Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

întrupare


ÎNTRUPARE.

I. Înţelesul cuvântului

Substantivul „întrupare" sau adjectivul „întrupat" nu sunt termeni biblici, dar echivalentul grec al expresiei latine în carne (en sarki, „în carne") este întâlnit în câteva afirmaţii importante din NT cu privire la persoana şi lucrarea lui Isus Cristos. Astfel, cântarea citată în 1 Timotei 3:16 spune că „El a fost arătat în trup (carne)". Ioan atribuie spiritului lui anticrist orice tăgăduire a faptului că Isus Cristos „a venit în trup (carne)" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7). Pavel spune că Isus Cristos a făcut lucrarea de împăcare „în trupul Său de carne" (Coloseni 1:22; cf. Efeseni 2:15), şi prin faptul că a trimis pe Fiul Său „într-o fire (carne) asemănătoare cu a păcatului" Dumnezeu „a osândit păcatul în firea pământească (în carne)" (Romani 8:3). Petru vorbeşte despre faptul că Isus Cristos a murit pentru noi „în trup (carne)" (sarki, la dativ: 1 Petru 3:18; 4:1). Toate aceste texte confirmă din perspective diferite acelaşi adevăr: că tocmai prin venirea şi moartea Sa „în trup (carne)" Cristos a obţinut mântuirea noastră. Teologia numeşte venirea Lui „întrupare", iar moartea lui „ispăşire".

Ce înseamnă *„carne" (în trad. lui Cornilescu: „trup" „firea pământească") în aceste texte? În Biblie acest cuvânt (ebr. basar, se’er, gr. sarx) are în esenţă un înţeles fiziologic: „carnea" este materialul solid care împreună cu sângele şi oasele alcătuieşte organismul fizic al oamenilor sau al animalelor (cf. Geneza 2:21; Luca 24:39; 1 Corinteni 15:50). Întrucât în gândirea ebr. organele trupului erau asociate cu funcţiile psihice, găsim că în VT „carne" poate include atât aspectele psihologice cât şi aspectele fizice ale vieţii omului (cf. paralelismul dintre „carne" şi „inimă", Psalmul 73:26, şi între „carne" şi „suflet", Psalmul 63:1). Totuşi, cuvântul are o semnificaţie mai mare decât doar cea antropologică. Biblia priveşte trupul (carnea fizică) ca pe un simbol teologic important - şi anume, un simbol al vieţii create şi dependente pe care o au oamenii şi animalele, un fel de viaţă care este derivată de la Dumnezeu şi care, spre deosebire de viaţa lui Dumnezeu, necesită un organism fizic pentru a-şi menţine activitatea caracteristică. Prin urmare „carne" a devenit un termen generic pentru oameni sau animale (cf. Geneza 6:12; 7:15, 21 ş.urm.), priviţi ca şi creaturi ale lui Dumnezeu, a căror viaţă pe pământ durează numai un timp scurt, în care Dumnezeu dă suflarea de viaţă din nările lor. Termenul „carne" în acest sens teologic nu este ceva ce omul posedă, ci este ceva ce este omul. Caracteristica ei este slăbiciunea şi fragilitatea de creatură (Isaia 40:6) şi în această privinţă este în contrast cu „duhul" (spiritul), energia eternă şi nepieritoare care este de la Dumnezeu şi care este Dumnezeu (Isaia 31:3; cf. 40:6-31).

Prin urmare, a spune că Isus Cristos a venit şi a murit „în trup (carne)" înseamnă a spune că El a venit şi a murit în starea şi în condiţiile vieţii fizice şi psihice create: cu alte cuvinte, înseamnă că acela care a murit a fost om. Dar NT afirmă de asemenea că acela care a murit a fost din eternitate şi continuă să fie Dumnezeu. Prin urmare, formula care defineşte întruparea afirmă că, într-un anume sens, Dumnezeu, fără să înceteze să fie Dumnezeu, a fost făcut om. Acesta este lucrul pe care-l afirmă Ioan în prologul la Evanghelia sa: „Cuvântul (agentul lui Dumnezeu în creaţie, care „la început", înainte de creaţie, nu numai că „era cu Dumnezeu", ci „era Dumnezeu", Ioan 1:1-3), „s-a făcut trup (carne)" (Ioan 1:14).


II. Originea crezului

O asemenea afirmaţie, examinată în mod abstract în contextul monoteismului VT, ar părea blasfemie sau poate, lipsită de sens - şi, de fapt, iudaismul conservator susţine că este aşa. S-ar părea să însemne că Făcătorul divin a devenit una dintre propriile Sale creaturi, care este o contradicţie la prima vedere în termeni teologici. De unde a venit convingerea care l-a inspirat pe Ioan să facă o asemena afirmaţie stranie? Cum s-a născut crezul Bisericii primare că Isus din Nazaret a fost Dumnezeu întrupat? Pe baza presupunerii că el nu a fost prilejuit de ceea ce a spus şi a făcut Isus, ci că s-a născut mai târziu, unii au încercat să-i urmărească originea în speculaţiile evreilor cu privire la un Mesia supra-uman preexistent, sau în mituri politeiste despre zei răscumpărători, mituri caracteristice pentru religiile elenistice ale misterelor sau cultelor gnostice. Dar în prezent se recunoaşte în general că aceste încercări au eşuat: în parte pentru că diferenţele dintre aceste speculaţii evreieşti şi păgâne şi cristologia NT s-au dovedit întotdeauna a fi mult mai substanţiale şi mai adânc înrădăcinate decât asemănările de suprafaţă; în parte pentru că s-a arătat că o revendicare practică a divinităţii este inclusă în majoritatea afirmaţiilor neîndoielnice ale persoanei istorice Isus, prezentată în evangheliile sinoptice, şi că acceptarea acestei revendicări a fost fundamentală pentru credinţa şi închinarea bisericii primare din Palestina, aşa cum este ea prezentată în primele capitole din Faptele Apostolilor (caracterul istoric al acestei lucrări este rareori contestat în prezent). Singura explicaţie care satisface faptele este că impactul vieţii, lucrării morţii şi învierii lui Isus i-a convins pe ucenicii Săi de dumnezeirea Sa personală încă înainte de înălţarea Sa. Desigur, tocmai acesta este modul în care este prezentată problema în Evanghelia a patra (vezi în special Ioan 20:28 ş.urm.). În armonie cu aceasta, Faptele Apostolilor ne spun că primii creştini s-au rugat lui Isus adresându-I-se „Domnul" (7:59) încă înainte de Rusalii (1:21: „Domnul" care a ales apostoli este desigur „Domnul Isus" din v. 21, cf. v. 3); începând din ziua de Rusalii ei au botezat în Numele Lui (2:38; 8:16; 19:5); ei au invocat şi şi-au pus credinţa în Numele Lui (adică, în El Însuşi: 3:16; 9:14; 22:16; cf. 16:31); ei au proclamat că El este Cel care dă pocăinţă şi iertarea de păcate (5:31). Toate acestea arată că deşi la început dumnezeirea lui Isus nu a fost exprimată clar în cuvinte (şi în Faptele Apostolilor nu se dă nici un indiciu că a fost exprimată clar), ea a făcut parte din credinţa prin care au trăit şi s-au rugat primii creştini. Lex orandi lex credendi. Formularea teologică a crezului în întrupare a venit mai târziu, dar crezul propriu zis - chiar dacă a fost exprimat incoerent - a existat în Biserică încă de la început.

III. Poziţia scriitorilor Noului Testament

Este important să observăm natura şi limitele intereselor care au determinat gândirea NT cu privire la întrupare, în special în cazul lui Pavel, Ioan şi al autorului Epistolei către evrei, care se ocupă mai pe larg de acest subiect. Scriitorii NT nu remarcă şi nu abordează nicăieri problemele metafizice legate de modalitatea întrupării şi problemele psihologice despre starea întrupată, probleme care au ocupat un loc atât de proeminent în discuţiile Cristologice începând din secolul al 4-lea. Interesul lor pentru persoana lui Cristos nu este filozofic şi speculativ, ci religios şi evanghelic. Ei vorbesc despre Cristos, nu ca o problemă metafizică, ci ca un Mântuitor divin; şi tot ce afirmă cu privire la persoana Lui este determinat de dorinţa lor de a-L glorifica prin prezentarea lucrării Lui şi prin justificarea poziţiei Lui centrale în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Ei nu încearcă niciodată să disece misterul persoanei Sale; pentru ei este suficient să proclame întruparea ca pe o realitate, ca pe una dintr-o succesiune de lucrări măreţe prin care Dumnezeu a realizat mântuirea păcătoşilor. Singurul sens în care scriitorii NT au încercat vreodată să explice întruparea este prim arătarea modului în care se încadrează în planul general al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omenirii (vezi, de ex. Romani 8-3; Filipeni 2:6-11; Coloseni 1:13-22; Ioan 1:18; 1 Ioan 1:1-2:2; şi argumentul principal din Evrei, 1-2; 4:14-5:10; 7:1-10:18).

Caracterul exclusiv al acestui interes evanghelic aruncă lumină asupra faptului surprinzător că NT nu face apel nicăieri la *naşterea din fecioară a lui Isus ca o mărturie pentru unirea dumnezeirii şi a umanităţii în persoana Sa - un argument care a fost dezvoltat mult de teologia de mai târziu. Această tăcere nu trebuie să însemne că scriitorii NT erau în necunoştinţă cu privire la naşterea din fecioară, aşa cum au presupus unii. Tăcerea este explicată suficient prin faptul că interesul NT pentru Isus se concentrează în altă direcţie, asupra relaţiei Sale cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Dovada acestui fapt este dată de modul în care este relatată istoria naşterii din fecioară de către Matei şi Luca, cei doi evanghelişti care o relatează. Fiecare pune accentul, nu asupra constituţiei unice a Persoanei născută în acest mod miraculos, ci asupra faptului că prin această naştere miraculoasă Dumnezeu a început să-Şi împlinească intenţia Sa profeţită de mult de a cerceta şi de a răscumpăra pe poporul Său (cf. Matei 1:21 ş.urm.; Luca 1:31 ş.urm., 68-75; 2:10 ş.urm., 29-32). Singura semnificaţie pe care ei, sau oricare dintre scriitorii NT, o văd în întrupare este semnificaţie soteriologică directă. Speculaţia lui Scot, popularizată de Westcott, că întruparea a avut ca scop principal perfecţionarea creaţiei şi numai ca scop secundar şi incidental răscumpărarea păcătoşilor, nu găseşte deloc sprijin în NT.

Scriitorii apostolici văd dar că atât dumnezeirea cât şi umanitatea lui Isus sunt fundamentale pentru lucrarea Lui de mântuire. Ei consideră că tocmai pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu, tocmai de aceea trebuie să considere revelaţia gândirii şi inimii Tatălui în Isus ca o revelaţie perfectă şi finală (cf. Ioan 1:18; 14:7-10; Evrei 1:1 ş.urm.), iar moartea Sa trebuie considerată dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi a dorinţei Sale de a-i binecuvânta pe credincioşi (cf. Ioan 3:16; Romani 5:5-10; 8:32; 1 Ioan 4:8-10). Ei înţeleg că filiaţia divină a lui Isus este aceea care garantează durata nesfârşită, perfecţiunea şi eficacitatea nelimitată a serviciului Său de mare preot (Evrei 7:3, 16, 24-28). Ei sunt conştienţi că în virtutea dumnezeirii Sale a putut înfrânge şi nimici pe diavol, „cel ce are puterea morţii" şi care i-a ţinut pe păcătoşi într-o stare de frică disperată (Evrei 2:14 ş.urm.; Apocalipsa 20:1 ş.urm.; cf. Marcu 3:27; Luca 10:17 ş.urm.; Ioan 12:31 ş.urm.; 16:11). De asemenea, ei înţeleg că a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să „se facă trup", deoarece numai în felul acesta a putut lua locul păcătosului ca „omul al doilea" prin care Dumnezeu tratează rasa umană (1 Corinteni 15:21 ş.urm., 47 ş.urm.; Romani 5:15-19); numai în felul acesta a putut media între Dumnezeu şi oameni (1 Timotei 2:5); numai aşa a putut muri pentru păcate, deoarece numai carnea poate muri. (De fapt, ideea de „carne" (trup, fire pământească) este legată atât de strâns de moarte încât NT nu foloseşte termenul cu privire la umanitatea lui Cristos în starea de glorie şi neputrezire: „zilele vieţii Sale pământeşti" (lit. „zilele cărnii Sale") înseamnă timpul petrecut de Cristos pe pământ, până la cruce.)

Prin urmare, ar trebui să ne aşteptăm ca NT să trateze ca erezie periculoasă care ar distruge Evanghelia orice tăgăduire a faptului că Isus Cristos a fost cu adevărat divin şi cu adevărat uman; şi de fapt, NT face tocmai aceasta. Singura tăgăduire cunoscută este cunoscută ca şi cristologie docetică (tradiţională, aceea a lui Cerinthus) care a tăgăduit realitatea „cărnii" (trupului) lui Cristos (1 Ioan 4:2 ş.urm.) şi prin urmare a contestat realitatea morţii Sale fizice („sângele", 1 Ioan 5:6). Ioan demască această erezie în primele două dintre Epistolele sale şi o consideră o eroare de moarte inspirată de spiritul lui anticrist, o tăgăduire mincinoasă a Tatălui şi a Fiului (1 Ioan 2:22-25; 4:1-6; 5:5-12; 2 Ioan 7, 9 ş.urm.). Se crede în general că accentul pus de Evanghelia după Ioan pe realitatea experienţei lui Isus în ce priveşte limitările umane (oboseala Lui, 4:6; setea, 4:7; 19:28; lacrimile, 11:33 ş.urm.) este menit să atace chiar la baza aceleiaşi erori docetice.


IV. Elemente ale doctrinei din Noul Testament

Semnificaţia afirmaţiei din NT că „Isus Cristos a venit în trup" poate fi schiţată în trei secţiuni.

a. Persoana întrupată

NT defineşte în mod uniform identitatea lui Isus în termenii relaţiei Sale cu singurul Dumnezeu în conformitate cu monoteismul VT (cf. 1 Corinteni 8:4,6; 1 Timotei 2:5; vezi Isaia 43:10 ş.urm.; 44:6). Definiţia fundamentală este că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Această identificare îşi are originea în ideile şi învăţătura lui Isus Însuşi. Sentimentul Său că este „Fiul" într-un sens unic care îl separă de restul oamenilor datează cel puţin de când avea 13 ani (Luca 2:49) şi acest lucru a fost confirmat de vocea Tatălui din cer la botez: „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit" (Marcu 1:11; cf. Matei 3:17; Luca 3:22; agapetos, care apare în toate cele trei relatări despre vocea divină, are sensul implicit de „singurul preaiubit"; vezi de asemenea pilda din Marcu 12:6; cf. cuvintele similare rostite din cer cu ocazia schimbării la faţă, Marcu 9:7; Matei 17:5). La judecata Sa, când a fost întrebat sub jurământ dacă este, „Fiul lui Dumnezeu" (o expresie care pe buzele marelui preot probabil că a însemnat doar „Mesia din sămânţa lui David"), Marcu şi Luca ne spun că Isus a dat un răspuns afirmativ care a fost de fapt o revendicare a dumnezeirii personale: ego eimi (Marcu 14:62; Luca 22:70 redă: „Tu zici (pe bună dreptate) că ego eimi"). Cuvintele ego eimi, expresia emfatică „Eu sunt", erau cuvinte pe care nici un evreu nu îndrăznea să le rostească, deoarece ele exprimau identificarea cu Dumnezeu (Exod 3:14). Isus, care porivit lui Marcu a folosit anterior aceste cuvinte în mod sugestiv (Marcu 6:50; cf. 13:6; şi cf. seria lungă de afirmaţii ego eimi din Evanghelia după Ioan: Ioan 4:26; 6:35; 8:12; 10:7, 11; 11:25; 14:6; 15:1; 18:5 ş.urm.), dorea evident să arate cât se poate de clar că filiaţia divină pe care o revendica era însăşi dumnezeirea personală. Tocmai pentru această „blasfemie" a fost condamnat Isus.

Referirile lui Isus la Sine ca şi „Fiul" sunt făcute întotdeauna în contexte care Îl scot în relief ca fiind apropiat de Dumnezeu într-un mod unic şi ca fiind favorizat de Dumnezeu în mod unic. Asemenea afirmaţii sunt relativ puţine în evangheliile sinoptice (Matei 11:27 = Luca 10:22; Marcu 13:32 = Matei 24:36; cf. Marcu 12:1-11), dar sunt multe în Evanghelia după Ioan, atât în cuvintele lui Isus Însuşi cât şi în comentariul evanghelistului. Potrivit lui Ioan, Isus este „singurul" Fiu al lui Dumnezeu (monogenes:1:14, 18; 3:16, 18). El există din eternitate (8:58; cf. 1:1 ş.urm.). El este într-o relaţie neschimbătoare de dragoste perfectă, unitate şi comuniune cu Tatăl (1:18; 8:16, 29; 10:30; 16:32). În calitate de Fiu El nu are iniţiativă independentă (5:19); El trăieşte pentru a-L glorifica pe Tatăl Său (17:1, 4) prin faptul că face voia Tatălui Său (4:34; 5:30; 8:28 ş.urm.). El a venit în lume pentru că L-a „trimis" Tatăl (42 de pasaje) şi I-a dat o sarcină de împlinit acolo (4:34; 17-4; cf. 19:30). El a venit în Numele Tatălui Său (5:43) şi, pentru că tot ce a spus şi a făcut a fost în concordanţă cu porunca Tatălui Său (7:16 ş.urm.; 8:26 ş.urm.; 12:49 ş.urm.; 14:10), viaţa Sa pe pământ a revelat perfect pe Tatăl Său (14:7 ş.urm.). Când El spune că Tatăl este mai mare decât El (14:28; cf. 10:29) este evident că El nu se referă la o inferioritate esenţială sau circumstanţială, ci la faptul că subordonarea faţă de voia şi iniţiativa Tatălui este naturală şi necesară pentru El. Tatăl este mai mare decât El deoarece în relaţia cu Tatăl, este în natura Lui să acţioneze liber şi cu bucurie ca Fiu. Dar aceasta nu înseamnă că El trebuie să fie mai prejos decât Tatăl în stima şi închinarea oamenilor. Dimpotrivă, căci Tatăl urmăreşte gloria Fiului la fel de mult cum Fiul urmăreşte gloria Tatălui. Tatăl I-a încredinţat Fiului cele două lucrări majore de a da viaţă şi de a face judecata, „ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl" (5:21 ş.urm.). Aceasta înseamnă că Tatăl îi conduce pe toţi oamenii ca să facă la fel ca şi Toma (20:28) şi să recunoască pe Fiul în aceiaşi termeni în care trebuie să-L recunoască pe Tatăl însuşi - anume: „Domnul meu şi Dumnezeul meu".

NT conţine alte idei, subsidiare aceleia de Filiaţie divină, care proclamă de asemenea dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Putem menţiona mai multe dintre acestea: (i) Ioan identifică Cuvântul divin etern cu Fiul personal al lui Dumnezeu Isus Cristos (Ioan 1:1- 18; cf. 1 Ioan 1:1-3; Apocalipsa 19:13; *LOGOS). (ii) Pavel vorbeşte despre Fiul ca fiind „chipul (imaginea) lui Dumnezeu", atât în starea Sa după întrupare (2 Corinteni 4:4) cât şi înainte de întrupare (Coloseni 1:15) şi în Filipeni 2:6 el spune că înainte de întrupare, Isus Cristos a fost în „forma" (morphe) lui Dumnezeu: o expresie a cărei exegeză este controversată, dar pe care J. B. Phillips o redă cu certitudine corect: „întotdeauna... Dumnezeu prin natura Sa". În Evrei 1:3 ni se spune că Fiul este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui". Aceste afirmaţii, făcute în contextul unui sistem de referinţă monoteist care exclude orice idee despre doi Dumnezei, sunt menite să sugereze: (1) că Fiul este El însuşi divin, iar din punct de vedere ontologic este una cu Tatăl; (2) că Fiul întruchipează perfect tot ce este în Tatăl sau, că Fiului nu îi lipseşte nici un aspect sau component al dumnezeirii sau al caracterului pe care îl are Tatăl, (iii) Pavel poate aplica la Domnul Isus o profeţie din VT cu privire la invocarea „Domnului" (Iahve), indicând în felul acesta că îşi găseşte adevărata împlinire în El (Romani 10:13, citat din Ioel 2:32; cf. Filipeni 2:10 ş.urm., un ecou din Isaia 45:23). De asemenea, scriitorul Epistolei către evrei citează îndemnul lui Moise către îngeri de a se închina lui Dumnezeu (Deuteronom 32:43, LXX) şi declaraţia psalmistului: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic" (Psalmul 45:6) ca şi cuvinte rostite de Tatăl cu referire la Fiul Său (Evrei 1:6, 8). Aceasta arată că amândoi scriitorii consideră că Isus este divin, (iv) Obiceiul NT de a-L numi pe Isus „Domnul" - titlul dat zeilor în religia elenistă (cf. 1 Corinteni 8:5) şi folosit în mod invariabil în LXX pentru a reda numele divin - s-ar părea că este o atribuire a divinităţii.

b. Natura întrupării

Atunci când Cuvântul „S-a făcut trup" dumnezeirea Lui nu a fost abandonată, sau redusă, sau limitată, iar El nu a încetat să exercite funcţiile divine pe care le-a exercitat anterior. Ni se spune că El este Acela care susţine creaţia în existenţa ordonată şi care dă viaţa şi o susţine (Coloseni 1:17; Evrei 1:3; Ioan 1:4), iar aceste funcţii nu au fost suspendate în timpul vieţii Sale pământeşti. Când a venit în lume EL „S-a dezbrăcat" de gloria exterioară (Filipeni 2:7; Ioan 17:5) - şi în sensul acela „S-a făcut sărac" (2 Corinteni 8:9), dar aceasta nu implică o limitare a puterilor Sale divine, aşa cum sugerează aşa-numitele teorii ale kenozei. NT subliniază faptul că dumnezeirea Fiului nu a fost redusă prin întrupare. Pavel spune că în omul Isus Cristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2:9; cf. 1:19).

Prin urmare, întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a fost o diminuare a dumnezeirii, ci o însuşire a umanităţii. Nu înseamnă că Dumnezeu Fiul a venit să locuiască într-o fiinţă umană, aşa cum avea sa facă mai târziu Duhul. (Identificarea întrupării cu locuirea într-o fiinţă umană este esenţa ereziei nestoriene.) Dimpotrivă, înseamnă că Fiul Însuşi a început să trăiască o viaţă pe deplin umană. El nu S-a îmbrăcat doar într-un trup uman, luând locul sufletului, aşa cum a susţinut Apollinaris; El a luat atât un suflet de om cât şi un trup de om, adică, a intrat atât în experienţa vieţii umane psihice cât şi a celei fizice. Umanitatea Lui a fost completă; El a devenit „omul Cristos Isus" (1 Timotei 2:5; cf. Galateni 4:4; Evrei 2:14, 17). Umanitatea Lui este permanentă. Deşi acum El este înălţat în slavă, El „continuă să fie Dumnezeu şi om în două naturi distincte, şi o singură persoană, pentru totdeauna" (Westminster Shorter Catechism, Q.21; cf. Evrei 7:24).

c. Starea întrupată

(i) A fost o stare de dependenţă şi supunere, deoarece întruparea nu a schimbat relaţia dintre Fiul şi Tatăl. Ei au continuat să aibă o părtăşie neîntreruptă, Fiul spunând şi făcând ceea ce I-a dat Tatăl să spună şi să facă, fără să treacă vreodată dincolo de voia cunoscută a Tatălui (cf. prima ispită, Matei 4:2 ş.urm.). Necunoaşterea chiar de către El a timpului revenirii Sale (Marcu 13:32) nu trebuie explicată ca un subterfugiu edificator (Toma d Aquinas) sau ca o dovadă că S-a dezbrăcat de cunoaşterea Sa divină în vederea întrupării (teoriile kenozei), ci arată doar că nu a fost voia Tatălui ca El să cunoască lucrul acela la momentul respectiv. În calitate de Fiu El nu a dorit şi nu a căutat să cunoască mai mult decât a dorit Tatăl ca să cunoască.

(ii) A fost o stare de lipsă de păcat şi de trăire impecabilă, deoarece întruparea nu a schimbat natura şi caracterul Fiului. Faptul că întreaga Lui viaţă a fost fără păcat este afirmat de mai multe ori (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22; Evrei 4:15; cf. Matei 3:14; 17; Ioan 8:46; 1 Ioan 2:1 ş.urm.). Faptul că El a fost scutit de consecinţa păcatului originar în Adam este evident din faptul că El nu a trebuit să moară pentru păcate comise de El Însuşi (cf. Evrei 7:26) şi de aceea a putut muri ca înlocuitor şi reprezentant, cel neprihănit luând locul celui nelegiuit (cf. 2 Corinteni 5:21; Romani 5:16 ş.urm.; Galateni 3:13; 1 Petru 3:18). Faptul că trăirea Lui a fost impecabilă şi că El nu a putut păcătui rezultă din faptul că El a rămas Fiul lui Dumnezeu (cf. Ioan 5:19, 30). Devierea de la voia Tatălui nu era posibilă pentru El în starea întrupată, după cum nu a fost posibilă nici înainte. Dumnezeirea Lui a fost garanţia că El avea să realizeze în trup neprihănirea aceea care era condiţia necesară pentru a muri ca „un miel fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1:19).

(iii) A fost o stare de ispitire şi conflict moral, deoarece întruparea a fost o intrare adevărată în stările vieţii morale ale omului. Deşi ca Dumnezeu nu era în firea Lui să cedeze în faţa ispitei, totuşi, ca om a fost necesar să lupte împotriva ispitei ca să o poată birui. Divinitatea Lui nu L-a ferit de ispita de a Se abate de la voia Tatălui, nici că avea să fie scutit de tensiunea şi frământarea pe care ispitirile repetate le creează în suflet, ci a garantat că atunci când avea să fie ispitit, El avea să lupte şi avea să învingă, aşa cum a făcut în ispitirile de la începutul lucrării Sale mesianice (Matei 4:1 ş.urm.). Scriitorul Epistolei către evrei subliniază că în virtutea faptului că El însuşi a fost ispitit şi ştie cât de costisitoare este ascultarea, El poate să înţeleagă şi să dea ajutor creştinilor ispitiţi şi tulburări (Evrei 2:18; 4:14 ş.urm.; 5:2, 7 ş.urm.). (*ISUS CRISTOS, VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI.)

BIBLIOGRAFIE
J. Denney, Jesus and the Gospel, 1908; P. T. Forsyth, The Person and Place of Jesus Christ, 1909; H. R. Mackintosh, The Doctrine of the Person of Jesus Christ, 1912; A. E. J. Rawlinson, The New Testament Doctrine of the Christ, 1926; L. Hodgson, And was made Man, 1928; E. Brunner, The Mediator, E.T., 1934; D. M. Baillie, God was in Christ, 1948; L. Berkhof, Systematic Theology, 1949, p. 305-330; G. C. Berkouwer, The Person of Christ, 1954; K. Barth, Church Dogmatics, I, 2, 1956, p. 122-202; V. Taylor, The Person of Christ in New Testament Teaching, 1958; O. Cullmann, The Christology of the New Testament, E.T., 1960; W. Pannenberg, Jesus - God and Man, E.T. 1968; C. F. D. Moule, The Origin of Christology, 1977.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: