari (V. Maag, VT 6, 1956, p. 10-18).
O asemenea concepţie găseşte un loc atât pentru
aspectul sedentar cât şi pentru cel nomad, dar devine subiectivă atunci când
este aplicată la naraţiunile specifice din VT. VT descrie Israelul incipient
mai puţin ca un popor nomad şi mai mult ca un popor în proces de sedentarizare.
Patriarhii aveau deja vite mari şi practicau agricultura şi este posibil ca o
paralelă mai apropiată cu jertfele evreieşti să fie găsită la triburi cum sunt
tribul african Nuer, ale cărui jertfe, descrise de E. Evans-Pritchard (Nuer
Religion, 1956) includ jertfirea unui taur ca substituţie pentru păcat.
Şcoala Wellhausen, care a urmărit evoluţia de la mesele sărbătoreşti de jertfă
din vremuri mai vechi până la jertfele pentru păcat şi jertfele pentru vină
numai în perioada post-exilică (J. Wellhausen, Prolegomena to the History of
Israel, 1885; W. R. Smith, op, cit. a considerat că asocierea jertfei cu
păcatul este un element de dată recentă. Dar acest lucru nu este probabil (vezi
lucrarea autorului Penitence and Sacrifice in Early Israel, 1963), aşa
cum va arăta schiţa istorică de mai jos.
c. Dezvoltarea în cursul istoriei
1. Perioada patriarhală. Este
semnificativ faptul că primele jertfe menţionate în Geneza nu au fost mese zebahim,
ci jertfe; daruri aduse de Cain şi Abel (minha, Geneza 4:3-4) şi arderea
de tot adusă de Noe (‘ola, Geneza 8:20; aici avem prima referire la un
altar). Altarele patriarhale sunt descrise adesea (de ex. Geneza 12:6-8), dar
din nefericire lipsesc detaliile cu privire la tipul jertfei. Maag consideră că
zebah era o masă comună de părtăşie, dar T. C. Vriezen (An Outline of
Old Testament Theology, 1958, p. 26) consideră că ‘ola era jertfa
tipică. Geneza 22 dă oarecare sprijin celei de-a doua poziţii. Isaac ştie că
Avraam are obiceiul să aducă jertfe ‘ola şi că victima cea mai probabilă
era un miel (v. 7). Mesele de jertfă, însă, servesc pentru pecetluirea
legămintelor (Geneza 31:54, prima folosire a termenului zebah), dar nu
toate legămintele sunt de acest tip. Geneza 15:9-11 este interpretat cel mai
bine ca un ritual de purificare la fel ca şi cel din textul hitit tradus de O.
Masson (RHR 137, 1950, p. 5-25; cf. O. R. Gurney, The Hittites, 1952, p,
151).
În ce priveşte motivele jertfelor din această
perioadă, un loc proeminent îl ocupa cinstirea lui Dumnezeu şi mulţumirea
pentru bunătatea Lui, dar nu pot fi excluse şi gânduri mai solemne. Jertfa lui
Noe este privită nu numai ca o simplă jertfă de mulţumire pentru izbăvire, ci
ca o jertfă de ispăşire. Când Iacov a mers în Egipt (Geneza 46:1), s-a oprit să
întrebe care este voia lui Dumnezeu şi a adus jertfe (zebah), care se
poate să fi fost jertfe de ispăşire (cf. I. Rost, VTSupp 7, 1960, p. 354; ZDPV
66, 1943, p. 205-216). Pe când era în Egipt Israelul a fost chemat să aducă o
jertfă solemnă în pustie). (Exod 5:3, zebah), care impunea ca victimele
să fie animale (Exod 10:25-26) şi care se deosebea de orice jertfe aduse de
egipteni (Exod 8:26).
2. Perioada tribală. Înfiinţarea
Israelului ca organizaţie tribală, despre care Noth crede că s-a realizat numai
pe teritoriul Palestinei, pe timpul Judecătorilor (cf. The History of Israel,
1958), este datată mai în vechime pe baza tradiţiei biblice dinainte de vremea
lui Moise. Un loc de frunte între sărbătorile tribale îl ocupau trei sărbători,
la care trebuia aduse jertfe: „Să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea"
(Exod 23:15). Jertfele pe care le cunoaştem cel mai bine sunt cele de la *Paşte
şi de la *legământ. Paştele a combinat elemente de jertfă cu caracter
apotropaic şi jertfă ca masă comună de părtăşie. Exista convingerea că sângele
a fost vărsat pentru a păzi de rău, aşa încât membrii fiecărei familii puteau
sta cu bucurie la masa de părtăşie (Exod 12; Iosua 5:5-12). Elemente similare
probabil că au intrat în jertfa pentru legământ şi pentru înnoirea lui (Exod
24:1-8; Deuteronom 27:1 ş.urm.; Iosua 8:30 ş.urm.; 24; cf. Psalmul 50:5).
Stropirea sângelui purifica legământul, iar mâncarea jertfei indica împlinirea
legământului în practică.
În afară de acestea mai erau aduse multe jertfe
naţionale şi locale. Jertfe naţionale tipice sunt cele aduse în vreme de
dezastru sau de război (Judecători 20:26; 21:4; 1 Samuel 7:9), când pocăinţa
pare să fie caracteristica principală (cf. Judecători 2:1-5). Sfinţirea şi
inaugurarea erau marcate cu jertfe (Judecători 6:28; Exod 32:6; 1 Samuel 6:14;
11:15; 2 Samuel 6:17), la fel ca şi ocaziile personale de celebrare (1 Samuel
1:3), de mijlocire (Numeri 23:1 ş.urm.) şi poate de ospitalitate (Exod 18:12).
3. Perioada Monarhiei. Construirea
Templului de către Solomon a constituit o ocazie pentru jertfe de inaugurare (1
Împăraţi 8:62 ş.urm.) şi jertfe obişnuite (2 Împăraţi 9:25), dar întrucât sursele
sunt cărţile „Împăraţilor" ele vorbesc despre participarea regală (cf. 2
Împăraţi 16:10 ş.urm.) şi nu despre participarea poporului. Faptul că erau
aduse jerfe de cult în fiecare zi este atestat de texte cum este 2 Împăraţi
12:16 şi de menţionarea frecventă a jertfelor de către proroci şi psalmişti.
Multe referinţe favorabile din Psalmi arată că acuzaţiile aduse de proroci nu
trebuie luate în sens absolut, ca şi cum ar exista o opoziţie între proroci şi
preot. Prorocii nu obiectează atât la cultul în sine cât la ideile de magie
împrumutate din cultul fertilităţii (Amos 4:4-5; Isaia 1:11-16) şi la inovaţii
cum sunt idolatria şi sacrificarea copiilor, inovaţii introduse de domnitorii
apostaţi (Ieremia 19:4; Ezechiel 16:21).
Un proroc ca Isaia poate primi chemarea în Templu
(Isaia 6), iar Ieremia şi Ezechiel găsesc un loc în viitor pentru o închinare
de cult purificată (Ieremia 17:26; Ezechiel 40-48). Acesta este şi sentimentul
predominant al psalmiştilor care vorbesc mereu despre jertfele lor de mulţumire
pentru împlinirea jurămintelor (de ex. Psalmul 66:13-15). Sunt prezente de
asemenea expresii de pocăinţă şi de bucurie a iertării (Psalmul 32; 51) şi cu
toate că în aceste contexte nu sunt menţionate jertfele, putem presupune că
iertarea a fost simţită în Templu (Psalmul 66:1-5). Deşi nu este necesar să
facem toate aceste referinţe post-exilice, trebuie să ţinem cont de plângerea
prorocilor că pocăinţa nu însoţea în suficientă măsură jertfele în perioada
sfârşitului monarhiei.
4. Perioada post-exilică. Se consideră
de obicei că dezastrul Exilului a avut ca rezultat un sentiment mai profund al
stării de păcat, şi nu încape îndoială că lucrul acesta este adevărat (cf. 2
Împăraţi 17:7 ş.urm.; Neemia 9), dar nu în sensul ideii lui Wellhausen care
susţine că nota ispăşitoare din Levitic 1-7 şi Levitic 16 a intrat abia atunci
în religia israelită. Referirile la jertfe în scrierile ne-levitice dinainte şi
după Exil, deşi de obicei sunt prea fragmentare pentru a tranşa problema, dar
oferă prea puţin suport pentru evoluţia sugerată. Bucuria, la fel ca şi
pocăinţa, continuă să caracterizeze jertfele (Ezra 6:16-18; Neemia 8:9 ş.urm.).
Templul şi închinarea de cult sunt preţuite (Hagai 1-2; Ioel 2:14 şi în special
Cronicile), dar numai în măsura în care erau vehicole ale unei închinări
sincere (Maleahi 1:6 ş.urm.; 3:3 ş.urm.). Literatura apocaliptică şi cea
poetică consideră închinarea de cult ca un lucru de la sine înţeles (Daniel
9:21, 27; Eclesiastul 5:4; 9:2) şi continuă de asemenea accentul pus de profeţi
pe aspectul moral (Eclesiastul 5:1; Proverbe 15:8).
d. Reglementările stabilite de legi
Legile cu privire la jertfe sunt răspândite în
toate codurile (Exod 20:24 ş.urm.; 34:25 ş.urm.; Levitic 17; 19:5 ş.urm.;
Numeri 15; Deuteronom 12, etc.), dar „tora" jertfelor, prin excelenţă,
este Levitic 1-7. Capitolele 1-5 se ocupă pe rând de arderile de tot (‘ola),
jertfa din cereale (minha), jertfa de pace (zebah), jertfa pentru
păcat (hatta’t) şi jertfa pentru vină (’asam), iar cap. 6-7 dau
instrucţiuni suplimentare pentru toate cele cinci categorii - 6:8-13 (arderi de
tot); 6:14-18 (cereale); 6:24-30 (păcat); 7:1-10 (vină); 7:11 ş.urm. (pace). Pe
baza acestor texte şi a altora putem întocmi următorul tablou sintetic.
1. Materialele. Victima pentru
jertfă trebuia să fie luată dintre animalele şi păsările curate (Geneza 8:20)
şi putea fi un viţel, un ţap, o oaie, un porumbel sau o turturea (cf. Geneza
15:9), dar nu putea fi o cămilă sau un măgar (Exod 13:13) (*CURAT ŞI NECURAT).
Aceste prevederi nu trebuie legate de ideea că jertfa ar fi „mâncare pentru
zei" (sugerând că zeii ar mânca la fel ca şi omul) - aşa cum ar putea
sugera Levitic 3:11; 21:6; Ezechiel 44:7 - deoarece peştii (Levitic 11:9) şi
animalele sălbatice (Deuteronom 12:22) puteau fi mâncate, dar nu puteau fi
jertfite. Se pare că principiul este acela de proprietate (cf. 2 Samuel 24:24),
animalele sălbatice fiind considerate într-un sens ca aparţinând deja lui
Dumnezeu (Psalmul 50:9 ş.urm.; cf. Isaia 40:16), în timp ce animalele domestice
aparţin omului datorită muncii sale (Geneza 22:13 este doar aparent o excepţie)
şi erau într-un fel de „raport biotic" cu omul. Lucrul acesta se vede şi
mai clar în cazul jertfelor fără sânge, care au fost produse prin „sudoarea
frunţii" (cereale, făină, ulei, vin, etc.), la fel ca şi articolele
alimentare din bucătărie. Proprietatea obţinută în mod ilegal nu era
acceptabilă ca jertfă (Deuteronom 23:18).
Principiul de a dărui „ce este mai bun pentru
Dumnezeu" era respectat în toate aspectele - în privinţa sexului,
animalele de parte bărbătească fiind preferate faţă de cele de parte femeiască
(Levitic 1:3; vezi însă şi Levitic 3:1; Geneza 15:9; 1 Samuel 6:14; 16:2); în
privinţa vârstei, maturitatea fiind preţuită în mod deosebit (1 Samuel 1:24);
în privinţa perfecţiunii fizice, „fără cusur" a fost un lucru subliniat în
permanenţă (Levitic 1:3; 3:1; Deuteronom 15:21; 17:1; 22:17-25; cf. Maleahi 1:6
ş.urm.; observaţi însă excepţia pentru jertfele de bună voie, Levitic 22:23);
în unele cazuri se referă şi la culoare, fiind alese animale roşii (Numeri
19:2), poate pentru că ar reprezenta sângele (cf. picturile rupestre de animale
preistorice). Diferenţa dintre Israel şi popoarele învecinate se vede clar din
respingerea extinderii acestui principiu la ceea ce ar putea fi considerat
punctul culminant logic - întâiul născut al oamenilor. Sacrificarea copiilor,
care a fost prezentă în ultima perioadă a monarhiei (2 Împăraţi 21:6) şi
sacrificiile umane ocazionale menţionate în vremuri mai vechi (Judecători 11:29
ş.urm.) erau datorate unor influenţe externe şi au fost condamnate de profeţi
(Ieremia 7:31), de lege (Levitic 20:4) şi de exemple (Geneza 22). Textul din
Exod 22:29b trebuie interpretat în lumina textelor din Exod 34:19;20 şi Exod
13:12-16. Principiul substituţiei este prezent, nu numai pentru înlocuirea
întâiului născut al omului cu un animal, ci şi în prevederea că săracii pot
aduce ca jertfă pentru păcat turturele, care erau mai ieftine (Levitic 5:7),
iar dacă şi lucrul acesta era prea mult, puteau aduce o jertfă din cereale
(Levitic 5:11). Cuvintele „după mijloacele lui" (Levitic 14:22, etc.) sunt
foarte semnificative aici.
Se pare că darurile de ulei (Geneza 28:18), de vin
(Geneza 35:14) şi apă (1 Samuel 7:6) au avut un loc al lor în închinarea de
cult, dar în legile de bază sunt menţionate numai jertfele de vin (Numeri 28:7,
etc.). Interdicţia cu privire la aluat şi miere (cu unele excepţii) cât şi cu
privire la lapte, probabil că trebuie asociată cu tendinţa lor de a se altera.
Pentru motivul opus sarea era adăugată probabil la jertfă, datorită
proprietăţilor ei conservante bine cunoscute (menţionate numai în Levitic 2:13
şi Ezechiel 43:24; vezi însă Marcu 9:49). *Tămâia (lebona, qetoret) a
jucat un rol considerabil, atât ca jertfă independentă (Exod 30:7, cf.
instrucţiunile pentru prepararea ei în v. 34-38) cât şi alături de jertfele din
cereale (Levitic 2). Mulţi cercetători pun la îndoială folosirea ei în
vremurile vechi în temeiul faptului că nu era comestibilă şi nu era crescută
acasă (Ieremia 6:20) şi ei consideră că termenul qetoret din cărţile
istorice descrie arderea grăsimii (qtr) şi nu a tămâiei, dar lucrul
acesta nu este cert. (vezi N. H. Snaith, IB, 3, 1954, p. 40 şi J. A.
Montgomery, ICC, Kings, 1952, p. 104, cât şi VT 10, 1960, p. 113-129).
2. Ocaziile. Reglementările
se referă atât la jertfele naţionale cât şi la cele individuale, la ocaziile
festive şi la jertfele zilnice. Primele jertfe publice bine atestate sunt cele
sezoniere: Sărbătoarea azimilor, Sărbătoarea primelor roade sau a săptămânilor
şi Sărbătoarea adunării sau a *corturilor (Exod 23:14-17; 34:18-23; Deuteronom
16). *Paştele a fost asociat de mult cu prima sărbătoare (Judecători 5:10-12),
iar cu ultima probabil că au fost asociate ceremoniile de reînnoire a
legământului (cf. Exod 24; Deuteronom 31:10 ş.urm.; Iosua 24) şi poate anul nou
şi ritualurile de ispăşire (cf. Levitic 23:27 ş.urm.) (*RUSALIILE.). O listă
completă de jertfe pentru acestea, cât şi pentru celelalte sărbători, lunare
(luna nouă), săptămânale (Sabatul) şi zilnice (jertfele de dimineaţă şi de
seară), se găseşte în Numeri 28-29 şi poate fi prezentată ca un tabel (vezi
Tabelul cu ocaziile stabilite pentru jertfele si darurile publice (Numeri
28-29)).
Data începutului arderilor de tot de două ori pe zi
este controversată şi este desigur greu de stabilit, datorită ambiguităţii
termenului minha care se referă atât la jertfele din cereale cât şi la
jertfele de ardere de tot. (Vezi tabelul Principalele referinţe biblice la
jertfele „de două ori pe zi”, ’ola şi minha). Jertfele ‘ola şi minha
sunt menţionate fără a specifica timpul în 1 Samuel 3:14; Ieremia 14:12 şi
Psalmul 20:3, şi sunt menţionate ca jertfe continue ’olot şi minhot
în Ezra 3:3 ş.urm. şi Neemia 10:33.
Jertfele cu un carcater mai privat erau cele de
Paşte, care erau aduse în familie (Exod 12; cf. 1 Samuel 20:6, dar aceasta a
fost o lună nouă şi nu o lună plină), şi jertfele individuale, cum sunt cele
pentru împlinirea unui jurământ (2 Samuel 1:3; cf. v. 21; 2 Samuel 15:7 ş.urm.)
sau pentru confirmarea unui tratat (Geneza 31:54), pentru venerarea lui
Dumnezeu (Judecători 13:19), pentru dedicare personală (1 Împăraţi 3:4), pentru
consacrare (1 Samuel 16:3) sau pentru ispăşire (2 Samuel 24:17 ş.urm.). Nu se
ştie clar dacă acordarea ospitalităţii pentru un musafir era considerată
întotdeauna ca un prilej de a aduce jertfă (Geneza 18; Numeri 22:40; 1 Samuel
28:24 se poate să nu fi inclus ritualuri legate de altar; vezi însă şi 1 Samuel
9), Alte ocazii menţionate în legi sunt curăţirea de lepră (Levitic 14),
purificarea după naşterea unui copil (Levitic 12), consacrarea unui preot
(Levitic 8-9) sau a unui levit (Numeri 8), dezlegarea unui nazireu de
jurământul său (Numeri 6). Jertfe mai puţin frecvente au fost cele pentru
dedicarea sanctuarului (2 Samuel 6:13; 1 Împăraţi 8:5 ş.urm.; Ezechiel 43:18
ş.urm.; Ezra 3:2 ş.urm.), încoronarea regilor (1 Samuel 11:15; 1 Împăraţi 1:9)
şi zilele de pocăinţă naţională (Judecători 20:26; 1 Samuel 7) sau de pregătire
pentru luptă (1 Samuel 13:8 ş.urm.; Psalmul 20).
Printre jertfele aduse anual în semn de recunoştinţă
pentru rolul lui Dumnezeu în productivitate era jertfirea întâilor născuţi ai
animalelor şi primelor roade (Exod 13; 23:19; Deuteronom 15:19 ş.urm.; 18:4;26;
Numeri 18; cf. Geneza 4:3-4; 1 Samuel 10:3; 2 Împăraţi 4:42), *zeciuielile şi
aducerea primului snop (Levitic 23:9 ş.urm.) şi jertfa din pârga plămădelii
(Numeri 15:18-21; Ezechiel 44:30; cf. Levitic 23:15 ş.urm.). Probabil că scopul
lor nu a fost să consacre restul recoltei, ci să o deconsacreze. Totul îi
aparţinea lui Dumnezeu până când prima parte era adusă ca jertfă şi acceptată
în locul întregului. Numai atunci era ridicată restricţia cu privire la
folosinţa umană (Levitic 23:14, cf. 19:23-25). Chiar şi partea adusă era pusă
numai parţial pe altar şi după aceea era luată pentru folosinţa preoţilor şi
pentru o masă de jertfă. Aceasta era soarta ultimă şi a *pâinii pentru punerea
înainte care era jertfită săptămânal.
3. Ritualul. Jertfele
majore aduse la altar menţionate în Levitic 1-5 sunt descrise în cadrul unui
ritual stereotip alcătuit din şase acte, dintre care trei sunt îndeplinite de
închinător şi trei de către preot. Ele pot fi ilustrate pentru ‘ola şi zebah
(cf. R. Rendtorff, Die Gesetze in der Priestschrift, 1954). (vezi
tabelul Procedeele rituale pentru jertfele mistuite de foc şi pentru cel de
mulţumire). Prevederile pentru jertfa pentru păcat sunt repetate de câteva ori
pentru diferite categorii (Levitic 4:1-12, 13-21, 22-26, 27-31), urmând aceeaşi
schemă, cu excepţia unor detalii minore. Jertfirea unei pasări ca ardere de tot
(Levitic 1:14-17) şi jertfa din cereale (Levitic 2) prezintă în mod necesar
diferenţe mai mari, dar nu sunt complet diferite. Nu este dată o formulă
similară pentru jertfa pentru vină (cf. însă 7:1-7), dar poate fi considerată
inclusă în legea jertfei pentru păcat (Levitic 7:7).
(i) Închinătorul aduce aproape (hiqrib)
jertfa sa (de asemenea hebi, ’asah). Locul jertfirii este curtea
cortului întâlnirii, în partea de N a altarului (pentru jertfele de ardere de
tot, jertfele pentru păcat şi pentru vină, dar nu şi pentru numeroasele jertfe
de pace), deşi este posibil ca în vremurile mai vechi să fi fost la uşa
cortului (Levitic 17:4), la sanctuarul local (1 Samuel 2:12 ş.urm.) sau la un
altar rudimentar de piatră sau de pământ (Exod 20:24 ş.urm.) sau pe o piatră (2
Samuel 6:14) sau un stâlp (Geneza 28:18). Omorârea pe altar, deşi este
subînţeleasă în Geneza 22:9 şi Exod 20:24 (Psalmul 118:27 este un text
alterat), nu este obişnuită în practica de cult.
(ii) El îşi pune (samak) mâinile, sau în
perioada biblică este mai probabil că punea numai o mână (cf. Numeri 27:18), pe
victimă şi poate îşi mărturisea păcatul. Mărturisirea păcatului, însă, este
menţionată numai în legătură cu ţapul ispăşitor, când sângele nu era vărsat
(Levitic 16:21), şi în legătură cu unele jertfe pentru păcat (Levitic 5:5) şi
vină (Numeri 5:7 (vezi însă Deuteronom 26:3; Iosua 7:19; 20), aşa încât semika
nu poate fi considerată cu certitudine un transfer al păcatului. Pe de altă
parte, pare inadecvat ca gestul să fie privit doar ca o identificare a
proprietăţii de către proprietar, deoarece o asemenea identificare nu este
făcută în cazul jertfelor fără sânge, pentru care identificarea ar fi fost la
fel de potrivită. Probabil că este implicată reprezentarea, dacă nu chiar
transferul (cf. folosirea aceluiaşi cuvânt pentru însărcinarea lui Iosua
(Numeri 27:18) şi a leviţilor (Numeri 8:10) şi pentru împroşcarea cu pietre a
unui hulitor (Levitic 24:13 ş.urm.)). Vezi P. Volz, ZAW 21, 1901, p. 93-100,
iar pentru o părere diferită, vezi J. C. Matthes, ibid 23, 1903, p. 97-119).
(iii) Junghierea (sahat) este îndeplinită de
închinător, cu excepţia jertfelor naţionale (Levitic 16:11; 2 Cronici 29:24).
În literatura ne-levitică este folosit verbul zabah, dar acesta se poate
să se refere la tăierea ulterioară a animalului şi la punerea părţilor pe altar
(mizbeah, nu misha) (vezi K.Galling, Der Altar, 1925, p.
56 ş.urm.). În scopul acesta este folosit de obicei nth (1 Împăraţi
18:23; Levitic 1:6), iar zabah descrie mai degrabă jertfele zebahim,
cu excepţia câtorva pasaje (Exod 20:24; 1 Împăraţi 3:4; cf. 2 Împăraţi 10:18
ş.urm.) în care apare alături de ‘olot. Probabil că acestea se datorează
folosirii nedefinite a verbului, care în limbile înrudite poate fi folosit
chiar şi pentru jertfele de zarzavaturi, iar în Piel în ebr. pare să fie
folosit în sens destul de general pentru toată gama actelor de cult (de obicei
apostat). Prin urmare nu este sigur dacă folosirea termenului zebah a
fost de fiecare dată în sens de jertfire, sau dacă carnea putea fi mâncată
numai cu ocazia jertfei, deşi în antichitate aşa stăteau lucrurile de obicei
(cf. problema cărnii jertfite idolilor la Corint) (vezi N. H. Snaith, VT 25,
1974, p. 242-246).
(iv) Mânuirea (zaraq) sângelui era făcută de
preot, care adună sângele într-un lighean şi îl stropeşte pe colţurile de NE şi
SV ale altarului în aşa fel încât să fie stropite toate cele patru laturi. Aşa
se procedează cu arderile de tot de animale (Levitic 1), jertfele de pace
(Levitic 3) şi jertfele pentru vină (Levitic 7:2), dar nu şi cu sângele
păsărilor aduse ca ardere de tot (Levitic 1:15), întrucât cantitatea de sânge
era insuficientă, aşa încât era turnat pe marginea altarului. Jertfa pentru
păcat (Levitic 4) foloseşte un set diferit de verbe, hizza („a
stropi") şi natan („a pune"), după cum jertfa era de rangul
întâi sau al doilea (vezi mai jos). Restul sângelui era vărsat (sapak)
la baza altarului. Ritualul sângelui este menţionat în cărţile istorice numai
în 2 Împăraţi 16:15 (dar cf. 1 Samuel 14:31-35; Exod 24:6-8). (Vezi Th. C.
Vriezen, OTS 7, 1950, p. 201-235; D. J. McCarthy, JBL 88, 1969, p. 166-176; 92,
1973, p. 205-210; N. H. Snaith, ExpT 82, 1970-71, p. 23 ş.urm.).
(v) O parte din toate jertfele era arsă (hiqtir).
Nu numai sângele ci şi grăsimea îi aparţinea lui Dumnezeu, şi aceasta era arsă
mai întâi (Geneza 4:4; 1 Samuel 2:16). Nu era vorba de grăsime în general ci de
grăsimea de pe rinichi, ficat şi intestine. Din jertfa pentru pace, păcat şi
vină, numai această grăsime era arsă, iar din jertfele de cereale era separată
şi arsă numai o parte numită ‘azkara, dar arderea de tot era arsă
complet, cu excepţia pielii care era dată preoţilor (Levitic 7:8). Jertfele de
gradul întâi erau arse (sarap) într-un mod diferit de jertfele arse pe
altar. În cazul acesta era arsă şi pielea.
(vi) Restul părţilor rămase din jertfă erau mâncate
(’akal) în cadrul unei mese ceremoniale, fie de către preoţi şi
închinători împreună (jertfa de pace), fie de preoţi şi familiile lor, fie
numai de preoţi. Mâncarea preoţească era categorisită ca sfântă sau prea
sfântă. Din prima categorie fac parte jertfele de pace (Levitic 10:14; 22:10
ş.urm.) şi primele roade şi zeciuielile (Numeri 18:13) şi acestea puteau fi
mâncate de familia preotului în orice loc curat; din categoria a doua făceau
parte jertfele pentru păcat (Levitic 6:26); jertfele pentru vină (Levitic 7:6),
jertfele de cereale (Levitic 6:16) şi pâinea pentru punerea înainte (Levitic
24:9) şi puteau fi mâncate numai de preoţi, în incinta Templului. Masa
ceremonială de jertfă de la jertfa de pace însoţea de obicei închinarea locală
în vechime (1 Samuel 1-9), dar după centralizarea închinării de cult la
Ierusalim (cf. Deuteronom 12) masa aceasta a avut tendinţa să-şi piardă
valoarea înaintea celorlalte aspecte formale ale închinării. În Ezechiel
46:21-24, însă, este prevăzută continuarea ei.
4. Categoriile de jertfe, (i) ‘ola. Arderea
de tot pare să poate fi considerată jertfa evreiască tipică, mai mult decât zebah,
care este preferată de şcoala Wellhausen. Este prezentă de la început (Geneza
4; 8:20; 22:2; Exod 10:25; 18:12; Judecători 6:26; 13:16), a devenit timpuriu
un ritual obişnuit (1 Împăraţi 9:25; cf. 1 Împăraţi 10:5), nu a fost omisă
niciodată la ocaziile importante (1 Împăraţi 3:4; Iosua 8:31) şi şi-a păstrat
rolul dominant până în vremurile târzii (Ezechiel 43:18; Ezra 3:2-4) (vezi R.
Rendtorff, Studien zur Geschichte des Opfers im alten Israel, 1967).
Indiferent ce s-ar spune despre ideea lui Robertson Smith cu privire la jertfa
de pace primară, din care a provenit mai târziu arderea de tot - din
informaţiile pe care le avem în VT, din jertfa ‘ola se pare că au
derivat minha, ‘asam, hatta’t şi chiar selamim. De cinci ori este
menţionată jertfa kalil (1 Samuel 7:9; Psalmul 51:19; Deuteronom 33:10;
cf. Deuteronom 13:16 şi Levitic 6:22-23), care este un alt nume pentru ‘ola,
deşi se pare că era oarecum diferită în textele de la Cartagina şi Marsilia.
Deşi există oarecare adevăr în ideea lui Rost că
jertfa de tip ‘ola este întâlnită numai în Grecia şi în regiunea
„mărginită la N de Taurus, la V de Mediterana, iar la E şi S de deşert"
(„Erwägungen zum israelitischen Brandopfer", Von Ugarit nach Qumran
(Eissfeldt Festschrift), 1958, p. 177-183), nu rezultă că originile ei în
Israel au pornit de la jertfele de oameni (2 Împăraţi 3:27) sau de la
ritualurile de aversiune de tip grec. Caracterul neîndoielnic de dar este
evident din transformarea elementelor într-o formă în care pot fi transportate
la Dumnezeu (Judecători 6:21; 13:20; cf. Deuteronom 33:10), dar aceasta nu ne
spune nimic cu privire la scopul darului, care să poată să fi fost omagiu şi
mulţumire, sau ispăşire pentru păcat. Această ultimă nuanţă este prezentă în
Iov 1:5; 42:8 şi în multe pasaje vechi şi Levitic 1:4 este dată ca fiind
motivul pentru aducerea jertfei (cf. Textul Ugaritic 9:7, unde arderea de tot (srp)
este asociată cu iertarea sufletului (slh nps)). Atunci când jertfa
pentru păcat a ajuns să fie principala categorie de jertfe (Mishnah, Zebahim
10.2), ea a avut tendinţa să preia această funcţie, dar la origine lucrurile nu
au sunt aşa (cf. Numeri 28-29 şi cf. Numeri 6:14 şi 6:11).
(ii) minha („jertfă de mâncare").
Exista oarecare confuzie datorită faptului că acest termen este folosit în VT
în trei moduri diferite: de 34 de ori înseamnă simplu „dar" (cadou) sau
„tribut" (cf. Judecători 3:15; 1 Împăraţi 4:21 - rădăcina probabil că este
manah, „a da"- vezi forma aparte de plural în TM în Psalmul 20:3),
de 97 de ori în scrierile levitice se referă la jertfa de cereale (de ex.
Levitic 2) şi de un număr nedeterminat de ori în celelalte cazuri are de
asemenea acest sens (de ex. Isaia 43:23; 66:20), dar în alte pasaje se referă
la jertfe în general (1 Samuel 2:29; 26:19, şi probabil în Maleahi) sau la
jertfele de animale în particular (1 Samuel 2:12-17; Geneza 4:3-4; vezi însă N.
H. Snaith, VT 7, 1957, p. 314-316). S. R. Driver defineşte corect minha
ca exprimând nu numai ideea neutră de dar (cadou), ci aceea de „cadou făcut
pentru a obţine sau a păstra bunăvoinţa" (HDB, 3, 1900, p. 587; cf. Geneza
33:10) şi acest sens de ispăşire este prezent şi în pasajele despre jertfe din
1 Samuel 3:10-14; 26:19.
În aceste texte minha este o jertfă
independentă, în timp ce în legi ea însoţeşte jertfele de ardere de tot şi
jertfele de pace (Numeri 15:1-16), cu excepţia textelor din Numeri 5:15,25;
Levitic 5:11-13; 6:19-23. Potrivit cu Levitic 2 această jertfă constă fie din
făină (2:1-3), fie din turte coapte (2:4-10), fie din grâne neprelucrate
(2:14-16), împreună cu ulei şi tămâie (lebona). Această „minha
din curtea dinainte" poate fi comparată cu ceea ce J. H. Kurtz numeşte „minha
locului sfânt" - altarul tămâierii, pâinea pentru punerea înainte şi
uleiul din lampă (The Sacrificial Worship of the Old Testament, 1865).
Alte ingrediente puteau fi sarea (Levitic 2:13) şi vinul (Levitic 23:13). Nici
una dintre aceste jertfe nu era mâncată de către închinători (vezi însă Levitic
7:11-18). Ele reveneau preoţilor, dar numai după ce era luată o „jertfă de
aducere aminte" (Levitic 2:2) şi era arsă pe altar. Această traducere
subînţelege o derivare a termenului ‘azkara de la zakar, dar G.
R. Driver a sugerat înţelesul de „mărturie" sau „simbol", o parte
care reprezintă întregul (JSS 1, 1956, p. 97-105) şi acesta ar fi un alt
exemplu de aplicare a principiului substituirii la jertfe.
(iii) zebah şi selamim. Şi de data
aceasta există mai multe moduri în care sunt folosiţi termenii şi uneori zebah
şi selamim sunt folosiţi ca termeni echivalenţi (Levitic 7:11-21; 2
Împăraţi 16:13,15), alteori ca termeni distinctivi (Iosua 22:27; cf. Exod 24:5;
1 Samuel 11:15), uneori independent (2 Samuel 6:17-18; Exod 32:6), alteori
combinaţi într-o singură expresie compusă zebah selamim sau zibehe
selamim (sub forma aceasta apare de obicei în legea levitică). Este
îndoielnic ca toate aceste expresii să se refere la zebah, jertfa de
mâncare. Se poate ca selamim, când termenul este folosit singur, să nu
fie nicidecum o jertfă de mâncare (vezi însă 2 Samuel 6:19), ci o jertfă
solemnă de ispăşire înrudită cu ‘ola (vezi R. Rendtorff, Studien zur
Geschichte des Opfers), dar în conjuncţie cu alte jertfe se poate să fi
reţinut acest sens. O jertfă slm de tip ispăşitor se pare că era
cunoscută în Ugarit (D. M. L. Urie, „Sacrifice among the West Semites",
PEQ 81, 1949, p. 75-77) şi este reflectată în pasaje cum sunt Judecători 20:26;
1 Samuel 13:9; 2 Samuel 24:25. Faptul că după jertfă a urmat o masă de bucurie,
nu reprezintă nicidecum o contradicţie dacă bucuria era bucuria iertării,
deoarece jertfa de mâncare zebah marca de obicei împăcarea după o
înstrăinare (Geneza 31:54; cf. S. I. Curtiss, „The Semitic Sacrifice of
Reconciliation", The Expositor, seria a 6-a, 6, 1902, p. 454-462).
Indiferent care este derivarea propusă a termenului
selem, - de la salom, pace, şi prin urmare „a face pace"
(cf. G. Fohrer, „a întregi", şi prin urmare „a încheia jertfa"- TDNT
7, p. 1022-1023) sau de la sillem, „a compensa" şi prin urmare „a
plăti, a ispăşi" (cf. B. A. Levine, „un tribut, un cadou, un dar în semn
de salut", In the Presence of the Lord, 1974) - ar fi acceptabilă
şi de preferat faţă de reducerea jertfei de împăcare la ceea ce erau de fapt
numai segmente ale „jertfei pentru jurământ" sau ale „jertfei de
mulţumire". Acestea două, împreună cu jertfa de bunăvoie, constituie trei
categorii în cadrul cărora jertfa de împăcare era potrivită, iar reglementările
care le guvernează (Levitic 7:11 ş.urm.) sunt o completare la cele din Levitic
3. Toate acestea trei erau jertfe de mulţumire, dar jertfa pentru împlinirea
unui jurământ, care descărca o promisiune anterioară atunci când era adusă
jertfa, nu era o jertfă opţională, pe când celelalte erau opţionale. Poate că
acesta este motivul pentru care jertfa pentru împlinirea unui jurământ a
revenit la o reglementare mai strictă, ca victima să fie fără cusur (Levitic
22:19; cf. Maleahi 1:14, unde se adaugă că trebuie să fie de parte
bărbătească), dar această cerinţă era mai puţin strângentă în cazul jertfelor
de bunăvoie (Levitic 22:23). Levitic 7 adaugă de asemenea reguli pentru jertfa
de mâncare, reguli care au lipsit din Levitic 3 - adică, faptul că jertfa de
mulţumire trebuia mâncată în aceeaşi zi, iar jertfa pentru împlinirea unui
jurământ şi jertfa de bunăvoie trebuia mâncată cel mai târziu a doua zi. Sunt
specificate şi părţile preoţilor (Levitic 7:32 ş.urm.), acestea fiind
„pieptul" şi „spata" dreaptă. G. R. Driver (op. cit.) sugerează
înţelesul de „contribuţie" pentru termenii tenupa („legănat")
şi teruma („spată"), iar lucrul acesta pare mai potrivit decât
sugestia mai veche care considera că este vorba de mişcări orizontale şi
verticale la altar, mişcări care ar fi fost foarte nepotrivite atunci când
obiectele acţiunii erau berbeci, ţapi şi leviţii (Numeri 8:11). (Vezi W. B.
Stevenson, „Hebrew ’Olah and Zebach Sacrifices", Festschrift
Alfred Bertholet, 1950, p. 488-497; cf. J. Milgrom, „The Alleged
Wave-Offering in Israel and in the Ancient Near East", IEJ 22, 1972, p.
33-38.)
(iv) ‘asam şi hatta’t. Numele acestor două
jertfe, jertfa pentru vină şi jertfa pentru păcat, sunt numele unor lucruri
pentru care trebuie făcută ispăşire, ‘asam („vină") şi hatta’t
(„păcat"). Într-un context cultic aceşti termeni nu se referă atât la
ofense morale, cât la pângărire ceremonială, deşi aspectul moral nu este
exclus. Din prima categorie fac parte jertfele pentru păcat aduse de leproşi
(Levitic 14; cf. Marcu 1:44) şi cele aduse de mame după naştere (Levitic 12;
cf. Luca 2:24), iar a doua categorie se referă la cazurile de înşelare şi
însuşire pe nedrept, în Levitic 6:1-7 şi la cazurile de viol în Levitic
19:20-22. Aceste exemple nu au fost decât nişte cazuri alese la întâmplare
pentru a exemplifica legile şi nu trebuie considerate că dau o descriere
completă a jertfei pentru păcat în aceste legi şi cu atât mai puţin în cult, în
ansamblul său. În cursul istoriei, de pildă, aceste jertfe abia dacă pot fi
întâlnite. Ele nu sunt menţionate în Deuteronom (cf. Deuteronom 12) şi probabil
că nu despre ele este vorba în Osea 4:8. Lucrul acesta nu trebuie atribuit
nicidecum originii lor post- exilice, aşa cum a argumentat Wellhausen -
deoarece ele sunt bine cunoscute de Ezechiel (cf. 40:39; 42:13) şi se face
aluzie la ele în Psalmul 40:6; 2 Împăraţi 12:16; 1 Samuel 6:3 (afară de cazul
că este vorba doar de probleme monetare) - ci poate fi atribuit naturii lor
individuale (aceasta poate explica tăcerea cu privire la ’assam, care nu
a fost o jertfă adusă la sărbători) şi caracterului fragmentar al scrierilor
istorice. Aceeaşi tăcere este observată şi în perioada post-exilică (‘assam
este menţionat, probabil, numai în Ezra 10:19, iar hatta’t în Neemia 10:33
şi în ceea ce pare să fie o formulă a cronicarului în Ezra 6:17; 8:35; 2
Cronici 29:21 ş.urm.).
La fel de obscură este relaţia dintre cele doua
jertfe (de ex. ele sunt folosite ca sinonime în Levitic 5:6). Singurul lucru
care poate fi spus cu certitudine este că păcatele împotriva aproapelui sunt
mai evidente în ‘assam, iar cele împotriva lui Dumnezeu sunt mai
evidente în hatta’t). Prin urmare ‘assam, pe lângă jertfă
necesită o compensare monetară. Despăgubirea aproapelui trebuie să fie egală cu
valoarea pagubei, plus o cincime (Levitic 6-5), sau dacă nu este un
reprezentant al lui, despăgubirea trebuie plătită preotului (Numeri 5:8).
Animalul adus ca jertfă pentru vină, de obicei un berbec, revenea de asemenea
preotului şi, după îndeplinirea ritualului obişnuit pentru sânge şi grăsime,
putea fi mâncat de preoţi ca un lucru „prea sfânt" (Levitic 7:1-7).
Aceleaşi prevederi se aplică (Levitic 6:24-29) la jertfele pentru păcat aduse
de conducător (Levitic 4:22-26) şi de omul de rând (Levitic 4:27-31), dar în
aceste cazuri sângele este pus pe coarnele altarului.
Jerftele pentru păcat aduse de marele preot
(Levitic 4:1-12) şi de întreaga comunitate (Levitic 4:13-21) urmează un ritual
mai solemn, în care sângele este stropit (hizza, nu zaraq)
înaintea perdelei locului sfânt, iar trupurile animalelor de jertfă nu sunt
mâncate ci sunt arse (sarap, nu hiqtir) în afara taberei (Levitic
6:30; cf. Evrei 13:11). În afară de aceste patru categorii, există prevederi
pentru jertfe înlocuitoare aduse de cei săraci (Levitic 5:7-13). Cap. 4 şi 5
conţin o scară gradată de victime: tauri (pentru marele preot şi pentru
adunarea poporului, vezi însă şi Numeri 15:24; Levitic 9:15; 16:5), ţapi
(pentru conducători), capre sau miei (pentru oamenii de rând), turturele sau
porumbei (petru cei săraci), făină (pentru cei foarte săraci). Pot fi observate
principiile următoare: orice om trebuie să aducă o oarecare jertfă pentru
păcat; nimeni nu poate mânca propria sa jertfă pentru păcat; cu cât caracterul
de ispăşire este mai mare, cu atât trebuie adus sângele mai aproape de
Dumnezeu. În Ziua Ispăşirii se trecea chiar şi dincolo de perdea şi sângele era
stropit pe chivotul legământului. (Vezi D. Schotz, Schuld und Sundapfer im
Alten Testament, 1930; L. Morris, „’Asham", EQ 30, 1958, p. 196-210;
J. Milgrom, VT 21, 1971, p. 237-239; D. Kellerman, TDOT 1, p. 429- 437.)
5. Semnificaţia. Scopul
frecvent declarat al jertfelor din Levitic este „să facă ispăşire" (kipper,
Levitic 1:4, etc.). Verbul poate fi explicat în unul din următoarele trei moduri:
„a acoperi", de la termenul arab kafara; „a şterge", de la
acad. kuppuru; „a răscumpăra printr-un înlocuitor", de la
substantivul ebr. koper. Deşi a doua explicaţie este preferată de
majoritatea scriitorilor moderni, se pare că al treilea sens este în acord mai
bun cu teoria jertfei dată în Levitic 17:11: „Viaţa trupului este în sânge...
prin viaţa din el face sângele ispăşire" (vezi şi J. Milgrom, JBL 90,
1971, p. 149-156) şi este în armonie cu aplicarea principiului în multe
situaţii practice descrise mai sus: alegerea materialului de jertfă într-un
„raport biotic"; desemnarea lui prin punerea mâinilor; arderea unei părţi
simbolice, cum este arderea grăsimii sau ‘azkara; jertfirea mai întâi a
unei părţi şi răscumpărarea întâiului născut (cf. S. H. Hooke, „The Theory and
Practice of Substitution", VT 2, 1952, p. 1-17, iar pentru o părere
diferită vezi articolele lui A. Metzinger, Bib 21, 1940). La acestea poate fi
adăugat ritualul vacii roşii în Deuteronom 21 şi a ţapului ispăşitor în Levitic
16, care, deşi nu erau jertfe de sânge, reflectă ideile care trebuie să fi fost
valabile cu atât mai mult în cazul jertfelor de sânge. Pasajul din Levitic 16 a
fost interpretat în lumina acestui fapt în tradiţia ebraică (de ex. Mişna, Yoma
6.4, „poartă păcatele noastre şi pleacă").
Asemenea pasaje sunt un avertisment împotriva
limitării ispăşirii la un singur act, ca şi cum numai moartea sau oferirea
sângelui, sau consumarea trupului victimei, ar fi lucrul care face ispăşire.
Moartea era importantă - ţapul viu constituia numai jumătate din ritualul din
Levitic 16 (cf. v. 15 şi 14:4-7; 5:7-11). Modul de întrebuinţare a sângelui era
de asemenea important - în 2 Cronici 29:24 se pare că ispăşirea se face după
omorârea animalului. Consumarea finală a animalului de foc sau mâncarea lui sau
izgonirea lui la Azazel a avut de asemenea un loc special - în Levitic 10:16-20
mâncarea jertfei pentru păcat de către preoţi este mai mult decât un gest
simbolic. Ideea că moartea victimei era numai o eliberare a vieţii care era în
sânge şi că ispăşirea era făcută de viaţa din sânge este o idee îa fel de
mărginită ca şi ideea conform căreia moartea este o satisfacere penala
cantitativă. La această concepţie din urmă s-a obiectat că păcatele pentru care
era adusă jertfa nu erau păcate care meritau moartea, că jertfele pentru păcat
nu impuneau întotdeauna moartea (cf. Levitic 5:11-13) şi că omorârea animalului
nu ar avea o importanţă esenţială căci în cazul respectiv ar fi fost făcută de
preot, nu de un laic. Aceste obiecţii se ridică numai împotriva formelor
extreme ale teoriei substituţiei, nu împotriva principiului substituţiei în
sine.
Avantajul real al teoriei substituţiei este că
reţine categoriile relaţiilor personale, în timp ce alte teorii au tendinţa să
le reducă la categorii dinamistice sub-personale, în care sângele însuşi este
conceput ca efectuând unirea mistică sau revitalizarea într-un mod semi-mistic
(cf. teoriile lui H. Hubert şi M. Mauss, Sacrifice: Its Nature and Function,
1964; A. Loisy, RHLR s.n. 1, 1910, p. 1-30 şi Essai historique sur le
sacrifice, 1920; S. G. Gayford, Sacrifice and Priesthood, 1924; A.
Bertholet, JBL 49, 1930, p. 218-233 şi Der Sinn des kultischen Opfers,
1942; E. O James, The Origins of Sacrifice, 1933).
O obiecţie mai serioasă la teoria substituţiei este
dificultatea ridicată de descrierea jertfei pentru păcat ca o jertfă „prea
sfântă", o jertfă potrivită să fie mâncată de preoţi. Dacă a avut loc un
transfer al păcatului, oare nu ar fi necurată şi potrivită numai pentru ardere
distructivă (sărap)? Aşa se proceda cu jertfele primare pentru păcat. În
celelalte cazuri mâncarea jertfei de către preoţi probabil că poate fi
interpretată în mod similar, ca şi cum puterea „sfinţeniei" superioare din
preoţi - prin ungerea lor - a absorbit necurăţia jertfei (cf. Levitic 10:16-20
şi articolul „Sin-Eating", ERE, 11, 1920, p. 572-576 (Hartland)). Faptul
că aici avem de-a face cu categorii de „sfinţenie" care nu sunt ale
noastre este evident din instrucţiunea de a sparge vasele de pământ în care a
fost fiartă jertfa pentru păcat (Levitic 6:28; cf. *CURAT ŞI NECURAT). Pe de
altă parte, moartea victimei putea fi interpretată ca o neutralizarea infecţiei
păcatului, aşa încât grăsimea şi sângele puteau fi puse nepângârite pe altar,
ca jertfe pentru Dumnezeu.
Este preferabil să rămână deschisă discuţia dacă
alte concepţii despre jertfe, cum sunt acelea de „omagiu" sau
„comuniune", sunt posibile alături de cele menţionate aici şi care sunt
favorizate de majoritatea teologilor (A. Wendel, Das Opfer in der
altisraelitischen Religion, 1927; W. O. E. Oesterley, Sacrifices in
Ancient Israel, 1937; H. H. Rowley, The Meaning of Sacrifice, 1950),
sau dacă anumite tipuri de jertfe exprimă unul dintre aceste aspecte mai mult
decât un altul (de ex. arderea de tot exprimă omagiu, iar jertfa de pace
exprimă comuniune). Dar în legi - cel puţin în cele despre jertfa de ardere de
tot, jertfa de cereale şi chiar jertfa de pace (dar numai rareori; cf. Exod
29:33; Ezechiel 45:15), cât şi despre jertfele pentru păcat şi pentru vină - ni
se spune că fac ispăşire. Şi ceea ce este valabil cu privire la legi pare să
fie valabil şi cu privire la istorie.
Este greu de răspuns la întrebarea dacă jertfa a
fost atât o ispăşire (adică, a păcatelor) cât şi o îmbunare (adică, a mâniei),
sau dacă a fost numai ispăşire. Termenul kipper înseamnă fără îndoială
„îmbunare", în unele cazuri (Numeri 16:41-50; Exod 32:30) şi sensul acesta
este sprijinit de folosirea expresiei reah nihoah, „miros plăcut",
pretutindeni în legi (cf. şi Geneza 8:21, şi Deuteronom 33:10 (în LXX)).
Expresia reah nihoah, însă, poate avea un sens mai slab (G. B. Gray, Sacrifice
in the Old Testament, 1925, p. 77-81, arată că este folosit acolo unde
ne-am aştepta mai puţin, în cazul jertfelor de cereale şi a jertfelor zebah,
dar nu şi acolo unde ne-am aştepta mai mult, la jertfele pentru vină şi
jertfele pentru păcat), iar lucrul acesta este şi mai evident când kipper
este folosit în legătură cu lucruri materiale cum este mobilierul din cortul
întâlnirii (Exod 29:37; Ezechiel 43:20; 45:19) şi expresia trebuie tradusă
simplu „a curaţi".
Pentru discuţia de faţă este important să
recunoaştem faptul că Dumnezeu Însuşi a dat omului păcătos ritualul (Levitic
17:11: „Vi l-am dat (sângele) ca să-l puneţi pe altar şi să slujească de
ispăşire pentru sufletele voastre"). Jertfele trebuie privite ca acţionând
în sfera legământului şi a harului legământului. Ele nu sunt „soluţii ale
omului pentru propria sa răscumpărare", aşa cum sugerează L. Kohler (Old
Testament Theology, 1957), ci sunt „roada harului, nu rădăcinile lui"
(A. C. Knudson, The Religious Teaching of the Old Testament, 1918, p.
295). Dacă împăcarea (îmbunarea) lui Dumnezeu are sau nu loc în acest context
este o problema similară cu cea din NT şi răspunsul depinde de concepţia despre
păcat, despre lege şi despre natura lui Dumnezeu (*ISPĂŞIRE; vezi şi L. Morris,
The Apostolic Preaching of the Cross, 1955).
Mai trebuie spus că în VT există multe lucruri care
sugerează că sistemul său de jertfe nu a fost un sistem final. De exemplu, nu a
existat nici o jertfă pentru călcarea legământului (cf. Exod 32:30 ş.urm.) - în
lumina acestui fapt trebuie interpretată respingerea jertfelor de către proroc
- sau pentru păcatul cu voia şi „hula" la adresa Domnului, care îl scoteau
pe om în afara legământului (Numeri 15:30), deşi aici probabil că se încadrează
idolatria şi apostazia. Deşi nu se acceptă, pe de-o parte, ideea că
eficacitatea jertfei era limitată la păcatele involuntare, care nu erau de fapt
păcate adevărate sau, pe de altă parte, că prorocii şi psalmiştii pioşi nu au
văzut nici o valoare în jertfele propriu-zise, este adevărat că se putea abuza
de închinarea cultică atunci când legătura lăuntrică dintre închinător şi
mijloacele închinării era slăbită, şi când a devenit necesar ca religia
profetică să pună accentul pe prioritatea unei relaţii personale cu Dumnezeu.
Totuşi, nu este întâmplător că atunci când religia preoţească şi cea profetică
s-au întâlnit în Persoana Robului Domnului în Isaia 53, se ajunge la punctul
cel mai înalt al religiei VT, când tot ce este valoros în închinarea de cult
este acumulat într-o persoană, care face o jertfă de ispăşire (hizza,
„miel", „jertfă pentru vină") şi în acelaşi timp cheamă la dragoste
şi fidelitatea personală a inimii umane.
BIBLIOGRAFIE
Lucrările menţionate pe parcursul articolului;
articole despre jertfă în EB, HDB, HDB (un volum), ERE, ISBE, IDB, ZPEB; S. I.
Curtiss, Primitive Semitic Religion Today, 1902; articole din The
Expositor, seria a 6-a, 1902-5; R. de Vaux, Les Sacrifices de l’Ancien
Testament, 1964; F. C. N. Hicks, The Fullness of Sacrifice, 1946; F.
D. Kidner, Sacrifice in the Old Testament, 1952; R. K. Yerkes, Sacrifice
in Greek and Roman Religions and Early Judaism, 1952; H. Ringgren, Sacrifice
in the Bible, 1962, şi Israelite Religion, 1965; R. de Vaux, Studies
in Old Testament Sacrifice, 1964, şi Ancient Israel, 1965; G.
Fohrer, History of Israelite Religion, 1973; B. A. Levine, In the
Presence of the Lord, 1974; F. M. Young, Sacrifice and the Death of
Christ, 1975.
R.J.T.
II. În Noul Testament
Cuvintele greceşti folosite sunt thysia, doron,
prosphora şi cuvintele înrudite, şi anaphero, traduse „sacrificiu,
dar, jertfă" (thysia în Marcu 12:33 probabil că înseamnă „jertfă de
mâncare"); holokautoma, „jertfă de ardere de tot"; thymiama,
„tămâie"; spendo, „a turna ca o jertfă de băutură". Toate
aceste cuvinte au fost adoptate din LXX, împreună cu alţi termeni daţi mai jos.
a. Jertfe din Vechiul Testament întâlnite în Noul
Testament
Jertfele din VT (vezi I., mai sus) au
continuat să fie aduse în toată perioada alcătuirii NT şi de aceea nu este
surprinzător că până şi semnificaţia lor literală este folosită uneori pentru
comentarii explicative. Maxime importante sunt găsite în Matei 5:23-24; 12:3-5
şi textele paralele, 17:24-27; 23:16-20; 1 Corinteni 9:13-14. Este demn de
remarcat faptul că pentru Domnul a fost adusă o jertftă şi El însuşi a adus o
jertfă când S-a înfăţişat la Templu, la ultimul Paşte, şi probabil că a adus
jertfe şi cu celelalte ocazii când a mers la Ierusalim la sărbători. Practica
apostolilor relatată în Faptele Apostolilor îndepărtează orice temei pentru
părerea că după jertfa lui Cristos închinarea la Templul evreiesc trebuie
privită ca o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Îi întâlnim frecvent în Templu şi
Pavel însuşi s-a dus la Ierusalim de Rusalii, şi cu ocazia aceea a adus jertfe
(care includeau jertfe pentru păcat) pentru împlinirea unui jurământ (Faptele
Apostolilor 21; cf. Numeri 6:10-12). Totuşi, în principiu, aceste jertfe de
acum nu mai erau necesare, deoarece vechiul legământ era acum cu adevărat
„vechi" şi „aproape de pieire" (Evrei 8:13), aşa încât atunci când
romanii au distrus Templul chiar şi evreii necreştini au încetat să aducă
jertfe.
Epistola către evrei conţine cea mai completă
tratare a jertfelor din VT. Învăţătura acestui scriitor are latura ei pozitivă
(11:4), dar preocuparea lui cea mai importantă este să arate caracterul
inadecvat al jertfelor, afară de rolul lor de arhetipuri. Faptul că ele nu pot
obţine pentru oameni intrare în Sfânta Sfântelor dovedeşte că ele nu pot
elibera conştiinţa de vinovăţie, ci sunt doar nişte rânduieli trupeşti, impuse
până la o vreme de reformă (9:6-10). Incapacitatea lor de a face ispăşire este
arătată şi prin faptul că erau aduse doar animale (10:4) şi prin faptul că jertfele
erau repetate (10:1-2). Ele nu sunt atât nişte remedii pentru păcat, cât o
aducere aminte a lui (10:3).
b. „Jertfe duhovniceşti"
„Jertfe duhovniceşti" (1 Petru 2:5; cf. Ioan
4:23-24; Romani 12:1; Filipeni 3:3) sunt în NT înlocuitorul rânduielilor trupeşti
şi apar frecvent (Romani 12:1; 15:16-17; Filipeni 2:17; 4:18; 2 Timotei 4:6;
Evrei 13:15-16; Apocalipsa 5:8; 6:9; 8:3-4). Totuşi, chiar şi în VT psalmiştii
şi profeţii folosesc uneori limbajul jertfelor în sens metaforic (de ex.
Psalmul 50:13-14; 51:16-17; Isaia 66:20) şi folosirea lor în acest sens este
continuată în literatura intertestamentală (Eclesiasticul 35:1-3; Testamentul
lui Levi 3.6; Manual de disciplină 8-9; Filon, De Somniis 2.
183). Încercarea lui F. C. N. Hicks (The Fullness of Sacrifice, 1946) de
a arăta că aceste pasaje se referă la jertfe literale a fost un eşec total.
Jertfele menţionate în aceste pasaje nu sunt întotdeauna nemateriale şi uneori
implică moartea: sensul în care ele sunt jertfe „duhovniceşti" se
datorează faptului că ele aparţin de fapt epocii Duhului Sfânt (Ioan 4:23-24;
Romani 15:16). Dar uneori ele sunt nemateriale şi nu au niciodată un ritual
prescris. De fapt, s-ar părea că orice acţiune a omului umplut de Duhul poate
fi considerată o jertfă duhovnicească, şi este o jertfă în sensul ca este ceva
dedicat lui Dumnezeu şi acceptabil pentru Dumnezeu. Desigur, nu este o jertfă
care să facă ispăşire. Jertfa ispăşitoare este jertfa lui Cristos, fără de care
aceste jertfe duhovniceşti nu ar fi acceptabile (Evrei 13:15; 1 Petru 2:5).
c. Jertfa lui Cristos
Jertfa lui Cristos este una dintre temele
principale ale NT. Lucrarea Lui de mântuire este descrisă uneori în termeni
etici, alteori în termeni penali, dar adesea este descrisă în termenii unei
jertfe. Ni se spune că El este Mielul lui Dumnezeu, al cărui sânge preţios
ridică păcatul lumii (Ioan 1:29, 36; 1 Petru 1:18-19; Apocalipsa 5:6-10; 13:8)
- mielul fiind animalul folosit la diferite jertfe. Mai concret, El este numit
adevăratul Miel de Paşte (pascha, 1 Corinteni 5:6-8), o jertfă pentru
păcat (peri hamartias, Romani 8:3; cf. LXX Levitic 5:6-7, 11; 9:2-3;
Psalmul 40:6, etc.), iar în Evrei 9-10 este prezentat ca împlinirea jertfelor
legământului din Exod 24, a vacii roşii din Numeri 19 şi a jertfelor din Ziua
Ispăşirii. NT îl identifică mereu pe Domnul nostru cu Robul Domnului din Isaia
52-53, care este o jertfă pentru vină (Isaia 53:10) şi cu Mesia (Cristosul) din
Daniel 9, care trebuie să facă ispăşire pentru nelegiuire (v. 24). NT foloseşte
termenii „împăcare" şi „răscumpărare" (*ÎMPĂCARE, *RĂSCUMPĂRĂTOR) cu
privire la Cristos, în sensul de jertfă, şi prezintă ideea curăţirii prin
sângele Lui (1 Ioan 1:7; Evrei passim) este o idee legată de jertfe
(*ISPĂŞIRE, III. b.; *SFINŢIRE).
Doctrina este dezvoltată cel mai complet în
Epistola către evrei. Scriitorul subliniază importanţa morţii lui Cristos în
cadrul jertfei Lui (2:9, 14; 9:15-17, 22,25-28; 13:12,20) şi importanţa
faptului că jertfa Lui este încheiată (1:3; 7:27; 9:12, 25-28; 10:10, 12-14,
18), dar celelalte afirmaţii ale lui i-au dus pe unii anglicani (de ex. S. C.
Gayford, Sacrifice and Priesthood, 1924) şi pe presbiterianul W.
Milligan (The Ascension and Heavenly Priesthood of our Lord, 1892) la
presupunerea contrară, că moartea nu este elementul important din jertfa lui
Cristos, şi că jertfa Lui este perpetuă. Este adevărat că epistola limitează
preoţia lui Cristos şi sanctuarul Lui la cer (8:1-5; 9:11, 24), dar în mod
hotărât nu limitează jertfa lui la cer. Afirmă într-adevăr că a fost adusă
acolo (8:3), dar „jertfă" este un cuvânt folosit în egală măsură de către
donatorul care aduce şi omoară animalul de jertfă în afara sanctuarului, cât şi
de către preotul care o aduce, fie acolo, fie pe altarul din sanctuar. Nu
încape îndoială că aici se referă la stropirea sau „aducerea" sângelui de
către marele preot în Sfânta Sfântelor în Ziua Ispăşirii (9:7, 21-26), o
acţiune tipică împlinită de Cristos. Ceea ce a fost costisitor în jertfă -
partea donatorului şi a victimei - a avut loc la cruce; a mai rămas de îndeplinit
numai partea preotului - aducerea jertfei înaintea lui Dumnezeu de către un
mediator acceptabil - şi lucrul acesta a fost făcut de Cristos prin intrarea în
prezenţa Tatălui la înălţare, şi de atunci încoace sângele Lui stropit a rămas
acolo (12:24). Nu există nici un motiv pentru o prezentare literală a Sa sau a
sângelui Său la înălţare: este suficient că El a intrat ca Preotul jertfei
aduse o dată pentru totdeauna la cruce, că a fost primit bine şi că S-a aşezat
în slavă. Mijlocirea lui preoţească veşnică în cer (7:24 ş.urm.; cf. Psalmul
99:6; Ioel 2:17) nu este o activitate viitoare, ci face parte din înfăţişarea
Lui „acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (9:24). Pe baza lucrării lui
încheiate la cruce şi acum după ce suferinţele Lui au trecut, simpla Lui
înfăţişare în prezenţa lui Dumnezeu în folosul nostru este atât o mijlocire
continuă pentru noi cât şi o *„ispăşire" sau *„împăcare" continuă
pentru păcatele noastre (2:10, 17 ş.urm.- observaţi timpul prezent din textul
grec.). Vezi de asemenea *PREOŢI ŞI LEVIŢI.
Este o greşeală să privim jertfa lui Cristos ca
fiind o jertfă mai literală decât jertfele duhovniceşti. Amândouă transcend
tipurile din VT şi nici una dintre ele nu are caracter ritual. Afirmaţia lui
Owen şi a altora că jertfa lui Cristos a fost o jertfă reală a fost îndreptată
împotriva concepţiei Sociniene potrivit căreia moartea lui Cristos nu a
împlinit ceea ce erau menite să facă jertfele din VT şi a eşuat - concepţia
care a tăgăduit faptul că moartea lui Cristos face ispăşire. Dar în afară de
omorâre (şi aceasta nu este făcută de donator, ca în ritualul din VT), toate
celelalte lucruri din jertfa Lui sunt spiritualizate. În locul trupului unui
animal avem trupul Fiului lui Dumnezeu (Evrei 10:5, 10). În loc de lipsă de
cusur avem lipsa de păcat (Evrei 9:14; 1 Petru 1:19). În loc de un miros plăcut
avem o adevărată acceptabilitata (Efeseni 5:2). În loc de stropirea trupurilor
noastre cu sânge, avem iertare (Evrei 9:13-4, 19-22). În locul unei ispăşiri
avem o ispăşire reală (Evrei 10:1-10).
d. Jertfa şi Cina Domnului
Jertfa şi *Cina Domnului sunt legate în mod
indisolubil - nu în felul în care catolicii, non-jurorii şi tractarienii au
vrut să le lege, făcând din euharist un act de jertfă, ci ca lucruri
complementare unul celuilalt. A da cuvintelor „faceţi" şi „spre
pomenire" (Luca 22:19; 1 Corinteni 11:24-25) un sens specific de jertfă
este doar un gând ulterior al celor care au acceptat deja jertfa euharistică pe
temeiuri nebiblice. Acelaşi lucru este valabil cu privire la încercarea de a exclude
un sens viitor din participiile „dat" şi „vărsat" (Matei 26:28; Marcu
14:24; Luca 22:19; 20). Corelarea euharistului cu jertfa eternă a lui Cristos
în cer este imposibilă dacă se dovedeşte greşită ideea jertfei eterne.
Considerarea euharistului ca o masă de sărbătoare bazată pe jertfa lui Cristos
este cerută de argumentul din 1 Corinteni 10:14-22, în care euharistul
corespunde cujertfele de mâncare ale evreilor şi ale păgânilor; acelaşi lucru
este făcut prin aluzia la Exod 24:8 în Matei 26:28 şi Marcu 14:24 şi prin
interpretarea tradiţională a textului din Evrei 13:10. Întrucât jertfa lui
Cristos trebuie spiritualizată în atât de multe privinţe, nu încape îndoială că
trebuie spiritualizat şi limbajul cu privire la masa legată de jertfa Lui, dar
fără a o goli de semnificaţia sa. Semnificaţia mesei de jertfă nu era atât
însuşirea ispăşirii, cât părtăşia cu Dumnezeu care a făcut ispăşirea, şi lucrul
acesta era simbolizat printr-o masă luată împreună cu Dumnezeu din jertfă.
Punctul central al controversei cu privire la sacrament rămâne problema dacă
participarea la această părtăşie cu Dumnezeu înseamnă că ne împărtăşim cu
adevărat din Cristos, sau din trupul şi sângele Lui. Dar întrucât Ioan 6 ne
învaţă că aceia care cred în Cristos, arunci când îl văd pe El şi când ascultă
cuvintele Lui, se hrănesc cu El, cu trupul şi sângele Lui - prin Duhul - nu
pare să existe nici un motiv ca să punem la îndoială că aceea ce se întâmplă
prin cuvintele Sale se întâmplă şi prin simbolul pâinii şi vinului pe care l-a
instituit El, într-un mod la fel de spiritual.
BIBLIOGRAFIE
Comentarii asupra Epistolei către evrei; V. Taylor,
Jesus and His Sacrifice, 1943; B. B. Verfield, The Person and Work of
Christ, 1950, p. 391-426; N. Dimock, The Doctrine of the Death of Christ,
1903; A. Cave, The Scriptural Doctrine of Sacrifice and Atonement, 1890;
G. Vos, The Teaching of the Epistle to the Hebrews (ed. şi rescrisă de
J. G. Vos), 1956; T. S. L. Vogan, The True Doctrine of the Eucharist,
1871; H. -G. Link ş.a., NIDNTT 3, p. 415-438.
R.T.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu