Împăraţi, cărţile



ÎMPĂRAŢI, CĂRŢILE. Partea finală a naraţiunii care începe în Geneza şi se concentrează asupra istoriei Israelului de la originile sale în Egipt până la sfârşitul independenţei sale în urma cuceririi babilonienilor. Despărţirea cărţilor împăraţilor de cărţile lui Samuel este artificială, la fel ca şi împărţirea Împăraţilor în două cărţi, împărţire făcută de LXX.

I. Schiţa conţinutului

Cărţile împăraţilor constau dintr-o relatare a monarhiei israelite scrisă dintr-o perspectivă teologică şi prezentând istoria de la apogeu, sub monarhia regatului unit, până la declinul ei în exil.

(a) Domnia lui Solomon (1 Împăraţi 1-11): ascensiunea lui (1-2), succesele lui (3-10), eşecurile lui (11).

(b) Divizarea împărăţiei (1 Împăraţi 12 - 2 Împăraţi 17): Iuda sub conducerea lui Roboam în majoritatea triburilor de N sub conducerea lui Ieroboam, păstrând titlul de Israel, s-au separat. Israel a fost supus de la început unor influenţe păgâne puternice şi a trecut prin numeroase lovituri de stat sângeroase până când în cele din urmă a fost dus în exil. Iuda a fost păgânizat mai puţin, dar a fost păstrat numai datorită credincioşiei lui Iahve faţă de promisiunea sa făcută lui David. Profeţii Ilie şi Elisei participă foarte activ, în special în istoria Israelului.

(c) Împărăţia lui Iuda (2 Împăraţi 18-25): în ciuda reformelor lui Ezechia şi Iosia, politica de păgânizare a lui Manase a dus în cele din urmă la căderea lui Iuda. Dar încheierea cărţilor se face pe un ton care poate fi considerat optimist (25:27-30).

II. Originea

Ultimul eveniment la care se referă cărţile împăraţilor este eliberarea din închisoarea din Babilon a împăratului exilat Ioiachin în anul 561 (2 Împăraţi 25:27) şi este clar că forma finală a cărţilor trebuie să dateze din această perioadă. S-ar putea să fie referiri şi la situaţii mai târzii: este de remarcat datarea construirii Templului (1 Împăraţi 6:1) care s-ar putea să reflecte o schemă cronologică în care evenimentul acela este plasat la jumătatea timpului dintre Exod şi reconstruirea Templului după Exil.

Totuşi, cea mai mare parte a lucrării a fost compusă mai devreme. Se poate ca aceasta să fi avut loc în primii ani ai exilului (P. R. Ackroydo, Exile and Restoration, OTL, 1968, cap. 5). De asemenea, se poate să fi avut loc după eliberarea lui Ioiachin în anul 561 (R. K. Harrison, IOT, 1970, p. 730 ş.urm., urmând ideea lui M. Noth). O altă părere datează „prima ediţie" a cărţilor împăraţilor în timpul domniei lui Iosia (J. Gray, I and II Kings, OTL, 1970). Dar deşi o mare parte a materialului din cărţile împăraţilor poate fi datat cu mult timp înainte de Exil şi reflectă perspectiva pre-exilică, există prea puţine dovezi pentru datarea „primei ediţii" a cărţilor împăraţilor în timpul domniei lui Iosia sau pentru o versiune mai veche predeuteronomistă.

Orice scriere pre sau post-exilică a cărţilor trebuie să fi avut loc în Palestina. Scrierea în timpul perioadei exilice se poate să fi avut loc în Babilon sau în Palestina (argumentele pentru fiecare localizare sunt discutate de Ackroyd, p. 65-68 şi de E. W. Nicholson, Preaching to the Exiles: A Study of the Prose Tradition in the Book of Jeremiah, 1970, p. 117-122).

Nu cunoaştem numele autorului sau autorilor cărţilor împăraţilor, deşi grupul care a fost răspunzător pentru această lucrare este descris adesea ca „deuteronomişti". Această descriere reflectă ideia că Împăraţi nu este doar ultima parte a istoriei începute în Geneza; este de fapt ultima parte a „istoriei deuteronomice", care începe cu cartea Deuteronomului. Potrivit acestei concepţii, istoria de la Iosua la împăraţi, cunoscută în Biblia ebraică sub numele „Profeţii vechi", a fost scrisă sau editată ca un întreg pentru a arăta că principiile proclamate în Deuteronom au funcţionat în istoria lui Israel de la cucerirea Canaanului, în toată perioada judecătorilor şi a monarhiei unitare, până la exil. Concepţia aceasta presupune de obicei că Deuteronomul a fost scris în perioada târzie pre-exilică, deşi această presupunere nu este necesară. Trebuie observat, însă, că accentul legii deuteronomice nu coincide nicidecum cu cel din Împăraţi. Pe de o parte, preocupările umanitare, sociale şi morale din Deuteronom nu sunt reflectate în Împăraţi. Dimpotrivă, în timp ce Deuteronomul pune accentul pe sanctuarul central (fără a se referi în mod specific la Ierusalim) şi se referă la monarhie (fără a-i atribui însă semnificaţia teologică pe care o primeşte în Iuda), aceste aspecte nu au importanţa primordială pe care o primesc în cărţile împăraţilor.

III. Caracteristici literare

Structura formală a cărţilor împăraţilor este furnizată de tratarea istoriei ca o succesiune de domnii. În timpul perioadei monarhiei separate, relatările despre împăraţii din N şi S se întrepătrund uneori pentru a păstra o tratare cronologică generală. Fiecare împărat este descris sumar şi evaluat potrivit cu un model consecvent, care poate fi observat prin examinarea relatărilor scurte despre domniile lui Iosafat (1 Împăraţi 22:41-50) sau Amon (2 Împăraţi 21:19-26). De obicei, însă, descrierea sumară şi evaluarea constituie cadrul în care este prezentat materialul, aşa încât elementele de început şi sfârşit pot fi separate de mai multe capitole (vezi de ex. relatarea domniei lui Ezechia, 2 Împăraţi 18-20). Relatările despre Solomon, Roboam, Ahab, Ioram, Iehu şi Ioas, de exemplu, includ mult material narativ care se referă la probleme regale şi politice. Alte naraţiuni se concentrează asupra profeţilor, în special Ilie, Elisei şi Isaia. Uneori aceşti profeţi sunt implicaţi în problemele regale şi politice (relatările sunt revelatoare: împăratul israelit nici măcar nu este numit în 2 Împăraţi 5 -7: nu el este în centrul atenţiei). Alte naraţiuni se ocupă cu viaţa şi lucrarea personală a profeţilor (de ex. 2 Împăraţi 4). Perspectiva „deuteronomică" despre lucrare ca un întreg este dezvoltată mai sistematic în Împăraţi, într-un comentariu teologic extensiv cu care se încheie istoria regatului de N (2 Împăraţi 17).

Au fost exprimate diferite păreri cu privire la valoarea istorică a cărţilor împăraţilor. Este clar că nu avem de-a face cu o încercare de a scrie o istorie „obiectivă" sau „critică" de gen post-Iluminist. Este istorie cu un mesaj şi evenimentele pe care le relatează sunt alese potrivit cu relevanţa lor pentru acel mesaj. Prin urmare, nu este o istorie politică iar unele perioade de semnificaţie istorică deosebită (cum este domnia lui Omri) sunt prezentate relativ sumar pentru că au prea puţină semnificaţie în raport cu preocuparea scriitorului cu relaţia dintre istoria Israelului şi Iahve.

Totuşi, în cadrul deuteronomic este inclus material de o valoare istorică recunoscută. Cadrele sumare menţionate îl trimit pe cititor la „Cartea faptelor lui Solomon" şi la analele împăraţilor lui Iuda şi Israel pentru a obţine mai multe informaţii despre diferitele domnii şi pare probabil că acestea au fost sursele multor fapte istorice comunicate în cărţile împăraţilor (de ex. numele mamei unui împărat şi referiri scurte la evenimente specifice). Probleme cronologice complexe sunt ridicate de datele furnizate pentru Împăraţi (o soluţie fundamentală pentru acestea este oferită de E. Thiele, The Mysterious Numbers of the Hebrew Kings, 1965; cf. *CRONOLOGIA VT). În afară de aceste anale este general acceptat faptul că 1 Împăraţi 1-2 constituie finalul original al unei relatări despre modul în care s-a urcat pe tron Solomon, relatare care îşi are începutul în 2 Samuel 9; în ce priveşte celelalte naraţiuni incluse în cărţile împăraţilor, Gray (de pildă) acceptă valoarea istorică fundamentală atât a materialului care se ocupă de evenimentele politice şi militare cât şi cel care se ocupă de profeţi, deşi el consideră că naraţiunile mai personale despre Ilie şi Elisei din 1 Împăraţi 17 şi 2 Împăraţi 1-6 sunt parte din folclor; ideea lui este bazată în parte pe faptul că ele conţin un element miraculos. Nu se ştie exact care au fost sursele exacte ale autorului, afară de analele la care se referă (cf. Gray, p. 14-35). Mult material arheologic din Epoca Fierului în Israel şi Iuda este relevant pentru cărţile împăraţilor (*ARHEOLOGIE).

Metoda de compunere a autorilor face ca lucrarea lor să nu fie o lucrare literară omogenă, dar ne dă acces la materialul pe care-l transmit de la sursele lor într-o formă prea puţin alterată şi ne dă impresia unui anumit grad de unitate a întregului prin cadrul distinctiv în care este plasat acest material. Uneori materialul-sursă sau forma în care a fost colectată o anumită parte a materialului poate fi tratat cu succes prin metoda criticii literare şi probabil că acesta va constitui obiectul unui studiu şi mai aprofundat în viitor (Semeia 3, 1975; 8, 1977).

Textul cărţilor împăraţilor în MT prezintă relativ puţine probleme. Descoperirile de la Qumran (combinate cu dovezile din Cronici şi LXX) au implicaţii cu privire la starea tradiţiilor textuale preMT, la fel ca şi în cazul altor cărţi (*TEXTE ŞI VERSIUNI).

IV. Accente

(a) Am văzut că Împăraţi începe la apogeul perioadei relatate de istoria deuteronomică, monarhia unitară. Faptul că acesta constituie apogeul reflectă importanţa monarhiei davidice şi a Templului lui Solomcn. Legământul lui Iahve cu David (2 Samuel 7:11-16) este menţionat adesea de Iahve şi de narator pentru a explica fidelitatea lui Iahve faţă de Iuda şi faţă de succesorii lui David (1 Împăraţi 6:12; 11:12-13, 36; 2 Împăraţi 8:19; 19:34), iar loialitatea lui David faţă de Iahve este frecvent (şi puţin surprinzător) un standard pe baza căruia sunt judecaţi împăraţii de mai târziu (de ex. 1 Împăraţi 9:4; 2 Împăraţi 22:2). Dar repercursiunile domniei unui împărat asupra vremurilor de mai târziu pot fi şi negative: păcatetelui Manase sunt în ultimă instanţă cauza Exilului (2 Împăraţi 24:3-4). Prin urmare, bunăstarea poporului în general este legată de comportarea împăratului (2 Împăraţi 21:11-15).

Construirea Templului este punctul culminant al primelor capitole din cărţile împăraţilor, 1 Împăraţi 8 se concentrează asupra teologiei Templului în cartea împăraţilor, Templul fiind locuinţa numelui lui Iahve. W. Eichrodt (Theology of the OT, 2, 1967, p. 23-45) consideră că numele lui Iahve este cea mai sofisticată formă în VT de „spiritualizare a teofaniei" - un mod de a vorbi despre prezenţa revelatoare a lui Dumnezeu fără a compromite transcendenţa Lui. Importanţa Templului face să fie un criteriu crucial pentru evaluarea împăraţilor. Ieroboam I este condamnat pentru că a conceput locuri şi forme alternative de închinare pentru împărăţia de N (1 Împăraţi 12-13) iar succesorii lui sunt condamnaţi pentru că au continuat să le folosească. Iosia, un personaj complet opus lui Ieroboam, apare aproape de sfârşitul naraţiunii la fel cum Ieroboam apare la începutul ei, dar Iosia este lăudat pentru reforma închinării la templu şi pentru distrugerea înălţimilor şi în special a altarului de la Betel (2 Împăraţi 22-23).

(b) Atitudinea cărţilor împăraţilor faţă de monarhie şi faţă de Templu arată că acestea nu trebuie privite ca nişte absoluturi. Acestea sunt supuse, întâi de toate, faţă de Tora. „Deuteronomistul consideră că problema principală a istoriei lui Israel stă în stabilirea unei relaţii corecte în raport cu Moise şi David" (G. von Rad, Old Testament Theology, 1, 1968, p. 339). Ei se pot baza pe promisiunea davidică numai câtă vreme este acceptată cerinţa legământului mozaic. Astfel, personajul cel mai negativ din istoria lui Iuda relatată în cartea împăraţilor este Manase; lista acţiunilor sale corespunde îndeaproape cu ceea ce spune Deuteronomul că nu ar trebui să facă Israel (vezi 2 Împăraţi 21:2-9 şi Deuteronom 17:2-4; 18:9-12). De asemenea, în povestea marelui erou, Iosia, cartea împăraţilor pune accent pe semnificaţia descoperirii „cărţii legământului" prin faptul că este primul lucru menţionat din domnia lui (în contrast cu relatarea din 2 Cronici 34), iar lista faptelor sale corespunde îndeaproape cu ceea ce spune Deuteronomul să ar trebui să facă Israelul. Astfel, cerinţele şi sancţiunile din Tora (în special Deuteronomul) oferă principiile pentru înţelegerea istoriei Israelului. Când împăraţii au respectat Tora (în special cerinţa ei de închinare fidelă la un singur altar central), ei au prosperat în general. Când au ignorat-o nu au prosperat.

Cuvintele rostite de profeţi sunt privite ca o continuare şi un sprijin pentru cuvântul scris al lui Moise (cf. rolul lui Hulda după descoperirea cărţii legii în 2 Împăraţi 22:13-20) şi ca un mijloc de a atrage atenţia regelui şi a poporului. „Am putea spune că lucrul care l-a fascinat (pe Deuteronomist) a fost funcţionarea cuvântului divin în istorie" (cf. 1 Împăraţi 8:24) (G. von Rad, „The Deuteronomistic theology of history in the books of Kings", în „Studies in Deuteronomy", SBT 9, 1961, p. 91). Cărţile împăraţilor descriu „un curs al istoriei modelat şi dus la împlinire printr-un cuvânt de judecată şi de salvare care a fost injectat în el în permanenţă" (von Rad, Old Testament Theology, 1, p. 344). Ideea aceasta este subliniată prin includerea unor povestiri lungi despre diferiţi profeţi, în special cu privire la participarea lor în viaţa politică a naţiunii. „În evenimentele politice decisive iniţiativa vine de la profeţi, care schimbă cursul istoririi cu un cuvânt de la Dumnezeu" (ibid, p. 342). Acelaşi lucru este realizat prin presărarea naraţiunii cu profeţii şi cu împlinirea lor (de ex. 1 Împăraţi 11:29-39 şi 12:15; 2 Împăraţi 13:1-10 şi 2 Împăraţi 23:15-18; 2 Împăraţi 20:16-17 şi 24:13). Accentul pus pe modul în care s-au împlinit profeţiile adevărate ar putea reflecta preocuparea cu profeţiile false în timpul Exilului. Astfel, atitudinea unui împărat faţă de cuvântul profetului constituie un alt indicator pentru atitudinea lui faţă de Dumnezeu (Ezechia, Iosia).

(c) Unul dintre accentele caracteristice ale legământului prezentat în Deuteronom este că Dumnezeu binecuvântează pe cei care sunt credincioşi faţă de El, dar aduce necaz peste cei care nu ascultă de El (Deuteronom 28-30). Astfel, în cartea împăraţilor materialul privitor la domnia lui Solomon este aranjat în aşa fel încât insuccesele lui să fie văzute ca şi consecinţe ale asocierii lui cu femei străine (1 Împăraţi 11). Pe de altă parte, cartea împăraţilor recunoaşte faptul că justiţia lui Dumnezeu nu lucrează în felul acesta în fiecare domnie. Manase s-a bucurat de o domnie lungă iar rezultatul apostaziei lui s-a văzut abia peste câteva decenii (2 Împăraţi 21; 24:3-4). Iosia a fost receptiv faţă de cuvântul lui Iahve, dar a murit în mod tragic la o vârstă tânără (2 Împăraţi 23:29).

V. Mesajul şi scopul

Funcţia recapitulării istoriei până la Exil făcută în cărţile împăraţilor este să explice de ce a avut loc Exilul şi să recunoască faptul că Dumnezeu a avut motive suficiente ca să judece pe Israel. Este o formă de mărturisire, sau „un act de laudă a justeţei judecăţii lui Dumnezeu"; „Această afirmaţie şi aparenta ei lipsă de speranţă pentru viitor pune singura fundaţie posibilă pentru viitor" (Ackroyd, p. 78, pe baza ideii lui von Rad) deoarece pune poporul lui Dumnezeu în mod absolut la dispoziţia harului lui Dumnezeu.

Posibilitatea unei speranţe pentru viitor este sugerată în modul în care accentele teologice descrise mai sus rămân deschise pentru viitor. Poate că promisiunea lui Dumnezeu faţă de David continuă să fie valabilă; poate că eliberarea lui Ioiachin, relatată în ultimul paragraf din cartea împăraţilor, concretizează această speranţă. Deşi Templul a fost jefuit şi ars, rugăciunea continuă să fie posibilă în Templu, iar oamenii care sunt departe de Templu se pot ruga cu faţa spre el şi Dumnezeu s-a angajat să asculte asemenea rugăciuni (vezi 1 Împăraţi 8-9). Deşi judecata a venit potrivit cu sancţiunile legământului, acelaşi legământ acceptă posibilitatea pocăinţei şi restaurării după judecată (vezi 1 Împăraţi 8:46-53; cf. Deuteronom 30). Deşi cuvintele profetice pe care le-a ignorat Israel constituie un alt motiv pentru judecata poporului, faptul că acele cuvinte profetice de judecată s-au împlinit încurajează speranţa că şi promisiunea profetică a restaurării se va împlini (de ex. profeţiile lui Ieremia).

Scopul cărţii împăraţilor este în parte didactic, „pentru a prezenta concepţia divină despre istoria israelită" (R. K. Harrison, p. 722). În afară de aceasta, există cel puţin câteva indicii kerygmatice (cf. E. W. Nicholson, p. 75). Cărţile împăraţilor deschid posibilitatea ca Israelul să aibă un viitor. Pe baza acestei posibilităţi caută să fie ca o paranteză, în sensul că provoacă generaţia din Exil să se întoarcă la Iahve cu pocăinţă, credinţă şi supunere (cf. 1 Împăraţi 8:46-50). „Judecata din anul 587 nu a însemnat sfârşitul poporului lui Dumnezeu: numai refuzul de a se întoarce (la Dumnezeu) ar fi sfârşitul" (von Rad, Old Testament Theology, 1, p. 346).

VI. Contextul şi implicaţiile

Cartea împăraţilor constituie aşadar unul din mai multe răspunsuri la căderea şi exilul lui Iuda. Poate fi comparată cu *Plângerile (cinci psalmi care exprimă sentimentele şi speranţele poporului din Iuda după căderea Ierusalimului) şi cu cartea lui Ieremia (al cărei material a fost colectat şi asamblat în aceeaşi perioadă şi care prezintă multe puncte de contact în plan literar şi teologic cu cartea împăraţilor; vezi E. W. Nicholson, op. cit.). Cartea împăraţilor poate fi studiată în lumina tratării paralele a evenimentelor pe care le narează aşa cum sunt relatate în Cronici, Isaia şi Ieremia (vezi de ex. B. S. Childs, „Isaiah and the Assyrian Crisis", SBT 2.3, 1967). Într-un volum de expuneri despre pasaje din 2 Împăraţi, The Politics of God and the Politics of Man (1972, p. 13-21), J. Ellul sugerează că Împăraţi este o carte care are două contribuţii distincte la Canonul Scripturii. În primul rând, prezintă participarea lui Dumnezeu în viaţa politică, şi astfel avertizează, atât împotriva subevaluării importanţei politicii, cât şi împotriva absolutizării acestui domeniu (întrucât arată că Dumnezeu judecă politica). În al doilea rând, arată întrepătrunderea voinţei libere a omului (care în diferite situaţii politice ia decizii şi pune în aplicare politica sa) şi decizia liberă a lui Dumnezeu (care îşi împlineşte voia Sa prin aceste acţiuni ale oamenilor sau chiar în ciuda lor).

Ca o reacţie la un accent prea mare pus în studii biblice recente pe ideea că Dumnezeu este cel care acţionează în istorie, există pericolul subestimării acestui motiv în Biblie. Cartea împăraţilor este o carte care pune un accent deosebit pe acest motiv (vezi J. E. Goldingay, „That you may know that Yahweh is God: A Study in the relationship between theology and historical truth in the Old Testament", TynB 23, 1972, p. 58-93; cu privire la aplicarea acestei idei în zilele noastre, vezi D. N. Freedman, „The biblical idea of history; Int 21, 1967, p. 32-49). Dumnezeu este Cel care îşi împlineşte scopul în istorie, iar poporul Său poate folosi urmele paşilor Lui în istoria trecută pentru a vedea ce s-ar putea să facă El în prezent.

BIBLIOGRAFIE
Vezi lucrările menţionate mai sus. Pentru studiu textual detaliat continuă să fie utile lucrările de mai jos: C. F. Keil, The Books of the Kings (în C. F. Keil şi F. Delitzsch, Commentary on the Old Testament), 1872; C. F. Burney, Notes on the Hebrew Text of the Books of Kings, 1903; J. A. Montgomery (ed. H. S. Gehman), The Books of Kings, ICC, 1951.

J.E.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: