jertfe şi daruri



JERTFE ŞI DARURI.

I. În Vechiul Testament

a. Termenii

VT nu are un cuvânt general pentru „jertfă", cu excepţia cuvântului rar folosit qorban, „ceva ce este adus aproape" (qrb), cuvânt care este practic limitat la scrierile levitice. (Acest termen este redat „Corban" în singurul pasaj din NT unde apare, Marcu 7:11.) Termenul ‘usseh serveşte de asemenea acest scop în legi, dar se discută dacă nu cumva acest termen ar trebui limitat la „arderile de tot" (‘es) (vezi Levitic 24:9). Celelalte cuvinte folosite frecvent descriu diferite categorii particulare de jertfe şi sunt derivate de la modul de jertfire: zebah (jertfă), „ceea ce este junghiat" (zabah) şi ‘ola (ardere de tot), „ceea ce se ridică în sus", sau sunt derivate de la scopul lor: ’asam (jertfă pentru vină), „pentru vină" (‘asam) şi hatta’t (jertfă pentru păcat), „pentru păcat" (hatta’t). Jertfele se pot caracteriza după modul în care este consumată victima, fie că este arsă complet (‘ola, Levitic 1), fie că este mâncată împreună de preoţi şi închinători (zebah, Levitic 3), fie că este mâncată numai de preoţi (hatta’t şi ’asam, Levitic 4-5). Cu privire la distincţia dintre ‘ola şi zebah, vezi Deuteronom 12:27 (compară cu Ieremia 7:21, unde profetul sugerează ironic o ştergere a distincţiei).

Termenul qorban includea de asemenea toate jertfele care nu aveau sânge, „darurile", jertfele din cereale (minha, Levitic 2), primele roade (re’sit, bikkurim), snopul din 16 Nisan, aluatul de la Sărăbtoarea săptămânilor şi zeciuielile.

b. Teorii cu privire la originea jertfelor

Jertfele nu au fost limitate numai la Israel, între popoarele antice (cf. Judecători 16:23; 1 Samuel 6:4; 2 Împăraţi 3:27; 5:17), şi multe paralele de la popoarele înconjurătoare au fost aduse ca explicaţii pentru jertfele israelite. W. R. Smith („Sacrifice", EBr, 21, 1886, p. 132-138; The Religion of the Semites, 1889) a reconstituit un „semit" ipotetic, plecând de la arabii nomazi preislamici, pentru care mâncarea de jertfă a fost cea mai veche formă de jertfă, iar ideea dominantă era aceea de comuniune între închinători şi zeitate. Mişcarea pan-babiloniană (H. Winckler, A. Jeremias, începând din cca. 1900) a privit la civilizaţiile mai avansate ale Mesopotamiei şi la ritualurile complexe de jertfe de ispăşire care erau practicate acolo.

R. Dussaud a preferat un cadru canaanit şi a găsit paralele mai întâi în taxele de jertfă din Cartagina (Le sacrifice en Israel et chez Ies Phéniciens, 1914; Les origines cananéennes du sacrifice israélite, 1921) şi mai apoi în textele de la Ras Shamra (Les découvertes de Ras Shamra et l’Ancien Testament, 1937). Aici materialele din Ugaritul antic (cca. 1400 î.Cr.) au indicat ritualuri complexe de jertfe care poartă nume similare cu cele din VT. Astfel, srp era arderea de tot, dbh, jertfa junghiată pentru a fi mâncată, slm indica probabil o jertfă de ispăşire, iar ‘atm, echivalentul termenului ebr. ‘asam. (Aceste identificări nu au fost făcute de Dussaud.) Şcoala mitului şi a ritualului (S. H. Hooke, The Origins of Early Semitic Ritual, 1938; I. Engnell, Studies in Divine Kingship in the Ancient Near East, 1943) au pus accentul pe acest cadru sedentar şi au acordat o pondere mare în cult rolului substitiţionar al regelui care suferă.

Acest argument nu a fost convingător pentru A. Alt, care afirmase anterior (Der Gott der Väter, 1929, şi mai recent în Essays on OT History and Religion, 1966, p. 1-77) că adevăratele antecedente ale credinţei israelite trebuie căutate mai degrabă la Patriarhii nomazi, care au practicat o formă de religie centrată în jurul zeului conducătorului clanului („Dumnezeul lui Avraam", „Dumnezeul lui Isaac", „Dumnezeul lui Iacov"). V. Maag („Der Hirte Israels", Schweizerische Theologische Umschau 28, 1958, p. 2-28) a dus ideea aceasta mai departe şi a observat caracterul dominant al metaforei păstorului în descrierile lui Dumnezeu şi, plecând de la cadrul culturii păstorilor migranţi din stepele asiatice, a sugerat că jertfa adusă de ei era o masă de părtăşie la care zeul prelua responsabilitatea sângelui vărsat, care altfel ar fi cerut răzbunare (cf. A. E. Jensen, „Über das Toten als kulturgeschichtliche Erscheinung", Paideuma 4, 1950, p. 23- 38; H. Baumann, „Nyama, die Rachemacht", ibid., p. 191-230). Religia israelită, aşa cum apare în VT, este un sincretism în care jertfa zebah nomadă există alături de jertfele - daruri de tip ’ola, care vin de la canaaniţii sedentari (V. Maag, VT 6, 1956, p. 10-18).

O asemenea concepţie găseşte un loc atât pentru aspectul sedentar cât şi pentru cel nomad, dar devine subiectivă atunci când este aplicată la naraţiunile specifice din VT. VT descrie Israelul incipient mai puţin ca un popor nomad şi mai mult ca un popor în proces de sedentarizare. Patriarhii aveau deja vite mari şi practicau agricultura şi este posibil ca o paralelă mai apropiată cu jertfele evreieşti să fie găsită la triburi cum sunt tribul african Nuer, ale cărui jertfe, descrise de E. Evans-Pritchard (Nuer Religion, 1956) includ jertfirea unui taur ca substituţie pentru păcat. Şcoala Wellhausen, care a urmărit evoluţia de la mesele sărbătoreşti de jertfă din vremuri mai vechi până la jertfele pentru păcat şi jertfele pentru vină numai în perioada post-exilică (J. Wellhausen, Prolegomena to the History of Israel, 1885; W. R. Smith, op, cit. a considerat că asocierea jertfei cu păcatul este un element de dată recentă. Dar acest lucru nu este probabil (vezi lucrarea autorului Penitence and Sacrifice in Early Israel, 1963), aşa cum va arăta schiţa istorică de mai jos.

c. Dezvoltarea în cursul istoriei

1. Perioada patriarhală. Este semnificativ faptul că primele jertfe menţionate în Geneza nu au fost mese zebahim, ci jertfe; daruri aduse de Cain şi Abel (minha, Geneza 4:3-4) şi arderea de tot adusă de Noe (‘ola, Geneza 8:20; aici avem prima referire la un altar). Altarele patriarhale sunt descrise adesea (de ex. Geneza 12:6-8), dar din nefericire lipsesc detaliile cu privire la tipul jertfei. Maag consideră că zebah era o masă comună de părtăşie, dar T. C. Vriezen (An Outline of Old Testament Theology, 1958, p. 26) consideră că ‘ola era jertfa tipică. Geneza 22 dă oarecare sprijin celei de-a doua poziţii. Isaac ştie că Avraam are obiceiul să aducă jertfe ‘ola şi că victima cea mai probabilă era un miel (v. 7). Mesele de jertfă, însă, servesc pentru pecetluirea legămintelor (Geneza 31:54, prima folosire a termenului zebah), dar nu toate legămintele sunt de acest tip. Geneza 15:9-11 este interpretat cel mai bine ca un ritual de purificare la fel ca şi cel din textul hitit tradus de O. Masson (RHR 137, 1950, p. 5-25; cf. O. R. Gurney, The Hittites, 1952, p, 151).

În ce priveşte motivele jertfelor din această perioadă, un loc proeminent îl ocupa cinstirea lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru bunătatea Lui, dar nu pot fi excluse şi gânduri mai solemne. Jertfa lui Noe este privită nu numai ca o simplă jertfă de mulţumire pentru izbăvire, ci ca o jertfă de ispăşire. Când Iacov a mers în Egipt (Geneza 46:1), s-a oprit să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi a adus jertfe (zebah), care se poate să fi fost jertfe de ispăşire (cf. I. Rost, VTSupp 7, 1960, p. 354; ZDPV 66, 1943, p. 205-216). Pe când era în Egipt Israelul a fost chemat să aducă o jertfă solemnă în pustie). (Exod 5:3, zebah), care impunea ca victimele să fie animale (Exod 10:25-26) şi care se deosebea de orice jertfe aduse de egipteni (Exod 8:26).

2. Perioada tribală. Înfiinţarea Israelului ca organizaţie tribală, despre care Noth crede că s-a realizat numai pe teritoriul Palestinei, pe timpul Judecătorilor (cf. The History of Israel, 1958), este datată mai în vechime pe baza tradiţiei biblice dinainte de vremea lui Moise. Un loc de frunte între sărbătorile tribale îl ocupau trei sărbători, la care trebuia aduse jertfe: „Să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea" (Exod 23:15). Jertfele pe care le cunoaştem cel mai bine sunt cele de la *Paşte şi de la *legământ. Paştele a combinat elemente de jertfă cu caracter apotropaic şi jertfă ca masă comună de părtăşie. Exista convingerea că sângele a fost vărsat pentru a păzi de rău, aşa încât membrii fiecărei familii puteau sta cu bucurie la masa de părtăşie (Exod 12; Iosua 5:5-12). Elemente similare probabil că au intrat în jertfa pentru legământ şi pentru înnoirea lui (Exod 24:1-8; Deuteronom 27:1 ş.urm.; Iosua 8:30 ş.urm.; 24; cf. Psalmul 50:5). Stropirea sângelui purifica legământul, iar mâncarea jertfei indica împlinirea legământului în practică.

În afară de acestea mai erau aduse multe jertfe naţionale şi locale. Jertfe naţionale tipice sunt cele aduse în vreme de dezastru sau de război (Judecători 20:26; 21:4; 1 Samuel 7:9), când pocăinţa pare să fie caracteristica principală (cf. Judecători 2:1-5). Sfinţirea şi inaugurarea erau marcate cu jertfe (Judecători 6:28; Exod 32:6; 1 Samuel 6:14; 11:15; 2 Samuel 6:17), la fel ca şi ocaziile personale de celebrare (1 Samuel 1:3), de mijlocire (Numeri 23:1 ş.urm.) şi poate de ospitalitate (Exod 18:12).

3. Perioada Monarhiei. Construirea Templului de către Solomon a constituit o ocazie pentru jertfe de inaugurare (1 Împăraţi 8:62 ş.urm.) şi jertfe obişnuite (2 Împăraţi 9:25), dar întrucât sursele sunt cărţile „Împăraţilor" ele vorbesc despre participarea regală (cf. 2 Împăraţi 16:10 ş.urm.) şi nu despre participarea poporului. Faptul că erau aduse jerfe de cult în fiecare zi este atestat de texte cum este 2 Împăraţi 12:16 şi de menţionarea frecventă a jertfelor de către proroci şi psalmişti. Multe referinţe favorabile din Psalmi arată că acuzaţiile aduse de proroci nu trebuie luate în sens absolut, ca şi cum ar exista o opoziţie între proroci şi preot. Prorocii nu obiectează atât la cultul în sine cât la ideile de magie împrumutate din cultul fertilităţii (Amos 4:4-5; Isaia 1:11-16) şi la inovaţii cum sunt idolatria şi sacrificarea copiilor, inovaţii introduse de domnitorii apostaţi (Ieremia 19:4; Ezechiel 16:21).

Un proroc ca Isaia poate primi chemarea în Templu (Isaia 6), iar Ieremia şi Ezechiel găsesc un loc în viitor pentru o închinare de cult purificată (Ieremia 17:26; Ezechiel 40-48). Acesta este şi sentimentul predominant al psalmiştilor care vorbesc mereu despre jertfele lor de mulţumire pentru împlinirea jurămintelor (de ex. Psalmul 66:13-15). Sunt prezente de asemenea expresii de pocăinţă şi de bucurie a iertării (Psalmul 32; 51) şi cu toate că în aceste contexte nu sunt menţionate jertfele, putem presupune că iertarea a fost simţită în Templu (Psalmul 66:1-5). Deşi nu este necesar să facem toate aceste referinţe post-exilice, trebuie să ţinem cont de plângerea prorocilor că pocăinţa nu însoţea în suficientă măsură jertfele în perioada sfârşitului monarhiei.

4. Perioada post-exilică. Se consideră de obicei că dezastrul Exilului a avut ca rezultat un sentiment mai profund al stării de păcat, şi nu încape îndoială că lucrul acesta este adevărat (cf. 2 Împăraţi 17:7 ş.urm.; Neemia 9), dar nu în sensul ideii lui Wellhausen care susţine că nota ispăşitoare din Levitic 1-7 şi Levitic 16 a intrat abia atunci în religia israelită. Referirile la jertfe în scrierile ne-levitice dinainte şi după Exil, deşi de obicei sunt prea fragmentare pentru a tranşa problema, dar oferă prea puţin suport pentru evoluţia sugerată. Bucuria, la fel ca şi pocăinţa, continuă să caracterizeze jertfele (Ezra 6:16-18; Neemia 8:9 ş.urm.). Templul şi închinarea de cult sunt preţuite (Hagai 1-2; Ioel 2:14 şi în special Cronicile), dar numai în măsura în care erau vehicole ale unei închinări sincere (Maleahi 1:6 ş.urm.; 3:3 ş.urm.). Literatura apocaliptică şi cea poetică consideră închinarea de cult ca un lucru de la sine înţeles (Daniel 9:21, 27; Eclesiastul 5:4; 9:2) şi continuă de asemenea accentul pus de profeţi pe aspectul moral (Eclesiastul 5:1; Proverbe 15:8).

d. Reglementările stabilite de legi

Legile cu privire la jertfe sunt răspândite în toate codurile (Exod 20:24 ş.urm.; 34:25 ş.urm.; Levitic 17; 19:5 ş.urm.; Numeri 15; Deuteronom 12, etc.), dar „tora" jertfelor, prin excelenţă, este Levitic 1-7. Capitolele 1-5 se ocupă pe rând de arderile de tot (‘ola), jertfa din cereale (minha), jertfa de pace (zebah), jertfa pentru păcat (hatta’t) şi jertfa pentru vină (’asam), iar cap. 6-7 dau instrucţiuni suplimentare pentru toate cele cinci categorii - 6:8-13 (arderi de tot); 6:14-18 (cereale); 6:24-30 (păcat); 7:1-10 (vină); 7:11 ş.urm. (pace). Pe baza acestor texte şi a altora putem întocmi următorul tablou sintetic.

1. Materialele. Victima pentru jertfă trebuia să fie luată dintre animalele şi păsările curate (Geneza 8:20) şi putea fi un viţel, un ţap, o oaie, un porumbel sau o turturea (cf. Geneza 15:9), dar nu putea fi o cămilă sau un măgar (Exod 13:13) (*CURAT ŞI NECURAT). Aceste prevederi nu trebuie legate de ideea că jertfa ar fi „mâncare pentru zei" (sugerând că zeii ar mânca la fel ca şi omul) - aşa cum ar putea sugera Levitic 3:11; 21:6; Ezechiel 44:7 - deoarece peştii (Levitic 11:9) şi animalele sălbatice (Deuteronom 12:22) puteau fi mâncate, dar nu puteau fi jertfite. Se pare că principiul este acela de proprietate (cf. 2 Samuel 24:24), animalele sălbatice fiind considerate într-un sens ca aparţinând deja lui Dumnezeu (Psalmul 50:9 ş.urm.; cf. Isaia 40:16), în timp ce animalele domestice aparţin omului datorită muncii sale (Geneza 22:13 este doar aparent o excepţie) şi erau într-un fel de „raport biotic" cu omul. Lucrul acesta se vede şi mai clar în cazul jertfelor fără sânge, care au fost produse prin „sudoarea frunţii" (cereale, făină, ulei, vin, etc.), la fel ca şi articolele alimentare din bucătărie. Proprietatea obţinută în mod ilegal nu era acceptabilă ca jertfă (Deuteronom 23:18).

Principiul de a dărui „ce este mai bun pentru Dumnezeu" era respectat în toate aspectele - în privinţa sexului, animalele de parte bărbătească fiind preferate faţă de cele de parte femeiască (Levitic 1:3; vezi însă şi Levitic 3:1; Geneza 15:9; 1 Samuel 6:14; 16:2); în privinţa vârstei, maturitatea fiind preţuită în mod deosebit (1 Samuel 1:24); în privinţa perfecţiunii fizice, „fără cusur" a fost un lucru subliniat în permanenţă (Levitic 1:3; 3:1; Deuteronom 15:21; 17:1; 22:17-25; cf. Maleahi 1:6 ş.urm.; observaţi însă excepţia pentru jertfele de bună voie, Levitic 22:23); în unele cazuri se referă şi la culoare, fiind alese animale roşii (Numeri 19:2), poate pentru că ar reprezenta sângele (cf. picturile rupestre de animale preistorice). Diferenţa dintre Israel şi popoarele învecinate se vede clar din respingerea extinderii acestui principiu la ceea ce ar putea fi considerat punctul culminant logic - întâiul născut al oamenilor. Sacrificarea copiilor, care a fost prezentă în ultima perioadă a monarhiei (2 Împăraţi 21:6) şi sacrificiile umane ocazionale menţionate în vremuri mai vechi (Judecători 11:29 ş.urm.) erau datorate unor influenţe externe şi au fost condamnate de profeţi (Ieremia 7:31), de lege (Levitic 20:4) şi de exemple (Geneza 22). Textul din Exod 22:29b trebuie interpretat în lumina textelor din Exod 34:19;20 şi Exod 13:12-16. Principiul substituţiei este prezent, nu numai pentru înlocuirea întâiului născut al omului cu un animal, ci şi în prevederea că săracii pot aduce ca jertfă pentru păcat turturele, care erau mai ieftine (Levitic 5:7), iar dacă şi lucrul acesta era prea mult, puteau aduce o jertfă din cereale (Levitic 5:11). Cuvintele „după mijloacele lui" (Levitic 14:22, etc.) sunt foarte semnificative aici.

Se pare că darurile de ulei (Geneza 28:18), de vin (Geneza 35:14) şi apă (1 Samuel 7:6) au avut un loc al lor în închinarea de cult, dar în legile de bază sunt menţionate numai jertfele de vin (Numeri 28:7, etc.). Interdicţia cu privire la aluat şi miere (cu unele excepţii) cât şi cu privire la lapte, probabil că trebuie asociată cu tendinţa lor de a se altera. Pentru motivul opus sarea era adăugată probabil la jertfă, datorită proprietăţilor ei conservante bine cunoscute (menţionate numai în Levitic 2:13 şi Ezechiel 43:24; vezi însă Marcu 9:49). *Tămâia (lebona, qetoret) a jucat un rol considerabil, atât ca jertfă independentă (Exod 30:7, cf. instrucţiunile pentru prepararea ei în v. 34-38) cât şi alături de jertfele din cereale (Levitic 2). Mulţi cercetători pun la îndoială folosirea ei în vremurile vechi în temeiul faptului că nu era comestibilă şi nu era crescută acasă (Ieremia 6:20) şi ei consideră că termenul qetoret din cărţile istorice descrie arderea grăsimii (qtr) şi nu a tămâiei, dar lucrul acesta nu este cert. (vezi N. H. Snaith, IB, 3, 1954, p. 40 şi J. A. Montgomery, ICC, Kings, 1952, p. 104, cât şi VT 10, 1960, p. 113-129).

2. Ocaziile. Reglementările se referă atât la jertfele naţionale cât şi la cele individuale, la ocaziile festive şi la jertfele zilnice. Primele jertfe publice bine atestate sunt cele sezoniere: Sărbătoarea azimilor, Sărbătoarea primelor roade sau a săptămânilor şi Sărbătoarea adunării sau a *corturilor (Exod 23:14-17; 34:18-23; Deuteronom 16). *Paştele a fost asociat de mult cu prima sărbătoare (Judecători 5:10-12), iar cu ultima probabil că au fost asociate ceremoniile de reînnoire a legământului (cf. Exod 24; Deuteronom 31:10 ş.urm.; Iosua 24) şi poate anul nou şi ritualurile de ispăşire (cf. Levitic 23:27 ş.urm.) (*RUSALIILE.). O listă completă de jertfe pentru acestea, cât şi pentru celelalte sărbători, lunare (luna nouă), săptămânale (Sabatul) şi zilnice (jertfele de dimineaţă şi de seară), se găseşte în Numeri 28-29 şi poate fi prezentată ca un tabel (vezi Tabelul cu ocaziile stabilite pentru jertfele si darurile publice (Numeri 28-29)).

Data începutului arderilor de tot de două ori pe zi este controversată şi este desigur greu de stabilit, datorită ambiguităţii termenului minha care se referă atât la jertfele din cereale cât şi la jertfele de ardere de tot. (Vezi tabelul Principalele referinţe biblice la jertfele „de două ori pe zi”, ’ola şi minha). Jertfele ‘ola şi minha sunt menţionate fără a specifica timpul în 1 Samuel 3:14; Ieremia 14:12 şi Psalmul 20:3, şi sunt menţionate ca jertfe continue ’olot şi minhot în Ezra 3:3 ş.urm. şi Neemia 10:33.

Jertfele cu un carcater mai privat erau cele de Paşte, care erau aduse în familie (Exod 12; cf. 1 Samuel 20:6, dar aceasta a fost o lună nouă şi nu o lună plină), şi jertfele individuale, cum sunt cele pentru împlinirea unui jurământ (2 Samuel 1:3; cf. v. 21; 2 Samuel 15:7 ş.urm.) sau pentru confirmarea unui tratat (Geneza 31:54), pentru venerarea lui Dumnezeu (Judecători 13:19), pentru dedicare personală (1 Împăraţi 3:4), pentru consacrare (1 Samuel 16:3) sau pentru ispăşire (2 Samuel 24:17 ş.urm.). Nu se ştie clar dacă acordarea ospitalităţii pentru un musafir era considerată întotdeauna ca un prilej de a aduce jertfă (Geneza 18; Numeri 22:40; 1 Samuel 28:24 se poate să nu fi inclus ritualuri legate de altar; vezi însă şi 1 Samuel 9), Alte ocazii menţionate în legi sunt curăţirea de lepră (Levitic 14), purificarea după naşterea unui copil (Levitic 12), consacrarea unui preot (Levitic 8-9) sau a unui levit (Numeri 8), dezlegarea unui nazireu de jurământul său (Numeri 6). Jertfe mai puţin frecvente au fost cele pentru dedicarea sanctuarului (2 Samuel 6:13; 1 Împăraţi 8:5 ş.urm.; Ezechiel 43:18 ş.urm.; Ezra 3:2 ş.urm.), încoronarea regilor (1 Samuel 11:15; 1 Împăraţi 1:9) şi zilele de pocăinţă naţională (Judecători 20:26; 1 Samuel 7) sau de pregătire pentru luptă (1 Samuel 13:8 ş.urm.; Psalmul 20).

Printre jertfele aduse anual în semn de recunoştinţă pentru rolul lui Dumnezeu în productivitate era jertfirea întâilor născuţi ai animalelor şi primelor roade (Exod 13; 23:19; Deuteronom 15:19 ş.urm.; 18:4;26; Numeri 18; cf. Geneza 4:3-4; 1 Samuel 10:3; 2 Împăraţi 4:42), *zeciuielile şi aducerea primului snop (Levitic 23:9 ş.urm.) şi jertfa din pârga plămădelii (Numeri 15:18-21; Ezechiel 44:30; cf. Levitic 23:15 ş.urm.). Probabil că scopul lor nu a fost să consacre restul recoltei, ci să o deconsacreze. Totul îi aparţinea lui Dumnezeu până când prima parte era adusă ca jertfă şi acceptată în locul întregului. Numai atunci era ridicată restricţia cu privire la folosinţa umană (Levitic 23:14, cf. 19:23-25). Chiar şi partea adusă era pusă numai parţial pe altar şi după aceea era luată pentru folosinţa preoţilor şi pentru o masă de jertfă. Aceasta era soarta ultimă şi a *pâinii pentru punerea înainte care era jertfită săptămânal.

3. Ritualul. Jertfele majore aduse la altar menţionate în Levitic 1-5 sunt descrise în cadrul unui ritual stereotip alcătuit din şase acte, dintre care trei sunt îndeplinite de închinător şi trei de către preot. Ele pot fi ilustrate pentru ‘ola şi zebah (cf. R. Rendtorff, Die Gesetze in der Priestschrift, 1954). (vezi tabelul Procedeele rituale pentru jertfele mistuite de foc şi pentru cel de mulţumire). Prevederile pentru jertfa pentru păcat sunt repetate de câteva ori pentru diferite categorii (Levitic 4:1-12, 13-21, 22-26, 27-31), urmând aceeaşi schemă, cu excepţia unor detalii minore. Jertfirea unei pasări ca ardere de tot (Levitic 1:14-17) şi jertfa din cereale (Levitic 2) prezintă în mod necesar diferenţe mai mari, dar nu sunt complet diferite. Nu este dată o formulă similară pentru jertfa pentru vină (cf. însă 7:1-7), dar poate fi considerată inclusă în legea jertfei pentru păcat (Levitic 7:7).

(i) Închinătorul aduce aproape (hiqrib) jertfa sa (de asemenea hebi, ’asah). Locul jertfirii este curtea cortului întâlnirii, în partea de N a altarului (pentru jertfele de ardere de tot, jertfele pentru păcat şi pentru vină, dar nu şi pentru numeroasele jertfe de pace), deşi este posibil ca în vremurile mai vechi să fi fost la uşa cortului (Levitic 17:4), la sanctuarul local (1 Samuel 2:12 ş.urm.) sau la un altar rudimentar de piatră sau de pământ (Exod 20:24 ş.urm.) sau pe o piatră (2 Samuel 6:14) sau un stâlp (Geneza 28:18). Omorârea pe altar, deşi este subînţeleasă în Geneza 22:9 şi Exod 20:24 (Psalmul 118:27 este un text alterat), nu este obişnuită în practica de cult.

(ii) El îşi pune (samak) mâinile, sau în perioada biblică este mai probabil că punea numai o mână (cf. Numeri 27:18), pe victimă şi poate îşi mărturisea păcatul. Mărturisirea păcatului, însă, este menţionată numai în legătură cu ţapul ispăşitor, când sângele nu era vărsat (Levitic 16:21), şi în legătură cu unele jertfe pentru păcat (Levitic 5:5) şi vină (Numeri 5:7 (vezi însă Deuteronom 26:3; Iosua 7:19; 20), aşa încât semika nu poate fi considerată cu certitudine un transfer al păcatului. Pe de altă parte, pare inadecvat ca gestul să fie privit doar ca o identificare a proprietăţii de către proprietar, deoarece o asemenea identificare nu este făcută în cazul jertfelor fără sânge, pentru care identificarea ar fi fost la fel de potrivită. Probabil că este implicată reprezentarea, dacă nu chiar transferul (cf. folosirea aceluiaşi cuvânt pentru însărcinarea lui Iosua (Numeri 27:18) şi a leviţilor (Numeri 8:10) şi pentru împroşcarea cu pietre a unui hulitor (Levitic 24:13 ş.urm.)). Vezi P. Volz, ZAW 21, 1901, p. 93-100, iar pentru o părere diferită, vezi J. C. Matthes, ibid 23, 1903, p. 97-119).

(iii) Junghierea (sahat) este îndeplinită de închinător, cu excepţia jertfelor naţionale (Levitic 16:11; 2 Cronici 29:24). În literatura ne-levitică este folosit verbul zabah, dar acesta se poate să se refere la tăierea ulterioară a animalului şi la punerea părţilor pe altar (mizbeah, nu misha) (vezi K.Galling, Der Altar, 1925, p. 56 ş.urm.). În scopul acesta este folosit de obicei nth (1 Împăraţi 18:23; Levitic 1:6), iar zabah descrie mai degrabă jertfele zebahim, cu excepţia câtorva pasaje (Exod 20:24; 1 Împăraţi 3:4; cf. 2 Împăraţi 10:18 ş.urm.) în care apare alături de ‘olot. Probabil că acestea se datorează folosirii nedefinite a verbului, care în limbile înrudite poate fi folosit chiar şi pentru jertfele de zarzavaturi, iar în Piel în ebr. pare să fie folosit în sens destul de general pentru toată gama actelor de cult (de obicei apostat). Prin urmare nu este sigur dacă folosirea termenului zebah a fost de fiecare dată în sens de jertfire, sau dacă carnea putea fi mâncată numai cu ocazia jertfei, deşi în antichitate aşa stăteau lucrurile de obicei (cf. problema cărnii jertfite idolilor la Corint) (vezi N. H. Snaith, VT 25, 1974, p. 242-246).

(iv) Mânuirea (zaraq) sângelui era făcută de preot, care adună sângele într-un lighean şi îl stropeşte pe colţurile de NE şi SV ale altarului în aşa fel încât să fie stropite toate cele patru laturi. Aşa se procedează cu arderile de tot de animale (Levitic 1), jertfele de pace (Levitic 3) şi jertfele pentru vină (Levitic 7:2), dar nu şi cu sângele păsărilor aduse ca ardere de tot (Levitic 1:15), întrucât cantitatea de sânge era insuficientă, aşa încât era turnat pe marginea altarului. Jertfa pentru păcat (Levitic 4) foloseşte un set diferit de verbe, hizza („a stropi") şi natan („a pune"), după cum jertfa era de rangul întâi sau al doilea (vezi mai jos). Restul sângelui era vărsat (sapak) la baza altarului. Ritualul sângelui este menţionat în cărţile istorice numai în 2 Împăraţi 16:15 (dar cf. 1 Samuel 14:31-35; Exod 24:6-8). (Vezi Th. C. Vriezen, OTS 7, 1950, p. 201-235; D. J. McCarthy, JBL 88, 1969, p. 166-176; 92, 1973, p. 205-210; N. H. Snaith, ExpT 82, 1970-71, p. 23 ş.urm.).

(v) O parte din toate jertfele era arsă (hiqtir). Nu numai sângele ci şi grăsimea îi aparţinea lui Dumnezeu, şi aceasta era arsă mai întâi (Geneza 4:4; 1 Samuel 2:16). Nu era vorba de grăsime în general ci de grăsimea de pe rinichi, ficat şi intestine. Din jertfa pentru pace, păcat şi vină, numai această grăsime era arsă, iar din jertfele de cereale era separată şi arsă numai o parte numită ‘azkara, dar arderea de tot era arsă complet, cu excepţia pielii care era dată preoţilor (Levitic 7:8). Jertfele de gradul întâi erau arse (sarap) într-un mod diferit de jertfele arse pe altar. În cazul acesta era arsă şi pielea.

(vi) Restul părţilor rămase din jertfă erau mâncate (’akal) în cadrul unei mese ceremoniale, fie de către preoţi şi închinători împreună (jertfa de pace), fie de preoţi şi familiile lor, fie numai de preoţi. Mâncarea preoţească era categorisită ca sfântă sau prea sfântă. Din prima categorie fac parte jertfele de pace (Levitic 10:14; 22:10 ş.urm.) şi primele roade şi zeciuielile (Numeri 18:13) şi acestea puteau fi mâncate de familia preotului în orice loc curat; din categoria a doua făceau parte jertfele pentru păcat (Levitic 6:26); jertfele pentru vină (Levitic 7:6), jertfele de cereale (Levitic 6:16) şi pâinea pentru punerea înainte (Levitic 24:9) şi puteau fi mâncate numai de preoţi, în incinta Templului. Masa ceremonială de jertfă de la jertfa de pace însoţea de obicei închinarea locală în vechime (1 Samuel 1-9), dar după centralizarea închinării de cult la Ierusalim (cf. Deuteronom 12) masa aceasta a avut tendinţa să-şi piardă valoarea înaintea celorlalte aspecte formale ale închinării. În Ezechiel 46:21-24, însă, este prevăzută continuarea ei.

4. Categoriile de jertfe, (i) ‘ola. Arderea de tot pare să poate fi considerată jertfa evreiască tipică, mai mult decât zebah, care este preferată de şcoala Wellhausen. Este prezentă de la început (Geneza 4; 8:20; 22:2; Exod 10:25; 18:12; Judecători 6:26; 13:16), a devenit timpuriu un ritual obişnuit (1 Împăraţi 9:25; cf. 1 Împăraţi 10:5), nu a fost omisă niciodată la ocaziile importante (1 Împăraţi 3:4; Iosua 8:31) şi şi-a păstrat rolul dominant până în vremurile târzii (Ezechiel 43:18; Ezra 3:2-4) (vezi R. Rendtorff, Studien zur Geschichte des Opfers im alten Israel, 1967). Indiferent ce s-ar spune despre ideea lui Robertson Smith cu privire la jertfa de pace primară, din care a provenit mai târziu arderea de tot - din informaţiile pe care le avem în VT, din jertfa ‘ola se pare că au derivat minha, ‘asam, hatta’t şi chiar selamim. De cinci ori este menţionată jertfa kalil (1 Samuel 7:9; Psalmul 51:19; Deuteronom 33:10; cf. Deuteronom 13:16 şi Levitic 6:22-23), care este un alt nume pentru ‘ola, deşi se pare că era oarecum diferită în textele de la Cartagina şi Marsilia.

Deşi există oarecare adevăr în ideea lui Rost că jertfa de tip ‘ola este întâlnită numai în Grecia şi în regiunea „mărginită la N de Taurus, la V de Mediterana, iar la E şi S de deşert" („Erwägungen zum israelitischen Brandopfer", Von Ugarit nach Qumran (Eissfeldt Festschrift), 1958, p. 177-183), nu rezultă că originile ei în Israel au pornit de la jertfele de oameni (2 Împăraţi 3:27) sau de la ritualurile de aversiune de tip grec. Caracterul neîndoielnic de dar este evident din transformarea elementelor într-o formă în care pot fi transportate la Dumnezeu (Judecători 6:21; 13:20; cf. Deuteronom 33:10), dar aceasta nu ne spune nimic cu privire la scopul darului, care să poată să fi fost omagiu şi mulţumire, sau ispăşire pentru păcat. Această ultimă nuanţă este prezentă în Iov 1:5; 42:8 şi în multe pasaje vechi şi Levitic 1:4 este dată ca fiind motivul pentru aducerea jertfei (cf. Textul Ugaritic 9:7, unde arderea de tot (srp) este asociată cu iertarea sufletului (slh nps)). Atunci când jertfa pentru păcat a ajuns să fie principala categorie de jertfe (Mishnah, Zebahim 10.2), ea a avut tendinţa să preia această funcţie, dar la origine lucrurile nu au sunt aşa (cf. Numeri 28-29 şi cf. Numeri 6:14 şi 6:11).

(ii) minha („jertfă de mâncare"). Exista oarecare confuzie datorită faptului că acest termen este folosit în VT în trei moduri diferite: de 34 de ori înseamnă simplu „dar" (cadou) sau „tribut" (cf. Judecători 3:15; 1 Împăraţi 4:21 - rădăcina probabil că este manah, „a da"- vezi forma aparte de plural în TM în Psalmul 20:3), de 97 de ori în scrierile levitice se referă la jertfa de cereale (de ex. Levitic 2) şi de un număr nedeterminat de ori în celelalte cazuri are de asemenea acest sens (de ex. Isaia 43:23; 66:20), dar în alte pasaje se referă la jertfe în general (1 Samuel 2:29; 26:19, şi probabil în Maleahi) sau la jertfele de animale în particular (1 Samuel 2:12-17; Geneza 4:3-4; vezi însă N. H. Snaith, VT 7, 1957, p. 314-316). S. R. Driver defineşte corect minha ca exprimând nu numai ideea neutră de dar (cadou), ci aceea de „cadou făcut pentru a obţine sau a păstra bunăvoinţa" (HDB, 3, 1900, p. 587; cf. Geneza 33:10) şi acest sens de ispăşire este prezent şi în pasajele despre jertfe din 1 Samuel 3:10-14; 26:19.

În aceste texte minha este o jertfă independentă, în timp ce în legi ea însoţeşte jertfele de ardere de tot şi jertfele de pace (Numeri 15:1-16), cu excepţia textelor din Numeri 5:15,25; Levitic 5:11-13; 6:19-23. Potrivit cu Levitic 2 această jertfă constă fie din făină (2:1-3), fie din turte coapte (2:4-10), fie din grâne neprelucrate (2:14-16), împreună cu ulei şi tămâie (lebona). Această „minha din curtea dinainte" poate fi comparată cu ceea ce J. H. Kurtz numeşte „minha locului sfânt" - altarul tămâierii, pâinea pentru punerea înainte şi uleiul din lampă (The Sacrificial Worship of the Old Testament, 1865). Alte ingrediente puteau fi sarea (Levitic 2:13) şi vinul (Levitic 23:13). Nici una dintre aceste jertfe nu era mâncată de către închinători (vezi însă Levitic 7:11-18). Ele reveneau preoţilor, dar numai după ce era luată o „jertfă de aducere aminte" (Levitic 2:2) şi era arsă pe altar. Această traducere subînţelege o derivare a termenului ‘azkara de la zakar, dar G. R. Driver a sugerat înţelesul de „mărturie" sau „simbol", o parte care reprezintă întregul (JSS 1, 1956, p. 97-105) şi acesta ar fi un alt exemplu de aplicare a principiului substituirii la jertfe.

(iii) zebah şi selamim. Şi de data aceasta există mai multe moduri în care sunt folosiţi termenii şi uneori zebah şi selamim sunt folosiţi ca termeni echivalenţi (Levitic 7:11-21; 2 Împăraţi 16:13,15), alteori ca termeni distinctivi (Iosua 22:27; cf. Exod 24:5; 1 Samuel 11:15), uneori independent (2 Samuel 6:17-18; Exod 32:6), alteori combinaţi într-o singură expresie compusă zebah selamim sau zibehe selamim (sub forma aceasta apare de obicei în legea levitică). Este îndoielnic ca toate aceste expresii să se refere la zebah, jertfa de mâncare. Se poate ca selamim, când termenul este folosit singur, să nu fie nicidecum o jertfă de mâncare (vezi însă 2 Samuel 6:19), ci o jertfă solemnă de ispăşire înrudită cu ‘ola (vezi R. Rendtorff, Studien zur Geschichte des Opfers), dar în conjuncţie cu alte jertfe se poate să fi reţinut acest sens. O jertfă slm de tip ispăşitor se pare că era cunoscută în Ugarit (D. M. L. Urie, „Sacrifice among the West Semites", PEQ 81, 1949, p. 75-77) şi este reflectată în pasaje cum sunt Judecători 20:26; 1 Samuel 13:9; 2 Samuel 24:25. Faptul că după jertfă a urmat o masă de bucurie, nu reprezintă nicidecum o contradicţie dacă bucuria era bucuria iertării, deoarece jertfa de mâncare zebah marca de obicei împăcarea după o înstrăinare (Geneza 31:54; cf. S. I. Curtiss, „The Semitic Sacrifice of Reconciliation", The Expositor, seria a 6-a, 6, 1902, p. 454-462).

Indiferent care este derivarea propusă a termenului selem, - de la salom, pace, şi prin urmare „a face pace" (cf. G. Fohrer, „a întregi", şi prin urmare „a încheia jertfa"- TDNT 7, p. 1022-1023) sau de la sillem, „a compensa" şi prin urmare „a plăti, a ispăşi" (cf. B. A. Levine, „un tribut, un cadou, un dar în semn de salut", In the Presence of the Lord, 1974) - ar fi acceptabilă şi de preferat faţă de reducerea jertfei de împăcare la ceea ce erau de fapt numai segmente ale „jertfei pentru jurământ" sau ale „jertfei de mulţumire". Acestea două, împreună cu jertfa de bunăvoie, constituie trei categorii în cadrul cărora jertfa de împăcare era potrivită, iar reglementările care le guvernează (Levitic 7:11 ş.urm.) sunt o completare la cele din Levitic 3. Toate acestea trei erau jertfe de mulţumire, dar jertfa pentru împlinirea unui jurământ, care descărca o promisiune anterioară atunci când era adusă jertfa, nu era o jertfă opţională, pe când celelalte erau opţionale. Poate că acesta este motivul pentru care jertfa pentru împlinirea unui jurământ a revenit la o reglementare mai strictă, ca victima să fie fără cusur (Levitic 22:19; cf. Maleahi 1:14, unde se adaugă că trebuie să fie de parte bărbătească), dar această cerinţă era mai puţin strângentă în cazul jertfelor de bunăvoie (Levitic 22:23). Levitic 7 adaugă de asemenea reguli pentru jertfa de mâncare, reguli care au lipsit din Levitic 3 - adică, faptul că jertfa de mulţumire trebuia mâncată în aceeaşi zi, iar jertfa pentru împlinirea unui jurământ şi jertfa de bunăvoie trebuia mâncată cel mai târziu a doua zi. Sunt specificate şi părţile preoţilor (Levitic 7:32 ş.urm.), acestea fiind „pieptul" şi „spata" dreaptă. G. R. Driver (op. cit.) sugerează înţelesul de „contribuţie" pentru termenii tenupa („legănat") şi teruma („spată"), iar lucrul acesta pare mai potrivit decât sugestia mai veche care considera că este vorba de mişcări orizontale şi verticale la altar, mişcări care ar fi fost foarte nepotrivite atunci când obiectele acţiunii erau berbeci, ţapi şi leviţii (Numeri 8:11). (Vezi W. B. Stevenson, „Hebrew ’Olah and Zebach Sacrifices", Festschrift Alfred Bertholet, 1950, p. 488-497; cf. J. Milgrom, „The Alleged Wave-Offering in Israel and in the Ancient Near East", IEJ 22, 1972, p. 33-38.)

(iv) ‘asam şi hatta’t. Numele acestor două jertfe, jertfa pentru vină şi jertfa pentru păcat, sunt numele unor lucruri pentru care trebuie făcută ispăşire, ‘asam („vină") şi hatta’t („păcat"). Într-un context cultic aceşti termeni nu se referă atât la ofense morale, cât la pângărire ceremonială, deşi aspectul moral nu este exclus. Din prima categorie fac parte jertfele pentru păcat aduse de leproşi (Levitic 14; cf. Marcu 1:44) şi cele aduse de mame după naştere (Levitic 12; cf. Luca 2:24), iar a doua categorie se referă la cazurile de înşelare şi însuşire pe nedrept, în Levitic 6:1-7 şi la cazurile de viol în Levitic 19:20-22. Aceste exemple nu au fost decât nişte cazuri alese la întâmplare pentru a exemplifica legile şi nu trebuie considerate că dau o descriere completă a jertfei pentru păcat în aceste legi şi cu atât mai puţin în cult, în ansamblul său. În cursul istoriei, de pildă, aceste jertfe abia dacă pot fi întâlnite. Ele nu sunt menţionate în Deuteronom (cf. Deuteronom 12) şi probabil că nu despre ele este vorba în Osea 4:8. Lucrul acesta nu trebuie atribuit nicidecum originii lor post- exilice, aşa cum a argumentat Wellhausen - deoarece ele sunt bine cunoscute de Ezechiel (cf. 40:39; 42:13) şi se face aluzie la ele în Psalmul 40:6; 2 Împăraţi 12:16; 1 Samuel 6:3 (afară de cazul că este vorba doar de probleme monetare) - ci poate fi atribuit naturii lor individuale (aceasta poate explica tăcerea cu privire la ’assam, care nu a fost o jertfă adusă la sărbători) şi caracterului fragmentar al scrierilor istorice. Aceeaşi tăcere este observată şi în perioada post-exilică (‘assam este menţionat, probabil, numai în Ezra 10:19, iar hatta’t în Neemia 10:33 şi în ceea ce pare să fie o formulă a cronicarului în Ezra 6:17; 8:35; 2 Cronici 29:21 ş.urm.).

La fel de obscură este relaţia dintre cele doua jertfe (de ex. ele sunt folosite ca sinonime în Levitic 5:6). Singurul lucru care poate fi spus cu certitudine este că păcatele împotriva aproapelui sunt mai evidente în ‘assam, iar cele împotriva lui Dumnezeu sunt mai evidente în hatta’t). Prin urmare ‘assam, pe lângă jertfă necesită o compensare monetară. Despăgubirea aproapelui trebuie să fie egală cu valoarea pagubei, plus o cincime (Levitic 6-5), sau dacă nu este un reprezentant al lui, despăgubirea trebuie plătită preotului (Numeri 5:8). Animalul adus ca jertfă pentru vină, de obicei un berbec, revenea de asemenea preotului şi, după îndeplinirea ritualului obişnuit pentru sânge şi grăsime, putea fi mâncat de preoţi ca un lucru „prea sfânt" (Levitic 7:1-7). Aceleaşi prevederi se aplică (Levitic 6:24-29) la jertfele pentru păcat aduse de conducător (Levitic 4:22-26) şi de omul de rând (Levitic 4:27-31), dar în aceste cazuri sângele este pus pe coarnele altarului.

Jerftele pentru păcat aduse de marele preot (Levitic 4:1-12) şi de întreaga comunitate (Levitic 4:13-21) urmează un ritual mai solemn, în care sângele este stropit (hizza, nu zaraq) înaintea perdelei locului sfânt, iar trupurile animalelor de jertfă nu sunt mâncate ci sunt arse (sarap, nu hiqtir) în afara taberei (Levitic 6:30; cf. Evrei 13:11). În afară de aceste patru categorii, există prevederi pentru jertfe înlocuitoare aduse de cei săraci (Levitic 5:7-13). Cap. 4 şi 5 conţin o scară gradată de victime: tauri (pentru marele preot şi pentru adunarea poporului, vezi însă şi Numeri 15:24; Levitic 9:15; 16:5), ţapi (pentru conducători), capre sau miei (pentru oamenii de rând), turturele sau porumbei (petru cei săraci), făină (pentru cei foarte săraci). Pot fi observate principiile următoare: orice om trebuie să aducă o oarecare jertfă pentru păcat; nimeni nu poate mânca propria sa jertfă pentru păcat; cu cât caracterul de ispăşire este mai mare, cu atât trebuie adus sângele mai aproape de Dumnezeu. În Ziua Ispăşirii se trecea chiar şi dincolo de perdea şi sângele era stropit pe chivotul legământului. (Vezi D. Schotz, Schuld und Sundapfer im Alten Testament, 1930; L. Morris, „’Asham", EQ 30, 1958, p. 196-210; J. Milgrom, VT 21, 1971, p. 237-239; D. Kellerman, TDOT 1, p. 429- 437.)

5. Semnificaţia. Scopul frecvent declarat al jertfelor din Levitic este „să facă ispăşire" (kipper, Levitic 1:4, etc.). Verbul poate fi explicat în unul din următoarele trei moduri: „a acoperi", de la termenul arab kafara; „a şterge", de la acad. kuppuru; „a răscumpăra printr-un înlocuitor", de la substantivul ebr. koper. Deşi a doua explicaţie este preferată de majoritatea scriitorilor moderni, se pare că al treilea sens este în acord mai bun cu teoria jertfei dată în Levitic 17:11: „Viaţa trupului este în sânge... prin viaţa din el face sângele ispăşire" (vezi şi J. Milgrom, JBL 90, 1971, p. 149-156) şi este în armonie cu aplicarea principiului în multe situaţii practice descrise mai sus: alegerea materialului de jertfă într-un „raport biotic"; desemnarea lui prin punerea mâinilor; arderea unei părţi simbolice, cum este arderea grăsimii sau ‘azkara; jertfirea mai întâi a unei părţi şi răscumpărarea întâiului născut (cf. S. H. Hooke, „The Theory and Practice of Substitution", VT 2, 1952, p. 1-17, iar pentru o părere diferită vezi articolele lui A. Metzinger, Bib 21, 1940). La acestea poate fi adăugat ritualul vacii roşii în Deuteronom 21 şi a ţapului ispăşitor în Levitic 16, care, deşi nu erau jertfe de sânge, reflectă ideile care trebuie să fi fost valabile cu atât mai mult în cazul jertfelor de sânge. Pasajul din Levitic 16 a fost interpretat în lumina acestui fapt în tradiţia ebraică (de ex. Mişna, Yoma 6.4, „poartă păcatele noastre şi pleacă").

Asemenea pasaje sunt un avertisment împotriva limitării ispăşirii la un singur act, ca şi cum numai moartea sau oferirea sângelui, sau consumarea trupului victimei, ar fi lucrul care face ispăşire. Moartea era importantă - ţapul viu constituia numai jumătate din ritualul din Levitic 16 (cf. v. 15 şi 14:4-7; 5:7-11). Modul de întrebuinţare a sângelui era de asemenea important - în 2 Cronici 29:24 se pare că ispăşirea se face după omorârea animalului. Consumarea finală a animalului de foc sau mâncarea lui sau izgonirea lui la Azazel a avut de asemenea un loc special - în Levitic 10:16-20 mâncarea jertfei pentru păcat de către preoţi este mai mult decât un gest simbolic. Ideea că moartea victimei era numai o eliberare a vieţii care era în sânge şi că ispăşirea era făcută de viaţa din sânge este o idee îa fel de mărginită ca şi ideea conform căreia moartea este o satisfacere penala cantitativă. La această concepţie din urmă s-a obiectat că păcatele pentru care era adusă jertfa nu erau păcate care meritau moartea, că jertfele pentru păcat nu impuneau întotdeauna moartea (cf. Levitic 5:11-13) şi că omorârea animalului nu ar avea o importanţă esenţială căci în cazul respectiv ar fi fost făcută de preot, nu de un laic. Aceste obiecţii se ridică numai împotriva formelor extreme ale teoriei substituţiei, nu împotriva principiului substituţiei în sine.

Avantajul real al teoriei substituţiei este că reţine categoriile relaţiilor personale, în timp ce alte teorii au tendinţa să le reducă la categorii dinamistice sub-personale, în care sângele însuşi este conceput ca efectuând unirea mistică sau revitalizarea într-un mod semi-mistic (cf. teoriile lui H. Hubert şi M. Mauss, Sacrifice: Its Nature and Function, 1964; A. Loisy, RHLR s.n. 1, 1910, p. 1-30 şi Essai historique sur le sacrifice, 1920; S. G. Gayford, Sacrifice and Priesthood, 1924; A. Bertholet, JBL 49, 1930, p. 218-233 şi Der Sinn des kultischen Opfers, 1942; E. O James, The Origins of Sacrifice, 1933).

O obiecţie mai serioasă la teoria substituţiei este dificultatea ridicată de descrierea jertfei pentru păcat ca o jertfă „prea sfântă", o jertfă potrivită să fie mâncată de preoţi. Dacă a avut loc un transfer al păcatului, oare nu ar fi necurată şi potrivită numai pentru ardere distructivă (sărap)? Aşa se proceda cu jertfele primare pentru păcat. În celelalte cazuri mâncarea jertfei de către preoţi probabil că poate fi interpretată în mod similar, ca şi cum puterea „sfinţeniei" superioare din preoţi - prin ungerea lor - a absorbit necurăţia jertfei (cf. Levitic 10:16-20 şi articolul „Sin-Eating", ERE, 11, 1920, p. 572-576 (Hartland)). Faptul că aici avem de-a face cu categorii de „sfinţenie" care nu sunt ale noastre este evident din instrucţiunea de a sparge vasele de pământ în care a fost fiartă jertfa pentru păcat (Levitic 6:28; cf. *CURAT ŞI NECURAT). Pe de altă parte, moartea victimei putea fi interpretată ca o neutralizarea infecţiei păcatului, aşa încât grăsimea şi sângele puteau fi puse nepângârite pe altar, ca jertfe pentru Dumnezeu.

Este preferabil să rămână deschisă discuţia dacă alte concepţii despre jertfe, cum sunt acelea de „omagiu" sau „comuniune", sunt posibile alături de cele menţionate aici şi care sunt favorizate de majoritatea teologilor (A. Wendel, Das Opfer in der altisraelitischen Religion, 1927; W. O. E. Oesterley, Sacrifices in Ancient Israel, 1937; H. H. Rowley, The Meaning of Sacrifice, 1950), sau dacă anumite tipuri de jertfe exprimă unul dintre aceste aspecte mai mult decât un altul (de ex. arderea de tot exprimă omagiu, iar jertfa de pace exprimă comuniune). Dar în legi - cel puţin în cele despre jertfa de ardere de tot, jertfa de cereale şi chiar jertfa de pace (dar numai rareori; cf. Exod 29:33; Ezechiel 45:15), cât şi despre jertfele pentru păcat şi pentru vină - ni se spune că fac ispăşire. Şi ceea ce este valabil cu privire la legi pare să fie valabil şi cu privire la istorie.

Este greu de răspuns la întrebarea dacă jertfa a fost atât o ispăşire (adică, a păcatelor) cât şi o îmbunare (adică, a mâniei), sau dacă a fost numai ispăşire. Termenul kipper înseamnă fără îndoială „îmbunare", în unele cazuri (Numeri 16:41-50; Exod 32:30) şi sensul acesta este sprijinit de folosirea expresiei reah nihoah, „miros plăcut", pretutindeni în legi (cf. şi Geneza 8:21, şi Deuteronom 33:10 (în LXX)). Expresia reah nihoah, însă, poate avea un sens mai slab (G. B. Gray, Sacrifice in the Old Testament, 1925, p. 77-81, arată că este folosit acolo unde ne-am aştepta mai puţin, în cazul jertfelor de cereale şi a jertfelor zebah, dar nu şi acolo unde ne-am aştepta mai mult, la jertfele pentru vină şi jertfele pentru păcat), iar lucrul acesta este şi mai evident când kipper este folosit în legătură cu lucruri materiale cum este mobilierul din cortul întâlnirii (Exod 29:37; Ezechiel 43:20; 45:19) şi expresia trebuie tradusă simplu „a curaţi".

Pentru discuţia de faţă este important să recunoaştem faptul că Dumnezeu Însuşi a dat omului păcătos ritualul (Levitic 17:11: „Vi l-am dat (sângele) ca să-l puneţi pe altar şi să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre"). Jertfele trebuie privite ca acţionând în sfera legământului şi a harului legământului. Ele nu sunt „soluţii ale omului pentru propria sa răscumpărare", aşa cum sugerează L. Kohler (Old Testament Theology, 1957), ci sunt „roada harului, nu rădăcinile lui" (A. C. Knudson, The Religious Teaching of the Old Testament, 1918, p. 295). Dacă împăcarea (îmbunarea) lui Dumnezeu are sau nu loc în acest context este o problema similară cu cea din NT şi răspunsul depinde de concepţia despre păcat, despre lege şi despre natura lui Dumnezeu (*ISPĂŞIRE; vezi şi L. Morris, The Apostolic Preaching of the Cross, 1955).

Mai trebuie spus că în VT există multe lucruri care sugerează că sistemul său de jertfe nu a fost un sistem final. De exemplu, nu a existat nici o jertfă pentru călcarea legământului (cf. Exod 32:30 ş.urm.) - în lumina acestui fapt trebuie interpretată respingerea jertfelor de către proroc - sau pentru păcatul cu voia şi „hula" la adresa Domnului, care îl scoteau pe om în afara legământului (Numeri 15:30), deşi aici probabil că se încadrează idolatria şi apostazia. Deşi nu se acceptă, pe de-o parte, ideea că eficacitatea jertfei era limitată la păcatele involuntare, care nu erau de fapt păcate adevărate sau, pe de altă parte, că prorocii şi psalmiştii pioşi nu au văzut nici o valoare în jertfele propriu-zise, este adevărat că se putea abuza de închinarea cultică atunci când legătura lăuntrică dintre închinător şi mijloacele închinării era slăbită, şi când a devenit necesar ca religia profetică să pună accentul pe prioritatea unei relaţii personale cu Dumnezeu. Totuşi, nu este întâmplător că atunci când religia preoţească şi cea profetică s-au întâlnit în Persoana Robului Domnului în Isaia 53, se ajunge la punctul cel mai înalt al religiei VT, când tot ce este valoros în închinarea de cult este acumulat într-o persoană, care face o jertfă de ispăşire (hizza, „miel", „jertfă pentru vină") şi în acelaşi timp cheamă la dragoste şi fidelitatea personală a inimii umane.

BIBLIOGRAFIE
Lucrările menţionate pe parcursul articolului; articole despre jertfă în EB, HDB, HDB (un volum), ERE, ISBE, IDB, ZPEB; S. I. Curtiss, Primitive Semitic Religion Today, 1902; articole din The Expositor, seria a 6-a, 1902-5; R. de Vaux, Les Sacrifices de l’Ancien Testament, 1964; F. C. N. Hicks, The Fullness of Sacrifice, 1946; F. D. Kidner, Sacrifice in the Old Testament, 1952; R. K. Yerkes, Sacrifice in Greek and Roman Religions and Early Judaism, 1952; H. Ringgren, Sacrifice in the Bible, 1962, şi Israelite Religion, 1965; R. de Vaux, Studies in Old Testament Sacrifice, 1964, şi Ancient Israel, 1965; G. Fohrer, History of Israelite Religion, 1973; B. A. Levine, In the Presence of the Lord, 1974; F. M. Young, Sacrifice and the Death of Christ, 1975.

R.J.T.

II. În Noul Testament

Cuvintele greceşti folosite sunt thysia, doron, prosphora şi cuvintele înrudite, şi anaphero, traduse „sacrificiu, dar, jertfă" (thysia în Marcu 12:33 probabil că înseamnă „jertfă de mâncare"); holokautoma, „jertfă de ardere de tot"; thymiama, „tămâie"; spendo, „a turna ca o jertfă de băutură". Toate aceste cuvinte au fost adoptate din LXX, împreună cu alţi termeni daţi mai jos.

a. Jertfe din Vechiul Testament întâlnite în Noul Testament

Jertfele din VT (vezi I., mai sus) au continuat să fie aduse în toată perioada alcătuirii NT şi de aceea nu este surprinzător că până şi semnificaţia lor literală este folosită uneori pentru comentarii explicative. Maxime importante sunt găsite în Matei 5:23-24; 12:3-5 şi textele paralele, 17:24-27; 23:16-20; 1 Corinteni 9:13-14. Este demn de remarcat faptul că pentru Domnul a fost adusă o jertftă şi El însuşi a adus o jertfă când S-a înfăţişat la Templu, la ultimul Paşte, şi probabil că a adus jertfe şi cu celelalte ocazii când a mers la Ierusalim la sărbători. Practica apostolilor relatată în Faptele Apostolilor îndepărtează orice temei pentru părerea că după jertfa lui Cristos închinarea la Templul evreiesc trebuie privită ca o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Îi întâlnim frecvent în Templu şi Pavel însuşi s-a dus la Ierusalim de Rusalii, şi cu ocazia aceea a adus jertfe (care includeau jertfe pentru păcat) pentru împlinirea unui jurământ (Faptele Apostolilor 21; cf. Numeri 6:10-12). Totuşi, în principiu, aceste jertfe de acum nu mai erau necesare, deoarece vechiul legământ era acum cu adevărat „vechi" şi „aproape de pieire" (Evrei 8:13), aşa încât atunci când romanii au distrus Templul chiar şi evreii necreştini au încetat să aducă jertfe.

Epistola către evrei conţine cea mai completă tratare a jertfelor din VT. Învăţătura acestui scriitor are latura ei pozitivă (11:4), dar preocuparea lui cea mai importantă este să arate caracterul inadecvat al jertfelor, afară de rolul lor de arhetipuri. Faptul că ele nu pot obţine pentru oameni intrare în Sfânta Sfântelor dovedeşte că ele nu pot elibera conştiinţa de vinovăţie, ci sunt doar nişte rânduieli trupeşti, impuse până la o vreme de reformă (9:6-10). Incapacitatea lor de a face ispăşire este arătată şi prin faptul că erau aduse doar animale (10:4) şi prin faptul că jertfele erau repetate (10:1-2). Ele nu sunt atât nişte remedii pentru păcat, cât o aducere aminte a lui (10:3).

b. „Jertfe duhovniceşti"

„Jertfe duhovniceşti" (1 Petru 2:5; cf. Ioan 4:23-24; Romani 12:1; Filipeni 3:3) sunt în NT înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar frecvent (Romani 12:1; 15:16-17; Filipeni 2:17; 4:18; 2 Timotei 4:6; Evrei 13:15-16; Apocalipsa 5:8; 6:9; 8:3-4). Totuşi, chiar şi în VT psalmiştii şi profeţii folosesc uneori limbajul jertfelor în sens metaforic (de ex. Psalmul 50:13-14; 51:16-17; Isaia 66:20) şi folosirea lor în acest sens este continuată în literatura intertestamentală (Eclesiasticul 35:1-3; Testamentul lui Levi 3.6; Manual de disciplină 8-9; Filon, De Somniis 2. 183). Încercarea lui F. C. N. Hicks (The Fullness of Sacrifice, 1946) de a arăta că aceste pasaje se referă la jertfe literale a fost un eşec total. Jertfele menţionate în aceste pasaje nu sunt întotdeauna nemateriale şi uneori implică moartea: sensul în care ele sunt jertfe „duhovniceşti" se datorează faptului că ele aparţin de fapt epocii Duhului Sfânt (Ioan 4:23-24; Romani 15:16). Dar uneori ele sunt nemateriale şi nu au niciodată un ritual prescris. De fapt, s-ar părea că orice acţiune a omului umplut de Duhul poate fi considerată o jertfă duhovnicească, şi este o jertfă în sensul ca este ceva dedicat lui Dumnezeu şi acceptabil pentru Dumnezeu. Desigur, nu este o jertfă care să facă ispăşire. Jertfa ispăşitoare este jertfa lui Cristos, fără de care aceste jertfe duhovniceşti nu ar fi acceptabile (Evrei 13:15; 1 Petru 2:5).

c. Jertfa lui Cristos

Jertfa lui Cristos este una dintre temele principale ale NT. Lucrarea Lui de mântuire este descrisă uneori în termeni etici, alteori în termeni penali, dar adesea este descrisă în termenii unei jertfe. Ni se spune că El este Mielul lui Dumnezeu, al cărui sânge preţios ridică păcatul lumii (Ioan 1:29, 36; 1 Petru 1:18-19; Apocalipsa 5:6-10; 13:8) - mielul fiind animalul folosit la diferite jertfe. Mai concret, El este numit adevăratul Miel de Paşte (pascha, 1 Corinteni 5:6-8), o jertfă pentru păcat (peri hamartias, Romani 8:3; cf. LXX Levitic 5:6-7, 11; 9:2-3; Psalmul 40:6, etc.), iar în Evrei 9-10 este prezentat ca împlinirea jertfelor legământului din Exod 24, a vacii roşii din Numeri 19 şi a jertfelor din Ziua Ispăşirii. NT îl identifică mereu pe Domnul nostru cu Robul Domnului din Isaia 52-53, care este o jertfă pentru vină (Isaia 53:10) şi cu Mesia (Cristosul) din Daniel 9, care trebuie să facă ispăşire pentru nelegiuire (v. 24). NT foloseşte termenii „împăcare" şi „răscumpărare" (*ÎMPĂCARE, *RĂSCUMPĂRĂTOR) cu privire la Cristos, în sensul de jertfă, şi prezintă ideea curăţirii prin sângele Lui (1 Ioan 1:7; Evrei passim) este o idee legată de jertfe (*ISPĂŞIRE, III. b.; *SFINŢIRE).

Doctrina este dezvoltată cel mai complet în Epistola către evrei. Scriitorul subliniază importanţa morţii lui Cristos în cadrul jertfei Lui (2:9, 14; 9:15-17, 22,25-28; 13:12,20) şi importanţa faptului că jertfa Lui este încheiată (1:3; 7:27; 9:12, 25-28; 10:10, 12-14, 18), dar celelalte afirmaţii ale lui i-au dus pe unii anglicani (de ex. S. C. Gayford, Sacrifice and Priesthood, 1924) şi pe presbiterianul W. Milligan (The Ascension and Heavenly Priesthood of our Lord, 1892) la presupunerea contrară, că moartea nu este elementul important din jertfa lui Cristos, şi că jertfa Lui este perpetuă. Este adevărat că epistola limitează preoţia lui Cristos şi sanctuarul Lui la cer (8:1-5; 9:11, 24), dar în mod hotărât nu limitează jertfa lui la cer. Afirmă într-adevăr că a fost adusă acolo (8:3), dar „jertfă" este un cuvânt folosit în egală măsură de către donatorul care aduce şi omoară animalul de jertfă în afara sanctuarului, cât şi de către preotul care o aduce, fie acolo, fie pe altarul din sanctuar. Nu încape îndoială că aici se referă la stropirea sau „aducerea" sângelui de către marele preot în Sfânta Sfântelor în Ziua Ispăşirii (9:7, 21-26), o acţiune tipică împlinită de Cristos. Ceea ce a fost costisitor în jertfă - partea donatorului şi a victimei - a avut loc la cruce; a mai rămas de îndeplinit numai partea preotului - aducerea jertfei înaintea lui Dumnezeu de către un mediator acceptabil - şi lucrul acesta a fost făcut de Cristos prin intrarea în prezenţa Tatălui la înălţare, şi de atunci încoace sângele Lui stropit a rămas acolo (12:24). Nu există nici un motiv pentru o prezentare literală a Sa sau a sângelui Său la înălţare: este suficient că El a intrat ca Preotul jertfei aduse o dată pentru totdeauna la cruce, că a fost primit bine şi că S-a aşezat în slavă. Mijlocirea lui preoţească veşnică în cer (7:24 ş.urm.; cf. Psalmul 99:6; Ioel 2:17) nu este o activitate viitoare, ci face parte din înfăţişarea Lui „acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (9:24). Pe baza lucrării lui încheiate la cruce şi acum după ce suferinţele Lui au trecut, simpla Lui înfăţişare în prezenţa lui Dumnezeu în folosul nostru este atât o mijlocire continuă pentru noi cât şi o *„ispăşire" sau *„împăcare" continuă pentru păcatele noastre (2:10, 17 ş.urm.- observaţi timpul prezent din textul grec.). Vezi de asemenea *PREOŢI ŞI LEVIŢI.

Este o greşeală să privim jertfa lui Cristos ca fiind o jertfă mai literală decât jertfele duhovniceşti. Amândouă transcend tipurile din VT şi nici una dintre ele nu are caracter ritual. Afirmaţia lui Owen şi a altora că jertfa lui Cristos a fost o jertfă reală a fost îndreptată împotriva concepţiei Sociniene potrivit căreia moartea lui Cristos nu a împlinit ceea ce erau menite să facă jertfele din VT şi a eşuat - concepţia care a tăgăduit faptul că moartea lui Cristos face ispăşire. Dar în afară de omorâre (şi aceasta nu este făcută de donator, ca în ritualul din VT), toate celelalte lucruri din jertfa Lui sunt spiritualizate. În locul trupului unui animal avem trupul Fiului lui Dumnezeu (Evrei 10:5, 10). În loc de lipsă de cusur avem lipsa de păcat (Evrei 9:14; 1 Petru 1:19). În loc de un miros plăcut avem o adevărată acceptabilitata (Efeseni 5:2). În loc de stropirea trupurilor noastre cu sânge, avem iertare (Evrei 9:13-4, 19-22). În locul unei ispăşiri avem o ispăşire reală (Evrei 10:1-10).

d. Jertfa şi Cina Domnului

Jertfa şi *Cina Domnului sunt legate în mod indisolubil - nu în felul în care catolicii, non-jurorii şi tractarienii au vrut să le lege, făcând din euharist un act de jertfă, ci ca lucruri complementare unul celuilalt. A da cuvintelor „faceţi" şi „spre pomenire" (Luca 22:19; 1 Corinteni 11:24-25) un sens specific de jertfă este doar un gând ulterior al celor care au acceptat deja jertfa euharistică pe temeiuri nebiblice. Acelaşi lucru este valabil cu privire la încercarea de a exclude un sens viitor din participiile „dat" şi „vărsat" (Matei 26:28; Marcu 14:24; Luca 22:19; 20). Corelarea euharistului cu jertfa eternă a lui Cristos în cer este imposibilă dacă se dovedeşte greşită ideea jertfei eterne. Considerarea euharistului ca o masă de sărbătoare bazată pe jertfa lui Cristos este cerută de argumentul din 1 Corinteni 10:14-22, în care euharistul corespunde cujertfele de mâncare ale evreilor şi ale păgânilor; acelaşi lucru este făcut prin aluzia la Exod 24:8 în Matei 26:28 şi Marcu 14:24 şi prin interpretarea tradiţională a textului din Evrei 13:10. Întrucât jertfa lui Cristos trebuie spiritualizată în atât de multe privinţe, nu încape îndoială că trebuie spiritualizat şi limbajul cu privire la masa legată de jertfa Lui, dar fără a o goli de semnificaţia sa. Semnificaţia mesei de jertfă nu era atât însuşirea ispăşirii, cât părtăşia cu Dumnezeu care a făcut ispăşirea, şi lucrul acesta era simbolizat printr-o masă luată împreună cu Dumnezeu din jertfă. Punctul central al controversei cu privire la sacrament rămâne problema dacă participarea la această părtăşie cu Dumnezeu înseamnă că ne împărtăşim cu adevărat din Cristos, sau din trupul şi sângele Lui. Dar întrucât Ioan 6 ne învaţă că aceia care cred în Cristos, arunci când îl văd pe El şi când ascultă cuvintele Lui, se hrănesc cu El, cu trupul şi sângele Lui - prin Duhul - nu pare să existe nici un motiv ca să punem la îndoială că aceea ce se întâmplă prin cuvintele Sale se întâmplă şi prin simbolul pâinii şi vinului pe care l-a instituit El, într-un mod la fel de spiritual.

BIBLIOGRAFIE
Comentarii asupra Epistolei către evrei; V. Taylor, Jesus and His Sacrifice, 1943; B. B. Verfield, The Person and Work of Christ, 1950, p. 391-426; N. Dimock, The Doctrine of the Death of Christ, 1903; A. Cave, The Scriptural Doctrine of Sacrifice and Atonement, 1890; G. Vos, The Teaching of the Epistle to the Hebrews (ed. şi rescrisă de J. G. Vos), 1956; T. S. L. Vogan, The True Doctrine of the Eucharist, 1871; H. -G. Link ş.a., NIDNTT 3, p. 415-438.

R.T.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: