viaţa şi învăţătura lui Isus Cristos



VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI ISUS CRISTOS. Un articol general despre viaţa şi învăţătura lui Isus poate aborda doar sumar întâmplările şi problemele individuale. De aceea sugerăm să folosiţi numeroasele trimiteri (la sfârşitul secţiunilor sau cele marcate în text prin asterisc) la articolele despre subiectele specifice.

I. Surse

a. Surse necreştine

S-au păstrat foarte puţine scrieri antice referitoare la Isus, care să poată fi considerate independente de sursele creştine. Singura menţionare directă de către un istoric roman este relatarea simplă a execuţiei Sale din ordinul lui Pontius Filat în Iudea, în timpul domniei lui Tiberius (Tacitus, Anale 15. 44). Alte scrieri romane antice se referă la creştini şi nu se referă la Isus ca personaj istoric. Istoricul evreu *Josephus are o relatare scurtă despre Isus, relatare despre care cercetătorii sunt în general de acord că a fost rescrisă de creştini; este probabil că textul original s-a referit la Isus ca şi la un făcător de minuni şi învăţător cu reputaţie care a atras un număr mare de urmaşi şi care a fost executat prin răstignire în timpul domniei lui Pilat; totuşi, chiar şi acest conţinut este controversat (Ant. 18.64). O serie de pasaje obscure din Talmud, despre care se poate doar specula că se referă la Isus, nu adaugă nici un detaliu istoric clar, în afară de afirmaţia că a fost atârnat (pe cruce) în ajunul Paştelor, după judecata cuvenită ca vrăjitor şi om care „a dus pe Israel în rătăcire" (Sanhedrin 43a). Prin urmare, dovezile necreştine confirmă existenţa istorică a lui Isus, faptul că a fost urmat de popor, execuţia sa şi data aproximativă (Pilat a domnit în Iudea între 26-36 d.Cr.).

b. Surse creştine

1. În afara NT există numeroase relatări ale vieţii şi învăţăturii lui Isus în scrierile creştine primare (*APOCRIFELE DIN NOUL TESTAMENT). Unele scrieri sunt în mod clar legende, având ca scop să umple golurile din naraţiunile evangheliilor canonice sau să accentueze elementul miraculos. Altele se pare că au fost scrise pentru a propaga concepţiile gnostice sau alte erezii. Deşi este clar că unele dintre aceste lucrări sunt vechi (de pe la începutul secolului al 2-lea), cea mai mare parte a materialului istoric credibil este bazat pe evangheliile canonice; se pare că numai Evanghelia după Toma s-ar putea să păstreze o tradiţie independentă autentică, deşi multe dintre afirmaţiile ei sunt influenţate de gnosticism iar o bună parte din celelalte au paralele în evangheliile sinoptice.

2. Prin urmare, în practică suntem limitaţi aproape numai la cele patru evanghelii canonice pentru a obţine informaţii despre Isus. Restul NT contribuie numai cu câteva afirmaţii şi tradiţii izolate (de ex. Faptele Apostolilor 20:35; 1 Corinteni 11:23-25).

Credibilitatea evangheliilor ca documente istorice este controversată. Este clar că scopul lor principal este mai mult decât simpla relatare a faptelor, dar nu este clar dacă scopul lor declarat „propagandist" ar ridica îndoieli cu privire la corectitudinea lor istorică. Dacă evangheliile sunt studiate în lumina literaturii comparate din perioada aceea şi în special în lumina a ceea ce se cunoaşte despre ideile evreieşti de tradiţie, se pare că deşi a existat o libertate considerabilă pentru selectarea şi formularea afirmaţiilor şi naraţiunilor - aşa încât ideea şi scopul fiecărui autor individual reiese din modul în care prezintă materialul - autorii au avut grijă să transmită cu atenţie tradiţia păstrată cu privire la cuvintele şi lucrările lui Isus. Vezi de asemenea *evanghelii, cât şi articolele despre evangheliile individuale; vezi de asemenea *Tradiţie.

BIBLIOGRAFIE
F. F. Bruce, Jesus and Christian Origins outside the New Testament, 1974. Cu privire la b. 2: G. E. Ladd, The New Testament and Criticism, 1967; G. N. Stanton, Jesus of Nazareth in New Testament Preaching, 1974; R. T. France în C. Brown (ed.), History, Criticism and Faith, 1977.

II. Cadrul

a. Timpul

Isus S-a născut cu puţin timp înainte de moartea lui *Irod cel Mare în anul 4 î.Cr.(Matei 2:1, 13-15); data exactă nu poate fi stabilită. Lucrarea Lui publică a început când avea „aproape treizeci de ani" (Luca 3:23); aceasta s-a petrecut la scurt timp după începutul misiunii lui Ioan Botezătorul, probabil în anul 28 d.Cr. (Luca 3:1 ş.urm.). Durata lucrării Sale este de asemenea imposibil de determinat, dar în general se acceptă o perioadă de 3 ani (pe baza a două primăveri indicate de Marcu înainte de ultimul Paşte, Marcu 2:23; 6:39) şi pe baza a celor trei Paşte menţionate în Ioan 2:13; 6:4; 12:1). Aceasta ar sugera o dată în jurul anului 33 pentru răstignire şi dacă evangheliile sugerează că Paştele (Nisan 14/15) a căzut într-o vineri în anul răstignirii (deşi lucrul acesta este de asemenea controversat: vezi *CINA DOMNULUI), datele astronomice pentru anul 33 d.Cr. ar sprijini această dată. Totuşi, este imposibil să avem certitudine cu privire la datele precise. (*CRONOLOGIA NOULUI TESTAMENT.)

BIBLIOGRAFIE
G. Ogg, The Chronology of the Public Ministry of Jesus, 1940; H. Hoehner, Chronological Aspects of the Life of Christ, 1977.

b. Locul

Practic întreaga lucrare publică a lui Isus a avut loc în Palestina. Sunt menţionate numai câteva călătorii în afara Palestinei, de ex. în Fenicia şi Decapolis (Marcu 7:24, 31) şi la Cezarea lui Filip, pe povârnişurile Mt. Hermon (Marcu 8:27). Isus a fost observat de Ioan Botezătorul în Valea Iordanului şi Evanghelia după Ioan menţionează câteva dintre primele lucrări în zona aceea şi în Iudea (Ioan 1:28-42; 2:13-4:3, datate înainte de întemniţarea lui Ioan, 3:24; 4:1-3, după care a început lucrarea din Galilea, Marcu 1:14). După aceea scena principală a propovăduirii a fost Galilea, dar Isus a mai făcut vizite la Ierusalim, menţionate de Ioan în legătură cu sărbătorile, până la vizita de la ultimul Paşte.

c. Situaţia istorică

1. Palestina era sub stăpânire romană de vreo 60 de ani când S-a născut Isus. Era o stăpânire indirectă, exercitată prin prinţi locali, dintre care cel mai faimos a fost *Irod cel Mare. Împărţirea regatului între fiii săi a dus la ridicarea a trei domnitori regionali, dintre care *Irod Antipa, tetrarhul Galileii şi al Pereii, a domnit în tot cursul perioadei lucrării lui Isus; el este Irod pe care îl întâlnim în evanghelii, după întâmplarea legată de naşterea lui Isus. Arhelau, care a domnit peste Iudea şi Samaria, a fost detronat după 10 ani de domnie nefastă şi a fost impusă stăpânirea romană directă prin persoana unui prefect roman, răspunzător înaintea guvernatorului provinciei Siria. Prefectul din timpul perioadei lucrării lui Isus a fost Pontius *Pilat.

Stăpânirea romană a adus beneficii reale pentru naţiunea supusă, dar nu a fost populară. O nemulţumire deosebită se datora sistemului de impozite prin care impozitele oficiale mari erau mărite şi mai mult, în mod neoficial, de către *vameşi (colectori de impozite) care au devenit un grup temut şi urât, atât ca jecmănitori cât şi ca şi colaboratori cu forţa de ocupaţie. Dar cauza principală a urii era simplul fapt al supunerii politice, o poziţie pe care mulţi o considerau incompatibilă cu statutul Israelului ca popor al lui Dumnezeu.

2. Diferitele reacţii evreieşti la această situaţie pot fi văzute în atitudinile unor partide care s-au format în această perioadă în sânul iudaismului. Preoţii *saduchei, care împreună cu „bătrânii" laici ai poporului exercitau conducerea efectivă a evreilor sub stăpânirea romană (*SANHEDRIN) se pare că erau preocupaţi în mai mare măsură de menţinerea unui status quo decât de respectarea strictă a ritualului de la Templu sau cu opoziţia ideologică faţă de stăpânirea romană. *Fariseii, deşi în unele cazuri au fost gata să sprijine mişcări de insurecţie, se preocupau mai mult de lege şi de aplicarea ei riguroasă în viaţa de fiecare zi. *Esenienii au mers şi mai departe şi au exclus orice implicare politică sau socială, în favoarea unei retrageri monahale. (*SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ oferă o descriere plastică a unui asemenea grup separatist de la Qumran.) A existat însă o mişcare puternică şi populară în direcţia activismului politic (*„Zelot", numele unui asemenea grup de la sfârşitul secolului, este folosit adesea în sens generic pentru a indica diferite grupuri care au adoptat o asemenea poziţie), mai ales după revolta nereuşită a lui Iuda Galileanul, provocată de *recensământul din anul 6 î.Cr. Izbucniri sporadice de activitate insurecţionară, în special în Galilea, au dus în cele din urmă la Războiul evreiesc devastator din anii 66-70 d.Cr.

3. *Galilea, provincia natală a lui Isus, a fost separată într-o oarecare măsură de ţinutul principal al Iudeii. Populaţia Galileii, care a fost până în ultimii ani în mare măsură păgână, a fost separată geografic de Iudea prin teritoriul ostil al Samariei, era dispreţuită de evreii din Iudea care puneau la îndoială religiozitatea, sau îi considerau pe jumătate păgâni. Accentul puternic al celor din N făcea ca un galilean să fie uşor observat în societatea de la Ierusalim. Se poate ca această diferenţă de cadru să fi fost un factor important în relaţiile lui Isus cu autorităţile iudaice. Este relevantă de asemenea reputaţia pe care o aveau la romani, pentru care „galilean" era aproape echivalent cu „revoluţionar".

4. Limbile vorbite în Palestina secolului 1 d.Cr. constituie o problemă complexă. Este clar că era vorbită aramaica, ebraica şi greaca. Aramaica probabil că a fost limba materna a lui Isus, dar este aproape cert că un galilean putea vorbi greaca, iar ebraica (într-o formă înrudită cu cea întâlnită mai târziu în Mişna) se poate să fi fost folosită în dezbaterile cu autorităţile religioase din Ierusalim.

BIBLIOGRAFIE
F. F. Bruce, New Testament History, 1969, cap., 1-9; P. E. Hughes, „The Languages spoken by Jesus", în R. N. Longenecker şi M. C. Tenney (ed.), New Dimensions in New Testament Study, 1974, p. 127-143; G. Vermes, Jesus the Jew, 1973, cap. 2 (despre Galilea).

III. Naşterea şi copilăria

Detalii cu privire la naşterea lui Isus sunt redate numai în evangheliile după Matei şi Luca, fiecare Evanghelie folosind în mod evident surse diferite, aşa încât Matei se concentrează mai mult asupra povestirii din punctul lui de vedere, în timp ce Luca dovedeşte o cunoaştere mai intimă a experienţelor Mariei (şi ale Elisabetei, mama lui Ioan Botezătorul, care era înrudită cu Maria); în general se crede că Luca ar fi putut obţine aceste informaţii numai de la Maria, fie direct, fie indirect. Prin urmare, este remarcabil faptul că în privinţa faptului crucial al originii supranaturale a naşterii lui Isus, fără un tată uman, cele două evanghelii care folosesc surse diferite sunt totuşi în armonie (*NAŞTEREA DIN FECIOARĂ).

Împrejurările naşterii şi copilăriei lui Isus au fost în contrast izbitor cu modul supranatural al conceperii Sale. El a fost născut într-un grajd de la un han aglomerat şi a fost crescut într-o familie foarte obişnuită din *Nazaret, un sat obscur din Galilea, care nu fusese menţionat până atunci în scrieri. S-ar putea ca familia Sa să fi făcut parte din ceea ce am putea numi „clasa de mijloc", „dulgherul" (probabil mai degrabă un meseriaş constructor) fiind un meşteşugar care se poate să fi avut angajaţi şi care era o persoană respectată în sat (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI, III. c.). Dar scrierile Evangheliei arată clar că ei nu erau bogaţi (Luca 2:24; cf. Levitic 12:8) iar pildele lui Isus reflectă uneori experienţa de viaţă dintt-o familie în care confortul şi resursele financiare erau limitate (de ex. Luca 11:5-7; 15:8-10). Faptul că Iosif nu este menţionat după întâmplările despre naşterea şi copilăria lui Isus, cât şi faptul că Isus era cunoscut în sat ca „fiul Mariei" (Marcu 6:3), este adesea interpretat ca denotând o moarte timpurie a lui Iosif, pe când Isus era tânăr, lăsându-l pe Isus, fiul cel mai mare, să conducă atelierul familiei şi să se îngrijească de patru fraţi mai mici şi de mai multe surori (Marcu 6:3).

În asemenea împrejurări Isus nu a putut aspira la o educaţie înaltă. Cunoaşterea bună a Scripturilor VT atestă că El a primit educaţia normală a unui copil evreu la *sinagogă - *şcoala din sat, iar singura întâmplare din copilăria Sa care este păstrată în evanghelii arată o înclinaţie neobişnuită în probleme de dezbateri religioase (Luca 2:42-50). Afară de acest incident, nu cunoaştem nimic despre copilăria Lui, deşi învăţăturile Lui de mai târziu arată că mintea Lui era foarte familiară cu întâmplări şi personaje din viaţa de toate zilele dintr-un sat obişnuit.

IV. Începutul lucrării publice

a. Ioan Botezătorul

Ieşirea lui Isus din obscuritate a fost ocazionată de misiunea lui Ioan Botezătorul, o rudenie a lui Isus din Iudea care a crescut ca ascet în pustia Iudeii şi a cărui chemare la pocăinţă - în lumina judecăţii iminente a lui Dumnezeu - a atras mulţimi mari spre a fi botezate de el în Iordan. Printre aceşti urmaşi ai lui Ioan Şi-a găsit Isus primii Săi ucenici, încurajaţi activ de Ioan (Ioan 1:35-42). Ioan a recunoscut în persoana lui Isus Judecătorul a cărui venire a prezis-o (Matei 3:11 ş.urm. etc.) şi în timp ce stilul de mai târziu al misiunii lui Isus pare să-i fi provocat oarecari îndoieli (Matei 11:2-3), se pare că el nu şi-a retras ideea aceea, deşi unii dintre ucenicii săi au rămas ca un grup separat în tot timpul perioadei NT (Faptele Apostolilor 18:24 ş.urm.; 19:1-5).

b. Botezul lui Isus

Botezarea lui Isus de către Ioan a fost evenimentul care a inaugurat foarte clar misiunea Lui. Continuă să fie dezbătut motivul pentru care Isus S-a supus la un botez a cărui semnificaţie explicită era pocăinţa în vederea iertării păcatului. Creştinii au ajuns să accepte, pe baza indicaţiilor din NT (de ex. Ioan 8:46; Evrei 4:15; 1 Petru 2:22) că nu a fost determinat la lucrul acesta de conştiinţa unui păcat personal. O sugestie mai plauzibilă este că El a avut intenţia să Se identifice cu lucrul pe care-l propovăduia Ioan, că a fost un „vot" pentru Israelul purificat şi reformat pe care-l cerea Ioan, ale cărui idealuri aveau să constituie un element important în propovăduirea lui Isus Însuşi, în plus, prin faptul că S-a identificat cu cei care au răspuns la chemarea lui Ioan la pocăinţă, El S-a pus în poziţia de a fi reprezentantul lor. Explicaţia enigmatică pe care o dă Isus Însuşi, „aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit" (Matei 3:15), poate reflecta înţelegerea rolului Său ca Rob al Domnului, care prin suferinţa Sa în locul poporului avea să „pună pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu" (sau „avea să facă pe mulţi să fie socotiţi îndreptăţiţi") (Isaia 53:11).

Indiferent care a fost intenţia lui Isus, botezul Lui a dus la o revelaţie decisivă a rolului Său viitor (Marcu 1:10 ş.urm.). Coborârea vizibilă a Duhului Sfânt asupra Lui L-a însemnat ca pe Izbăvitorul promis (de ex. Isaia 11:2; 42:1 şi 61:1), în timp ce o voce din cer I S-a adresat în termeni care ne aduc aminte de Psalmul 2:7 şi Isaia 42:1, primul text fiind un salut al Unsului Domnului ca Fiu al Lui, iar al doilea text prezentându-l pe Robul Domnului, ales de Dumnezeu ca să izbăvească pe poporul Său. În felul acesta sunt legate împreună câteva fire importante ale speranţei mesianice din VT şi este scos în evidenţă rolul decisiv al lui Isus în planul de răscumpărare al lui Dumnezeu.

c. Ispitirea lui Isus

„Ispitirea" (Matei 4:1-11; Luca 4:1-13), care a urmat la scurtă vreme după botez, a fost în esenţă o explorare a ce a însemnat să fie „Fiul lui Dumnezeu", aşa cum a fost proclamat la botezul Său. Tema provocărilor este: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu...", iar studierea răspunsurilor lui Isus arată că ele nu s-au concentrat asupra modului în care să fie împlinită misiunea Lui, ci asupra relaţiei Sale cu Dumnezeu. Ispita de a transforma pietrele în pâini punea la îndoială grija şi înţelepciunea Tatălui în ce priveşte perioada aceasta de abstinenţă. Ispita de a sări de pe zidul Templului a fost menită să forţeze mâna Tatălui ca să dovedească faptul că-L va proteja pe Fiul Său, în loc să accepte cu încredere purtarea Lui de grijă. A treia ispită a fost menită să compromită loialitatea absolută a Fiului faţă de Tatăl Său. Cele trei răspunsuri ale lui Isus sunt luate din versete din Deuteronom 6-8 şi se referă la lecţiile pe care poporul Israel trebuia să le înveţe din experienţele sale în pustie, sugerând că Isus Şi-a asumat acum rolul naţiunii în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, iar prin succesul Său acolo unde Israelul a falimentat, El avea să arate că este adevăratul Fiu.

Confruntarea cu Satan, la sfârşitul unei perioade îndelungate de retragere în zona de deşert din vecinătatea văii Iordanului, a servit astfel la întărirea convingerii lui Isus cu privire la poziţia sa unică de Fiu al lui Dumnezeu, care era de importanţă crucială pentru misiunea Sa. Nu se sugerează că acestea au fost singurele ispitiri cu care a fost confruntat Isus (cf. Evrei 4:15) sau că ar fi ispite tipice. Ele au constituit punctul principal al unei perioade vitale de pregătire.

BIBLIOGRAFIE
G. H. P. Thompson, JTS s.n., 11, 1960, p. 1-12; J. A. T. Robinson, Twelve New Testament Studies, 1962, p. 53-60; R. T. France, Jesus and the Old Testament, 1971, p. 50 ş.urm.

d. Plecarea în Galilea

Lucrarea publică a lui Isus a început acum şi se pare că la început s-a desfăşurat în valea Iordanului, concentrându-se asupra unui botez paralel cu cel al lui Ioan (Ioan 3:22 ş.urm.; 4:1 ş.urm.). Isus a fost privit de mulţi ca un al doilea Botezător şi între cele două grupuri de ucenici s-a iscat oarecare rivalitate, deşi Ioan a refuzat să o permită (Ioan 3:26-30). Dar acest gen de activitate a fost încheiat curând datorită faptului că popularitatea crescândă a lui Isus a ajuns să fie remarcată de autorităţi şi mai ales datorită arestării lui Ioan Botezătorul de către Antipa; arestarea s-a datorat în parte - aşa cum relatează evangheliile - criticilor cu privire la căsătoria lui Antipa, iar pe de altă parte s-a datorat - potrivit lui Josephus - suspiciunii că ar produce tulburare politică - o acuzaţie care ar fi putut afecta cu uşurinţa lucrarea paralelă a lui Isus. În această situaţie Isus S-a retras în regiunea Sa natală, Galilea, iar stilul Sau de lucrare a fost schimbat în acela de predicator itinerant şi vindecător. Nu ni se mai spune că ar fi botezat, (Vezi II. b. pentru localizarea geografică a lucrării Sale.)

V. Aspecte ale lucrării publice a tui Isus

a. Stilul Său de viaţă

În ciuda faptului că Isus a fost crescut în „clasa de mijloc" (vezi mai sus, III.), din acest moment El a ales un stil de viaţă lipsit de orice siguranţă financiară. El şi ucenicii Săi au trăit din contribuţiile şi ospitalitatea celor care au sprijinit misiunea Lui (Matei 10:8-11; Luca 8:3; 10:38-42). El i-a învăţat să se încreadă în Dumnezeu pentru satisfacerea tuturor nevoilor materiale (Matei 6:24-34), iar unuia care a dorit să-I fie ucenic i-a cerut să împartă la săraci toată averea sa (Marcu 10:17-22). Ei păstrau banii în comun (Ioan 12:6; 13:29), dar aveau numai cât să satisfacă nevoile lor fundamentale. Isus nu a considerat că sărăcia este un dezastru (Luca 6:20 ş.urm., 24 ş.urm.; Marcu 10:23-31). Fiind necăsătorit, fără o casă stabilă (Luca 9:58) sau alte legături materiale, El a fost liber să călătorească prin Palestina predicând şi făcând vindecări.

La începutul propovăduirii Sale a fost invitat să vorbească în *sinagogi, ca un învăţător itinerant (Marcu 1:21, 39; Matei 9:35; Luca 4:16-27), dar mai târziu nu se mai menţionează propovăduirea Lui în sinagogi (poate pentru că învăţătura Lui radicală era inacceptabilă?) şi îl întâlnim pe Isus predicând la mulţimi mari; în aer liber, şi dedicând o parte tot mai mare a timpului Său pentru instruirea ucenicilor celor mai apropiaţi.

b. Ucenicii

La fel ca şi alţi învăţători evrei, Isus a adunat în jurul Său un grup de *ucenici. „Mulţimile" veneau şi plecau, ascultându-L pe Isus cu atenţie, dar nu erau gata să-L urmeze; „ucenicii" au fost cei care, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi-au legat soarta de El şi L-au însoţit în călătoriile Sale. Dintre aceşti ucenici Isus a ales un grup mai intim de „doisprezece" (numiţi adesea „apostoli", deşi termenul „apostol" nu este limitat la NT); dintre cei doisprezece Isus a ales un grup mai aparte alcătuit din Petru, Iacov şi Ioan, fiindu-i cei mai intimi tovarăşi într-o serie de ocazii importante.

Pentru a fi ucenic era necesar un angajament total şi fără rezerve. Era necesar de asemenea, cel puţin pentru cercul intim, acceptarea stilului Său de viaţă (deşi nu era vorba de o abandonare permanentă a casei şi a familiei, aşa cum ilustrează cazul lui Petru, Marcu 1:29-31; 1 Corinteni 9:5) şi voinţa de a suferi persecuţie şi ostracizare de dragul Lui (Matei 10:16-39). Un indiciu al autorităţii şi atracţiei exercitate de Isus şi de învăţătura Sa este că în ciuda acestor cerinţe El a putut să-i cheme pe oameni să-L urmeze şi a aşteptat să fie luat în serios.

Majoritatea ucenicilor Săi au fost galileeni. Dintre cei din cercul intim este probabil că toţi, cu excepţia lui *Iuda Iscarioteanul (dacă numele lui înseamnă „bărbat din Cheriot"), erau din Galilea. Caracterul şi educaţia lor au fost diferite: *Toma a fost pesimist, *Petru a fost extrovert, *Matei a fost vameş, strângător de taxe (şi prin urmare în slujba guvernului pro-roman), iar *Simon a fost „Zelot". Să ţii laolaltă un asemenea grup şi să faci din ei temelia celei mai măreţe religii din lume nu este o realizare neglijabilă a lui Isus.

c. Atitudini sociale

Una dintre cele mai frecvente obiecţii a societăţii evreieşti la adresa lui Isus a fost obiceiul Său de a fi în compania unor oameni cu reputaţie dubioasă, în special în compania „vameşilor şi a păcătoşilor", care erau desconsideraţi de societatea respectabilă. Faptul că El a luat masa împreună cu ei era un lucru deosebit de scandalos. Dar Isus a apărat acţiunile Sale ca fiind esenţiale pentru misiunea Sa care se adresa celor în nevoie, indiferent care era poziţia lor socială (Marcu 2:17; cf. Luca 15:1-2 şi urmarea). El a primit şi a stat de vorbă cu femei de o moralitate îndoielnică pe care alţii le-ar fi izgonit (Luca 7:36-50; Ioan 4:7 ş.urm.); de asemenea, a fost primit bine de *samariteni, duşmanii tradiţionali ai evreilor (Ioan 4:39-42; Luca 17:11-19). Întâmplarea despre Samariteanul milostiv (Luca 10:29-37) este o provocare la adresa barierelor evreieşti tradiţionale. Contactele Lui directe cu ne-evreii au fost puţine dar pozitive (Matei 8:5-13; 15:22-28), iar învăţăturile Lui au arătat clar că el nu îi considera pe ne-evrei ca fiind o categorie inferioară, ci le-a dat un loc alături de evrei în planul lui Dumnezeu (de ex. Matei 8:11-12; Luca 4:25-27).

Faptul că El nu a vrut să fie limitat de barierele sociale convenţionale poate fi văzut şi în relaţiile Sale cu cei bogaţi şi cu cei săraci. Se pare că majoritatea ucenicilor Săi apropiaţi au fost din aceeaşi categorie socială ca şi El (mai ales pescari, proprietari de corăbii şi care aveau angajaţi, Marcu 1:20), dar propovăduirea Lui a fost primită bine de cei săraci (de ex. Matei 11:5), deşi El a avut în acelaşi timp şi urmaşi bogaţi şi influenţi (de ex. Nicodim şi Iosif din Arimatea, Ioan 19:38-42) şi se simţea bine şi în compania celor mai înstăriţi (Luca 7:36; 14:1 ş.urm.). Se pare că nu a fost impresionat de bogăţie sau sărăcie ca atare: ceea ce era important era atitudinea faţă de bogăţie (Marcu 12:41-44; Luca 12:13-21). El le-a cerut şi urmaşilor Săi să nesocotească barierele artificiale (Luca 14:7-14) şi a condamnat cu tărie indiferenţa faţă de cei nenorociţi (Luca 16:19 ş.urm.).

În toate acestea preocuparea principală a lui Isus a fost pentru nevoile reale ale celor cu care a venit în contact, nevoile lor fizice şi spirituale, iar când a împlinit acele nevoi I-a păsat prea puţin dacă a încălcat convenţiile sau barierele artificiale.

BIBLIOGRAFIE
M. Hengel, Property and Riches in the Early Church, 1974; R. T. France, EQ 51, 1979, p. 3 ş.urm.

d. Controverse cu privire la Lege

Controversele cu liderii religioşi evrei, în special *cărturarii şi *fariseii, ocupă o bună parte din naraţiunile evangheliilor. Isus nu a primit o educaţie formală (Ioan 7:15), dar stilul Său de predare şi grupul Său de ucenici L-au pus în poziţia de *rabin şi uneori oamenii I s-au adresat cu acest titlu. Conţinutul învăţăturii Sale, însă, L-a separat în multe privinţe de religiozitatea cărturarilor şi a constituit un factor major în ostilitatea care în cele din urmă a dus la moartea Lui.

Problema centrală era problema autorităţii. Nu era pusă la îndoială autoritatea *Legii VT, ci autoritatea de a o interpreta. *Tradiţia cărturarilor a dat naştere la un număr crescând de învăţături orale complexe cu privire la aplicarea Legii la cele mai neînsemnate sfere ale vieţii de fiecare zi şi tradiţia aceasta trebuia considerată ca având autoritate. Aspectele controversate erau rezolvate prin apelul la autoritatea învăţătorilor din trecut. Spre deosebire de cărturari, Isus a acordat prea puţină atenţie regulilor tradiţionale care nu sunt expuse clar în VT şi nu a citat niciodată o altă autoritate decât autoritatea Sa (şi, bineînţeles, autoritatea VT); observări formula: „Aţi auzit că s-a zis... dar Eu vă spun..." (Matei 5:21 ş.urm., 27 ş.urm., 31 ş.urm. etc.).

Diferenţele pot fi observate foarte clar în controversa cu privire la pângărire (Marcu 7:1-23), când Isus îi acuză direct pe farisei şi cărturari că se eschivează de la cerinţele VT pe baza unor reguli făcute de om şi conchide că problema pângăririi rituale este relativ neimportantă; diferenţele pot fi observate şi în numeroasele ciocniri cu privire la ţinerea *Sabatului (de ex. Marcu 2:23-3:6; Luca 13:10-17), unul dintre domeniile îngrădite de cele mai multe legi în tradiţia cărturarilor - Isus Şi-a croit drum prin păienjenişul legal ca să ajungă la intenţia originală a Sabatului şi a declarat dreptul Său de a stabili modul adecvat de respectare a Sabatului.

Seria de şase „antiteze" din Predica de pe Munte (Matei 5:21-48) ilustrează de asemenea modul radical al lui Isus de a aborda Legea, trecând dincolo de litera legii şi mergând la ideea care stă la baza actului, punând principiul înaintea preceptului, chiar dacă însemna punerea de-o parte a preceptului (Matei 5:38 ş.urm.). Această atitudine radicală în problemele legate de Lege a făcut ca Isus să fie un pericol pentru gruparea cărturarilor, iar popularitatea ideilor Lui a făcut necesară eliminarea Lui. Se pare că acest conflict a fost încins, ambele părţi folosind cuvinte aspre (Marcu 3:22; Matei 23:1-36). Isus S-a văzut obligat să condamne atitudinea legalistă a autorităţilor scribale, mai mult decât tradiţiile lor.

BIBLIOGRAFIE
R. J. Banks, Jesus and the Law in the Synoptic Tradition, 1975.

e. Minunile

Scrieri creştine şi necreştine atestă că Isus a fost cunoscut de contemporanii Săi ca un făcător de *minuni. Marea majoritate a minunilor relatate sunt vindecări miraculoase, iar evangheliile prezintă vindecările - implicând adesea un număr mare de oameni - ca un aspect obişnuit al lucrării lui Isus (Marcu 1:32-34; 3:7-12; 6:55 ş.urm.; Luca 7:21 ş.urm.). Adeseori vindecările miraculoase sunt însoţite de exorcism, scoatere de demoni (dar de obicei este făcută o diferenţiere atentă între aceste cazuri, de ex. Marcu 1:32-34; Luca 13:32) (*DEMONIZARE). Amândouă aceste activităţi au fost făcute şi de ucenicii Săi atunci când au mers în Numele Lui (Marcu 6:13; Matei 10:8) şi de obicei ele fac parte integrantă din propovăduirea Sa, fiind aspecte ale unei nimiciri complete a forţelor răului, în manifestarea lor fizică sau spirituală.

Vindecările şi exorcismul erau aspecte acceptate ale activităţii oamenilor evlavioşi din iudaismul secolului 1, dar nici un alt contemporan al lui Isus nu a făcut vindecări cu o asemenea intensitate ca şi Isus (*SĂNĂTATE, V.). Gama bolilor pe care le-a vindecat este foarte largă, de la paralizie la orbire şi de la lepră la vindecarea unei urechi tăiate. Sunt redate de asemenea trei cazuri de readucerea la viaţă a unor persoane care muriseră recent. Spre deosebire de unii exorcişti contemporani, el a folosit un ritual foarte redus sau chiar nici un ritual, deseori singurul mijloc pe care l-a folosit a fost o poruncă scurtă (Matei 8:8 ş.urm., 16). Impresia dominantă pe care ne-o formăm este aceea de autoritate asupra răului fizic şi spiritual, cât şi de compasiune pentru cei în nevoie. Lucrarea Lui de vindecare nu a fost o încercare de a obţine popularitate, nici nu a fost menită în principal să dovedească ceva, ci a fost o reacţie naturală a milei Sale faţă de nevoile umane pe care le-a întâlnit.

Celelalte minuni („asupra naturii") făcute de Isus sunt relativ puţine, dar şi de data aceasta poate fi observat în majoritatea lor acelaşi tipar de reacţie normală şi altruistă la o nevoie strângentă - hrănirea mulţimilor flămânde, asigurarea vinului într-o situaţie de criză, asigurarea peştelui după o noapte de pescuit zadarnic, potolirea unei furtuni pe mare. Faptul că Isus a soluţionat asemenea probleme prin mijloace miraculoase nu a fost atât o manifestare deliberată a puterii Sale, cât mai curând un rezultat firesc al esenţei Persoanei Sale. Numai umblarea pe apă şi uscarea bruscă a smochinului se pare că au fost făcute pentru a-i învăţa pe ucenici ceva despre natura Persoanei şi a misiunii Sale, şi nu pentru a satisface o anumită nevoie.

Prin urmare, minunile nu sunt dovada naturii divine a lui Isus, deşi aceasta este subînţeleasă în ele. Ele sunt o parte inevitabilă a lucrării mai cuprinzătoare de izbăvire de sub puterea răului şi de învingere a lui.

f. Poziţia politică

Acuzaţia pentru care Isus a fost condamnat în cele din urmă a fost aceea de răzvrătire politică (Luca 23:2): El a pretins că este „împăratul iudeilor". Deşi titlul nu apare niciodată în afirmaţiile Sale, Isus a vorbit adesea despre *„Împărăţia lui Dumnezeu" ca fiind obiectul misiunii Sale (vezi mai jos, VII. d.), iar o asemenea expresie, în special în Galilea, putea primi o interpretare naţionalistă. O mare parte a sprijinului pe care l-a primit la început s-a datorat probabil speranţelor că El va conduce o revoltă împotriva Romei şi acestea au culminat cu încercarea nereuşită de al forţa să accepte titlul de „rege" (Ioan 6:14 ş.urm). După acest incident se pare că sprijinul Său a scăzut şi o parte tot mai mare a timpului Său a fost petrecută pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi despre adevărata natură a misiunii Sale.

Unii scriitori moderni (în special S. G. F. Brandon, Jesus and the Zealots, 1967) au încercat să arate că intenţiile lui Isus au fost de fapt politice şi că natura spirituală a Împărăţiei Sale este o născocire mai târzie a evangheliilor pentru a ascunde scopul Său revoluţionar. Deşi este cert că Isus nu a fost atât de orb faţă de problemele politice şi sociale cum au sugerat unii creştini mai pietişti, ideea lui Brandon implică o rescriere completă a evangheliilor pe baza unei speculaţii prea puţin fondate. Isus, aşa cum ni-L prezintă evangheliile, S-a străduit să corecteze înţelegerea greşită a naturii misiunii Sale (Marcu 8:27-38; 12:35-37; 14:61 ş.urm.) a evitat publicitatea şi demonstraţiile populare până în ultima săptămână a lucrării Sale, a refuzat să întărească poziţia naţionalistă atunci când a fost întrebat cu privire la validitatea impozitelor puse de romani (Marcu 12:13-17), iar prefectul roman L-a declarat nevinovat de instigare la revoltă (Luca 23:13-16). Atitudinea Sa declarată faţă de poporul evreu din vremea Sa, pe care l-a văzut apropiindu-se de pedeapsa finală pentru respingerea mesagerilor lui Dumnezeu, în distrugerea iminentă a Ierusalimului (Luca, 11:47-51; 13:25-35 etc.), este incompatibilă cu sentimentele naţionaliste. Circumstanţele în care s-a desfăşurat lucrarea Sa au făcut în mod inevitabil ca El să fie suspectat de ambiţii politice, dar există numeroase dovezi că intenţiile Sale nu au fost de această natură, chiar dacă unii dintre urmaşii Săi au aşteptat ca El să adopte un rol naţionalist. (*MESIA, II. a.).

BIBLIOGRAFIE
M. Hengel, Victory over Violence, 1973; J. H. Yoder, The Politics of Jesus, 1972; A. Richardson, The Political Christ, 1973; M. Langley, „Jesus and Revolution", NIDNTT 3, p. 967-981.

g. Autoritatea lui Isus

Evangheliile ne spun că impresia dominantă creată de lucrarea lui Isus a fost aceea de autoritate. Lucrul acesta este adevărat atât cu privire la învăţătura Sa îndrăzneaţă care s-a auto-confirmat (Marcu 1:22) cât şi cu privire la activitatea Sa miraculoasă (Marcu 1:27; Matei 9:8). Autoritatea Sa personală l-a impresionat pe sutaşul păgân (Matei 8:8 ş.urm.), i-a determinat pe ucenici să şi părăsească familiile şi slujbele ca să-L urmeze pe El şi i-a făcut pe toţi să fugă din faţa Lui atunci când a intrat în curtea Templului şi i-a izgonit pe negustori (Matei 11:15-17). Deşi Isus Însuşi a refuzat să spună deschis care este sursa autorităţii Sale (Marcu 11:27-33), se subînţelege clar că autoritatea era derivată de la Dumnezeu, iar afirmaţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu a transmis acelaşi înţeles. După înviere El a proclamat deschis autoritatea Sa universală (Matei 28:18; cf. Ioan 17:2).

VI. Sfârşitul lucrării lui Isus

a. Ultima săptămână în Ierusalim

Ultima vizită a lui Isus la Ierusalim a fost făcută în mod deliberat, ştiind că va duce la confruntarea finală cu autorităţile, culminând cu moartea Sa (Luca 13:33; 18:31-33). A fost făcută în vremea *Paştelor, când Ierusalimul era înţesat de pelerini şi când toată lumea se gândea la moarte şi răscumpărare. Câteva incidente au o importanţă specială.

1. Intrarea. Sosirea lui Isus la Ierusalim a fost în mod intenţionat dramatică. În loc să sosească neobservat printre miile de pelerini, Isus a planificat o intrare în cetate uşor de observat, călare pe un măgar, în timp ce ucenicii Săi şi alţi pelerini Îl salutau cu strigăte de *„Osana" (Marcu 11:1-10). A fost o aluzie vizibilă la Zaharia 9:9-10, profeţia despre sosirea regelui la Ierusalim călare pe un măgar. Intenţia clară a acţiunii a fost să indice mesianitatea Lui şi a fost interpretată în felul acesta de mulţimi, între care se aflau mulţi dintre foştii lui sprijinitori din Galilea. Profeţia vorbeşte despre un rege al păcii, dar probabil că mulţi au interpretat gestul într-un sens naţionalist militant.

2. Curăţirea Templului. Una dintre primele acţiuni ale lui Isus după sosirea în cetate a fost din nou intenţionat, o acţiune simbolică. El a scos din incinta Templului pe vânzătorii de animale de jertfă şi pe schimbătorii de bani speciali pentru Templu, vânzători al căror comerţ era aprobat oficial de autorităţile preoţeşti în perioada Paştelor (Marcu 11:15-18). Această acţiune nu a exprimat numai repudierea conducerii religioase din vremea Sa ci şi repudierea atitudinii lor faţă de închinare. Acţiunea a amintit în mod inevitabil pasaje cum sunt Maleahi 3:1-4 şi Zaharia 14:21 şi a întărit astfel şi mai mult revendicarea mesianitătii Sale. (Ar trebui observat, în trecere, că obiectul „violenţei" lui Isus nu a fost stăpânirea romană, ci autorităţile evreieşti; aceasta nu a fost o expresie a militantismului naţionalist.)

3. Controverse. Săptămână a fost marcată de un dialog permanent cu autorităţile religioase. Sunt relatate câteva dispute concrete, referindu-se la sursa autorităţii lui Isus (Marcu 11:27- 33), atitudinea Lui faţă de impozitele cerute de romani (Marcu 12:13-17), problema învierii morţilor (Marcu 12:18-27), cea mai mare poruncă (Marcu 12:28-34) şi poziţia lui Mesia ca „fiu al lui David" (Marcu 12:35-37). Asemenea discuţii au avut loc în public, pe când Isus învăţa pe oameni în curţile Templului, iar scopul lor a fost să smulgă de la Isus afirmaţii hulitoare sau periculoase din punct de vedere politic şi care să poată fi folosite împotriva Lui. Isus a evitat orice răspunsuri incriminatoare şi cu toate acestea a reuşit să dea câteva învăţături importante. Pentru a arăta clar că neagă conducerea de atunci a Israelului a mers chiar mai departe, în pilda vierilor (Marcu 12:1-12), cât şi în polemica permanentă cu cărturarii şi fariseii (în special Matei 23). De asemenea, a prezis mai detaliat distrugerea viitoare a Ierusalimului şi a Templului său (Marcu 13).

4. Cina cea de taină. Această „cină de rămas bun" a fost de asemenea aranjată dinainte (Marcu 14:13-16) şi a fost un act deliberat. Într-un oarecare sens era o masă de *Paşte, deşi probabil că a fost servită cu o zi înainte de celebrarea oficială, ştiind că seara următoare avea să fie prea târziu. (vezi *CINA DOMNULUI, I. a. pentru detalii cu privire la dată.) La masa aceasta Isus a dat câteva învăţături vitale celor mai apropiaţi dintre ucenici, având în vedere plecarea Lui iminentă, şi le-a revelat de asemenea că avea să fie trădat de unul dintre ei (deşi se pare că nu l-a identificat explicit pe trădător, decât poate lui Ioan, Ioan 13:23-26). În cursul cinei atenţia s-a concentrat asupra împărţirii simbolice a plinii şi a vinului pe care a făcut-o ca un simbol că moartea Sa avea să fie pentru binele ucenicilor Săi (şi pentru „mulţi" afară de ei). Acest act simbolic (îndeplinit în contextul sărbătoririi răscumpărării la Paşte) a fost cea mai clară afirmaţie despre scopul răscumpărător al morţii Sale pe care a făcut-o vreodată Isus şi a devenit, aşa cum a cerut El însuşi, centrul atenţiei în închinarea urmaşilor Săi. (vezi *CINA DOMNULUI, I. b. cu privire la semnificaţia cuvintelor folosite cu acest prilej.) Afirmaţiile Sale au pus capăt oricăror îndoieli pe care se poate să le fi avut ucenicii Săi cu privire la hotărârea Lui de a primi moartea ca fiind voia Tatălui pentru El.

b. Judecata şi moartea

Isus a fost arestat pe ascuns în timpul nopţii pe coasta Muntelui *Măslinilor. Acţiunea lui Iuda, ca un informator din cadrul grupului, le-a permis autorităţilor să-l găsească printre miile de pelerini care şi-au întins corturile pe coasta muntelui, iar Isus a refuzat să evadeze sau să Se împotrivească arestării, acceptând - după rugăciunea Sa de predare în *Ghetsimani - că acesta era scopul lui Dumnezeu.

O succesiune de anchete din timpul acelei nopţi şi din dimineaţa zilei următoare (vineri) constituie aşa numita *„Judecată a lui Isus". La început, probabil în mod neoficial, a avut loc o anchetă înaintea lui *Ana, marele preot destituit (Ioan 18:12-23), fără a produce vreun rezultat. Au urmat două audieri înaintea lui *Caiafa şi a *Sinedriului, prima în timpul nopţii iar a doua dimineaţa devreme; prima probabil că a fost o anchetă făcută în pripă, a doua a fost o întrunire a întregului Sinedriu, pentru a ratifica concluziile primei întruniri şi pentru a da verdictul oficial că Isus era vinovat de blasfemie. Nu se ştie exact care se crede că a fost blasfemia Sa, dar faptul că El a acceptat titlul mesianic şi aluziile Sale la Psalmul 110:1 şi Daniel 7:13 pentru a prezice restaurarea şi puterea Lui viitoare (Marcu 14:61 ş.urm.) au fost desigur factori decisivi. Potrivit legii iudaice pedeapsa pentru blasfemie era moartea. Dar în perioada aceasta puterea de a impune pedeapsa capitală o avea numai prefectul roman (vezi *JUDECATA LUI ISUS), iar blasfemia nu era o acuzaţie admisă de legea romană. De aceea Isus a fost adus înaintea lui *Pilat sub acuzaţia de răzvrătire politică, în temeiul faptului că El a folosit titlul de „Împăratul iudeilor".

Ezitarea lui Pilat de a-L judeca şi de a-L condamna pe Isus poate fi explicată în principal prin dispreţul său pentru supuşii săi evrei şi pentru problemele lor religioase (pentru detalii cu privire la alte incidente, vezi *PILAT). Înţelegerea faptului că acuzaţia era neîntemeiată şi că activitatea lui Isus nu a fost aceea a unui revoluţionar politic nu a făcut decât să mărească reticenţa lui. Dar încercările de a scăpa de problemă prin trimiterea cazului la Irod Antipa (Luca 23:6-12), prin oferta de a-L elibera pe Isus potrivit cu obiceiul amnistiei de Paşte (Marcu 15:6-15), prin *biciuirea lui Isus fără a-l fi dat pedeapsa capitală (Ioan 19:1-5) şi prin declararea directă a nevinovăţiei lui Isus (Luca 23:22 etc.) s-au dovedit toate fără succes în faţa unei expresii orchestrate cu grijă a ostilităţii populare faţă de Isus. Factorul decisiv a fost insistenţa autorităţilor evreieşti că nu putea fi ignorată o ameninţare la adresa stăpânirii romane; ei dădeau de înţeles că dacă nu-L condamnă pe Isus aveau să raporteze lucrul acesta superiorilor lui Pilat (Ioan 19:12). Isus a fost condamnat să fie răstignit.

Pentru detalii cu privire la răstignire ca metodă de execuţie, vezi articolul *Crucea. Aceasta era metoda de executare a unui sclav infractor sau a unui rebel împotriva puterii imperiale. Agonia publică prelungită era menită să-i sperie pe toţi care ar fi avut intenţia de răzvrătire.

Răstignirea lui Isus nu a fost neobişnuită în desfăşurarea sa. Lucrul neobişnuit a fost rezistenţa şi răbdarea victimei. În ciuda biciuirii sălbatice din partea romanilor, în ciuda batjocurilor din partea soldaţilor, în ciuda purtării crucii grele şi în ciuda răstignirii însăşi, cuvintele lui Isus care ne sunt redate din timpul răstignirii sunt cuvinte de iertare şi preocupare pentru alţii, cât şi o rugăciune către Tatăl Său (*CELE ŞAPTE CUVINTE). Purtarea Lui aparte l-a impresionat pe sutaşul roman (Marcu 15:39; cf. Luca 23:47) şi chiar pe unul dintre cei răstigniţi alături de El (Luca 23:40-42).

Neobişnuită a fost şi iuţeala morţii Sale; rareori se întâmpla ca oamenii răstigniţi să moară în aceeaşi zi, iar moartea survenea numai după o perioadă lungă de pierdere repetată a cunoştinţei. Isus a murit repede şi se pare că moartea Lui a fost un act deliberat al voinţei Sale (Luca 23:46; cf. Ioan 19:30). Ultimul Lui strigăt: „S-a isprăvit" (Ioan 19:30) arată că El nu a fost o victimă a circumstanţelor, ci El a deţinut controlul asupra situaţiei, fiind asemenea actorului care îşi cunoaşte rolul într-o dramă de importanţă crucială.

Înmormântarea lui Isus a fost un alt aspect neobişnuit şi arată sprijinul de care continua să se bucure în cercuri influente; trupurile celor răstigniţi erau lăsate de obicei neîngropate. Mormântul săpat în stâncă, aparţinând lui *Iosif din Arimatea, probabil că a fost unul dintre mai multe morminte din zona aceea (*ÎNMORMÂNTARE ŞI JELIRE).

BIBLIOGRAFIE
J. Blinzler, The Trial of Jesus, 1960; A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the NT, 1963; P. Winter, On the Trial of Jesus, 1961; E. Bammel (ed.), The Trial of Jesus, 1970; D. R. Catchpole, The Trial of Jesus, 1971.

c. Învierea şi înălţarea

Faptul că mormântul lui Isus a fost găsit gol duminică dimineaţa după învierea sa este prezentat în diferite moduri de toate cele patru evanghelii şi nu poate fi contestat pe temeiuri istorice. Explicaţiile acestui fapt care contestă *învierea literală a trupului lui Isus sunt în întregime speculative şi sunt supuse la obiecţii mai puternice decât faptul pe care încearcă să-l discrediteze.

Evangheliile şi scrierile lui Pavel (an 1 Corinteni 15) atestă împreună probabil unsprezece întâlniri separate cu Isus cel înviat an perioada care a urmat imediat după acea duminică dimineaţa. Caracterul diferit şi în general neaşteptat al arătărilor, diferitele grupuri implicate (de la persoane individuale până la un grup de peste 500), nu ne permite să le categorisim ca halucinaţii, iar dificultatea armonizării tuturor împreună (cum este cazul cu relatările despre mormântul gol) arată că este şi mai puţin probabil că a existat o conspiraţie menită să propage o minciună bine intenţionată.

Pe aceste temeiuri, creştinii au tras concluzia că Isus a înviat cu adevărat din morţi, cu un trup care, deşi era eliberat de unele limitări ale timpului şi spaţiului, (putea trece prin uşi închise, putea apare şi dispare instantaneu), a fost totuşi un trup fizic, capabil să frângă pâinea şi să mănânce, fiind posibil ca Isus să fie confundat cu un grădinar sau cu un călător oarecare.

Timp de câteva săptămâni Isus a continuat să Se arate în felul acesta la ucenicii Săi, în întâlniri individuale, fără să locuiască sau să călătorească împreună cu ei. După ce i-a convins de victoria Sa asupra morţii şi după ce i-a asigurat că vor putea continua să se bazeze pe prezenţa şi ajutorul Lui chiar şi atunci când El nu va mai fi în mijlocul lor, Isus a plecat din mijlocul lor într-un mod care a arătat că prezenţa lui fizică nu mai era necesară (Faptele Apostolilor 1:9-11; *ÎNĂLŢAREA). Lor le revenea rolul să continue în viitor misiunea pe care a început-o El, misiunea în care El avea să fie prezent întotdeauna în mod spiritual alături de ei (Matei 28:18-20).

BIBLIOGRAFIE
E. M. B. Green, Man Alive!, 1967; E. L. Bode, The First Easter Morning, 1970; J. N. D. Anderson, A Lawyer among the Theologians, 1973, cap. 3-4.

VII. Învăţătura lui Isus

Învăţătura lui Isus nu este uşor de expus într-o formă sistematică; ea nu a fost prezentată într-un tratat organizat, ci într-o diversitate de situaţii şi întâlniri din viaţa de toate zilele. Într-un articol cum este cel de faţă putem selecta numai câteva teme şi aspecte cheie din învăţătura Sa, concentrându-ne asupra celor care au fost mai distinctive şi mai neaşteptate în condiţiile iudaismului din secolul 1.

a. Forme de predare

Din punct de vedere al formei, învăţătura lui Isus are multe elemente comune cu metodele tradiţionale folosite de învăţătorii evrei. Argumentele sale din Scripturi şi cu privire la acestea, îndemnurile Sale etice, regulile Sale de conduită, pildele Sale şi prezicerile Sale escatologice pot fi asociate toate, în termenii metodei de predare, cu iudaismul rabinic sau sectar din perioada aceea. La fel şi ritmul şi forma poetică pe care o îmbracă uneori învăţătura Sa, ajutând la memorare. Caracterul unic al învăţăturii Sale este dat de tonul şi conţinutul ei. De exemplu, deşi *pilda era o formă de predare cunoscută şi acceptată. În literatura rabinică nu găsim nimic care să se poată compara cu varietatea şi cantitatea pildelor lui Isus, ca să nu mai vorbim de aspectele doctrinare şi etice pe care le comunică.

O caracteristică a învăţăturii lui Isus este faptul că nu a fost prezentată în prelegeri de tip academic. Ea s-a născut din întâlniri personale, din întrebările ridicate de interlocutori, din dezbateri cu autorităţile religioase (iniţiate de obicei de acestea) şi din nevoia de a-i învăţa pe ucenici în lumina suferinţelor şi morţii Sale iminente şi în lumina rolului lor în continuarea misiunii Lui după aceea. Deşi Isus s-a adresat prin „cuvântări" mulţimilor, vorbind adesea timp îndelungat (de ex. Marcu 6:34 ş.urm.), discursurile structurate cu grijă pe care le găsim în evanghelii (de ex. *PREDICA DE PE MUNTE şi cuvântările din EVANGHELIA DUPĂ *IOAN) poartă pecetea unei compilări ulterioare a afirmaţiilor lui Isus, fără să fie transcrieri ad litteram ale cuvântărilor ţinute.

Deosebit de caracteristice pentru învăţătura lui Isus sunt epigramele, expresii şocante care folosesc adesea în mod deliberat exagerarea şi paradoxul pentru a sublinia o idee (de ex. Marcu 10:25; 12:17; Luca 9:24, 58,60, 62). Ilustraţiile sunt frecvente şi plastice. Uneori El a folosit mijloace vizuale sau acţiuni simbolice (de ex. Matei 18:2; Ioan 13:1-15). Învăţătura lui Isus nu se poate să fi fost plictisitoare şi de aceea a putut fi memorată mult mai uşor decât învăţăturile mai formale sau mai stilizate. Mai presus de toate, nu este o învăţătură pur teoretică, ci una legată de viaţă.

b. Folosirea Vechiului Testament

Isus Şi-a bazat învăţătura Sa cu fermitate pe VT. Cuvintele Sale redate în evanghelii conţin mai mult de 40 de citate exacte, vreo 60 de aluzii verbale clare şi alte referiri la pasaje din VT şi peste 100 de alte aluzii posibile, când este greu să spunem dacă este avută în vedere o anumită referinţă sau dacă gândirea lui Isus era pătrunsă atât de mult de cuvintele şi ideile VT încât El Se exprima în mod inevitabil în moduri care ne aduc aminte de VT.

El a folosit VT în toate aspectele învăţăturii Sale. El a discutat cerinţele legale şi etice ale VT şi le-a folosit ca bază pentru propria Sa învăţătură morală (de ex. Matei 5:17-48; Marcu 10:2-9; 12:28-31). El a folosit naraţiunile istorice ale VT pentru a ilustra aspecte din propria Sa învăţătură (de ex. Marcu 2:25 ş.urm.; Matei 12:40-42; 24:37-39). În dezbaterile cu liderii religioşi El a făcut de obicei apel la VT ca auroritate finală şi uneori i-a mustrat pentru lipsa lor de înţelegere a principiilor fundamentale (de ex. Marcu 7:6-13; 12:24; Matei 12:3-7). Dar Isus a folosit VT în multe moduri, mai ales în învăţătura Sa cu privire la natura şi misiunea propriei Sale persoane.

Uneori El a citat doar profeţii din VT care îşi găseau împlinirea în El. Multe dintre acestea sunt profeţii despre viitorul *Mesia şi acestea nu sunt deloc surprinzătoare pentru creştini (pentru detalii vezi g., mai jos). Dar multe dintre pasajele la care a făcut El aluzie în contextul acesta nu-L menţionează pe Mesia, ci numai pe Dumnezeu Însuşi care vine ca să judece şi să mântuiască (de ex. Matei 11:5, aluzie la Isaia 35:5 ş.urm.; Luca 19:10, aluzie la Ezechiel 34:16, 22; Luca 22:20, aluzie la Ieremia 31:31); Isus a considerat că aceste profeţii s-au împlinit prin venirea Sa. Şi mai remarcabil este faptul că multe pasaje care nu sunt predictive, ci sunt simple relatări despre persoane sau evenimente istorice etc, sunt luate totuşi ca modele care sunt „împlinite" în misiunea lui Isus (de ex. Matei 12:40-42 se referă la Iona şi Solomon; Matei 4:4, 7, 10 se referă la experienţa lui Israel în pustie, în Deuteronom 8:3; 6:16, 13; Marcu 12:10 ş.urm. citează Psalmul 118:22 ş.urm.). Ultima metodă de folosire a VT este dezvoltată mai mult în restul NT (în special în Evrei) şi este cunoscută în general sub numele de *„tipologie". Numeroase aluzii incidentale de pe tot parcursul învăţăturii lui Isus arată că El a văzut lucrarea Sa ca „împlinirea" nu numai a profeţiilor explicite din VT, ci a întregului tipar al acţiunii lui Dumnezeu în istoria Israelului redată în VT.

BIBLIOGRAFIE
R. T. France, Jesus and the Old Testament, 1971; J. W. Wenham, Christ and the Bible, 1973.

c. Vremea împlinirii

Primele cuvinte ale lui Isus care ne sunt redate din lucrarea Sa în Galilea sunt o declaraţie concisă a premizei de bază a întregii Sale învăţături: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Marcu 1:15). În Evanghelia după Luca prima prezentare publică a lui Isus se concentrează asupra afirmaţiei: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură" (Isaia 61:1 ş.urm.; Luca 4:21). În tot cursul lucrării Sale această notă de împlinire profetică este de o importanţă centrală. Aceasta a fost sosirea lui Mesia, venirea Zilei Domnului care a fost aşteptată îndelung de către evrei, împlinirea tuturor speranţelor VT (vezi b. mai sus). Deşi El nu a folosit pe faţă titlul „Mesia" (vezi g., mai jos, şi *MESIA, II. a.), El nu a negat niciodată că acesta a fost rolul Său şi atunci când Ioan Botezătorul L-a întrebat direct, El a răspuns cu o afirmaţie clară (Matei 11:2-6, aluzie la Isaia 35:5 ş.urm. 61:1).

Prin urmare, potrivit propriei Sale învăţături, venirea lui Isus inaugurează o eră nouă. Numeroasele secole de aşteptare au făcut acum loc împlinirii. Folosirea tipologiei (vezi b. mai sus) de către Isus arată că El nu considera lucrarea Sa ca o repetare a tiparului de acţiune al lui Dumnezeu din trecut, ci o considera punctul culminant al acesteia. Aceasta este acţiunea finală şi definitivă prin care Dumnezeu aduce zilele promise de mântuire (şi judecată). De aici încolo lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii se concentrează asupra lui Isus Însuşi, asupra învăţăturii Sale şi, în special asupra lucrării Sale mântuitoare prin suferinţe, moarte şi restaurare.

Observarea acestui aspect este vitală pentru înţelegerea semnificaţiei unei părţi mari a învăţăturii lui Isus. El nu S-a limitat doar să reafirme ceea ce exista deja în VT, ci a subliniat lucrurile spre care indica VT şi în care îşi împlineşte rolul. De acum încolo VT poate fi înţeles cu adevărat în sens Cristologic.

În felul acesta Isus nu aprobă nicidecum căutarea împlinirii profeţiei în evenimente din lume care nu au nici o legătură cu lucrarea Sa. El însuşi este centrul împlinirii şi acea împlinire a avut loc o dată cu venirea Lui.

Aspectul acesta este rezumat în anunţarea *„legământului nou" la Cina Domnului (Luca 22:20; 1 Corinteni 11:25). Aşa cum a profeţit Ieremia (Ieremia 31:31-34), legământui făcut cu Israel la Sinai (Exod 24 etc.) este înlocuit cu un legământ nou, bazat pe moartea lui Isus ca jertfă. A început o eră nouă.

d. Împărăţia lui Dumnezeu

Ideea împlinirii profeţiilor în prezent şi ideea unei ere noi iese în relief în mod deosebit în învăţătura lui Isus despre *Împărăţia lui Dumnezeu, una dintre temele Lui centrale. El foloseşte termenul în contexte diferite, aşa încât este necesară o definire atentă a înţelesului. Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă suveranitatea lui Dumnezeu, situaţia în care Dumnezeu deţine controlul, înseamnă domnia sau stăpânirea Sa. Deşi într-un sens Dumnezeu deţine întotdeauna controlul, este adevărat că omul respinge suveranitatea Lui şi se răzvrăteşte. Prin urmare, „venirea Împărăţiei" indică aplicarea practică a domniei lui Dumnezeu în problemele oamenilor şi acesta este sensul în care Isus a anunţat venirea Împărăţiei atunci când Şi-a început lucrarea (Marcu 1:15). Alte afirmaţii întăresc mesajul că venirea Sa a făcut deja ca domnia lui Dumnezeu să fie operativă (de ex. Matei 12:28; Luca 17:20 ş.urm.). În felul acesta el a putut vorbi deja despre oameni care „intră" sau care „primesc"
Împărăţia (Marcu 10:15, 23-25; Luca 12:31; 16:16) şi a putut să-i asigure pe ucenici că „Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră" (Luca 6:20; cf. Matei 5:3, 10).

În acelaşi timp, există un sens important în care Împărăţia continuă să fie de domeniul viitorului, când „va veni cu putere" (Marcu 9:1; cf. Matei 6:10; Luca 19:11; 22:18); acceptarea suveranităţii lui Dumnezeu care a fost accesibilă tuturor oamenilor prin lucrarea lui Isus şi care a fost realizată în viaţa celor care L-au urmat (în sensul acela Împărăţia era deja prezentă) va deveni într-o zi un fapt universal, când toţi oamenii de pretutindeni vor recunoaşte stăpânirea lui Dumnezeu.

Acea împlinire viitoare este orizontul final al Împărăţiei proclamate de Isus, dar este completarea finală a procesului început deja în timpul lucrării Lui pământeşti. Era nouă pe care a venit să o aducă Isus este era stăpânirii lui Dumnezeu. Atunci când oamenii răspund în mod individual la mesajul Lui, stăpânirea lui Dumnezeu este stabilită în mod progresiv. Aspectul trecut şi cel viitor se combină într-o panoramă grandioasă a istoriei iar punctul culminant este încă de domeniul viitorului. Dar în centru stă Isus Însuşi, deoarece ca răspuns la învăţătura Lui şi prin credinţa în lucrarea Lui mântuitoare omul poate fi repus într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi, în felul acesta, poate intra în „Împărăţia lui Dumnezeu".

BIBLIOGRAFIE
G. E. Ladd, Jesus and the Kingdom, 1966 (ed. rev., The Presence of the Future, 1973).

e. Dumnezeu Tatăl

Aşadar, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu este esenţial să acceptăm stăpânirea lui Dumnezeu, iar aceasta presupune o relaţie nouă cu Dumnezeu. Isus i-a învăţat pe urmaşii Săi, pe cei care prin lucrarea Lui au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu, să-L considere pe Dumnezeu Tatăl lor. Această imagine foarte personală a relaţiei dintre ucenic şi Dumnezeu apare foarte frecvent în evanghelii şi este una dintre trăsăturile noi şi distinctive ale învăţăturii lui Isus. El i-a învăţat să I se adreseze lui Dumnezeu ca „Tatăl nostru care eşti în ceruri" (Matei 6:9; *TATĂL NOSTRU) şi să se bazeze pe grija Lui pământească în probleme practice cum sunt mâncarea şi îmbrăcămintea, deoarece „Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de ele" (Matei 6:25-34). Ei se putea baza pe Tatăl lor ca să-i ocrotească (Matei 10:28-31) şi ca sa le dea lucruri bune (Matei 7:7-11). În calitate de fii ai Tatălui lor ei trebuie să fie ca şi El, perfecţi (Matei 5:43-48).

Prin urmare, învăţătura lui Isus despre Dumnezeu ca Tată nu este o afirmaţie generală despre bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, ci descrie o relaţie specială de dragoste şi încredere care este accesibilă numai pentru cei care au intrat în Împărăţie. Concepţia este total opusă universalismului vag sau religiozităţii formale. Este o relaţie exclusivă şi intimă.

Dar dacă învăţătura lui Isus despre Dumnezeu ca Tată al ucenicilor Săi a fost nouă, şi mai remarcabilă a fost afirmaţia Sa - şi mai exclusivă - că El este Fiul lui Dumnezeu. El I S-a adresat în mod obişnuit lui Dumnezeu ca „Tată" sau „Tatăl Meu", indicând o intimitate nemaiauzită până atunci în religia iudaică. (Vezi J. Jeremias, „Abba", în The Prayers of Jesus, 1967, p. 11-65). În Evanghelia după Ioan marea majoritate a referirilor la Dumnezeu ca Tată (în peste 100 de cazuri), textul se referă la Dumnezeu ca Tatăl lui Isus. Caracterul exclusiv al acestei relaţii este arătat de faptul că Isus nu a spus niciodată că este Fiul lui Dumnezeu în acelaşi sens ca şi ucenicii Săi; El nu S-a referit niciodată la Dumnezeu ca „Tatăl nostru", încluzându-Se şi pe Sine în „nostru". Matei 11:27 rezumă relaţia: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere".

Există două moduri distincte de a-L avea pe Dumnezeu ca Tată. Este unitatea esenţială Tată/Fiu care este în exclusivitate prerogativul lui Isus; este apoi privilegiul ucenicului - un privilegiu pe care i-l poate acorda numai Isus, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi dependenţa de El ca Tatăl Său ceresc. Nu avem nici o indicaţie că Isus ar fi susţinut o învăţătură mai generală despre *Dumnezeu ca Tată al tuturor oamenilor.

BIBLIOGRAFIE
J. Jeremias, New Testament Theology, 1, 1971, p. 56-68; 178-203.

f. Etica Împărăţiei

Atacul lui Isus împotriva legalismului şi tendinţa Lui de a pune nevoia personală mai presus de regulile convenţionale (vezi mai sus, punctele V. c.,d.) sunt reflectate în normele etice pe care le-a prescris pentru ucenicii Săi. Nu este vorba de o slăbire a standardului moral; standardul este perfecţiunea (Matei 5:48). Neprihănirea pe care o cere El este mai mare decât aceea a celor mai mulţi legalişti scrupuloşi (Matei 5:20). Dar măreţia ei nu constă în proliferarea şi mai pronunţată a regulilor de conduită (de fapt Isus nu a încercat să stabilească un cod complet de norme etice pentru toate domeniile vieţii), ci într-o examinare mai critică a motivelor şi atitudinilor. Totuşi exista reguli (*PREDICA DE PE MUNTE conţine multe dintre ele), dar cerinţa lui Isus se concentrează asupra gândului care stă la baza acţiunii (de ex. Matei 5:21-28; Marcu 7:14-23). Un aspect remarcabil în învăţătura sa este locul central pe care-l ocupă dragostea (Marcu 12:28-34; cf. Luca 6:27-35; Matei 7:12; Ioan 13:34 ş.urm.; 15:12-17 etc.); şi pentru ca această cerinţă să nu fie redusă la sentimentalism, Samariteanul milostiv este dat ca un exemplu de dragoste în acţiune (Luca 10:25 ş.urm.), iar slujirea altruistă este criteriul adevăratei măreţii (Marcu 10:42-45).

O asemenea dragoste practică trebuie în mod inevitabil să aibă efect asupra atitudinilor şi acţiunilor sociale. Din cât citim în evanghelii, Isus nu a făcut propuneri concrete pentru reforma societăţii, după cum nu S-a angajat nici în agitaţie politică (vezi mai sus, V. f.). Dar atât viaţa Lui (vezi mai sus punctele V. a...) cât şi învăţătura Lui tind să submineze acceptarea confortabilă a status quo-ului socio-economic. Recomandarea sărăciei (Luca 6:20- 25; Marcu 10:17-31; Matei 6:19-24) şi apelul Lui la generozitate nelimitată (Luca 6:24 ş.urm.; 12:33; 14:12-14; Marcu 10:21) furnizează o fundaţie, dacă nu chiar un cadru, pentru o etică socială foarte radicală, (Vezi R. T. France, „God and Mammon: the practical relevance of the teaching of Jesus", EQ 51, 1979, p. 3 ş.urm.)

Prin urmare, ucenicia este un angajament serios şi total care poate cere renunţare drastică nu numai la posesiunile materiale ci şi la reputaţie şi relaţii (Marcu 10:28-31; Matei 10:34-39). Ucenicia nu este pentru diletanţi (Luca 9:62). Ea cere o reorientare completă prin care Dumnezeu devine punctul de referinţă pentru viaţa şi gândirea omului (Matei 6:33 şi ideea principală din Matei 6), iar motivul principal nu este perspectiva răsplătirii de la oameni sau de la Dumnezeu, ci recunoştinţa pentru harul iertător al lui Dumnezeu (Matei 18:23-35; Luca 7:36-47).

Această reorientare şi nu regulile etice specifice sunt ceea ce caracterizează etica lui Isus drept radicală în comparaţie cu legalismul sau umanitarismul care a caracterizat cele mai bune sisteme religioase din vremea Sa.

g. Misiunea lui Isus

Am văzut că Isus S-a considerat pe Sine ca având rolul principal în aducerea Împărăţiei lui Dumnezeu. Speranţele VT aveau să-şi găsească împlinirea în misiunea Lui. Cu alte cuvinte, El a fost *Mesia.

Cu toate acestea, Isus aproape că nu S-a declarat niciodată Mesia, folosind acest termen. Singura ocazie când El a luat iniţiativa de a face această afirmaţie a fost în afara teritoriului iudaic (Ioan 4:25 ş.urm.). Când alţii L-au numit Mesia („Cristosul") El a acceptat ideea, dar a evitat cu grijă titlul şi l-a înlocuit cu titlul Său obişnuit de „Fiul omului" (Marcu 8:29-33; 16:61 ş.urm.; *MESIA, II. a.). Speranţa mesianică populară a evreilor era legată ferm de o interpretare politică şi naţionalistă a viitoarei zile de eliberare şi Isus nu a avut asemenea intenţii politice (vezi mai sus, V. f. Concepţia Lui despre misiunea Sa era de aşa natură încât iudaismul popular nu L-ar fi recunoscut sub acest nume, ca atare titlul însuşi era un impediment.

Dar dacă Isus a evitat titlul „Mesia" (şi o dată cu el titlul „Fiul lui David", cu un sens politic şi mai puternic, titlu pe care alţii l-au folosit la adresa Lui, dar pe care El nu l-a folosit niciodată), El S-a referit la câteva personaje din profeţiile din VT care au fost împlinite în lucrarea Lui. Patru sau cinci asemenea personaje ies în relief în învăţătura Lui şi selectarea lor este instructivă. El a fost Domnul lui David, aşa cum este descris în Psalmul 110:1 (Marcu 12:35-37; 14:62); păstorul/rege umil şi respins ce apare de câteva ori în Zaharia 9-13 (Matei 21:1-11; 24:30; 26:31); Robul Domnului care suferă, în Isaia 53 (Marcu 10:45; 14:24; Luca 22:37; *ROBUL DOMNULUI, II. a.) şi Unsul Domnului, în Isaia 61:1 (Luca 4:18 ş.urm.; Matei 11:4 ş.urm.); şi „Fiul omului" reabilitat şi întronat, în Daniel 7:13 ş.urm. (Marcu 8:38; 13:26; 14:62; Matei 19:28; 25:31; 28:18). Prin urmare, cu excepţia cazului din Daniel 7:13 ş.urm. (vezi mai jos, i.), accentul este pus cu tărie pe suferinţă, respingere şi moarte, pe o poziţie umilă şi nu pe una de dominare. Chiar şi discuţia despre Psalmul 110:1 din Marcu 12:35-37 este menită să-L disocieze pe Isus de titlul „Fiul lui David", titlu care avea implicaţiile sale politice; personajul dominant din mesianismul VT, un rege ca şi David, nu apare între personajele alese de Isus, ci este înlocuit cu o imagine de suferinţă şi umilire.

Probabil că acesta este motivul pentru care Isus S-a referit la Sine de obicei ca „Fiul omului". Alte titluri aveau deja un conţinut bine definit şi de obicei naţionalist, în timp ce „Fiul omului" nu era un titlu mesianic obişnuit în iudaismul contemporan (deşi Daniel 7:13 ş.urm. era un text citat adesea ca o profeţie mesianică, dar fără a folosi titlul ca atare) şi această expresie oarecum enigmatică (cf. Ioan 12:34) i-a permis lui Isus să definească concepţia Sa despre rolul Său mesianic. (Vezi de asememnea *MESIA, II. a.; *ISUS CRISTOS, TITLURILE LUI.)

Necesitatea suferinţei şi morţii Sale este o temă constantă în învăţătura lui Isus (în special în Marcu 8:31; 9:31; 10:33 ş.urm.; de asemenea Marcu 9:12; 10:38, 45; 12:6-8; 14:8, 21-25; Matei 26:54; Luca 9:31; 12:50; 13:32 ş.urm.; 17:25; 22:37; Ioan 10:11-15; 12:23-25 etc.) şi frecvent se accentuează că trebuie să fie aşa, deoarece aşa este scris.

Scopul acestei suferinţe şi morţi este expus foarte clar în câteva pasaje din Isaia 53, unde se vorbeşte despre rolul Robului Domnului care suferă pentru păcatele poporului Său, murind în locul lor şi punând „pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu"; astfel, Isus avea să-Şi dea viaţa „ca răscumpărare pentru mulţi" (Marcu 10:45), iar „sângele legământului", sângele Său avea să fie vărsat pentru mulţi „spre iertarea păcatelor" (Matei 26:28). Aceste cuvinte vorbesc despre jertfă, iar scopul morţii lui Isus este să fie jertfa supremă care să facă posibilă iertarea păcatelor şi restaurarea părtăşiei între om şi Dumnezeu, punând astfel capăt răzvrătirii omului şi aducându-i pe oameni în Împărăţia lui Dumnezeu. Această teologie a răscumpărării apare rareori şi aluziv în învăţătura lui Isus, dar înţelesul ei este clar şi este preluată apoi în teologia mai elaborată a lui Pavel şi a altor scriitori ai NT. (*ISPĂŞIRE, *RĂSCUMPĂRARE.)

BIBLIOGRAFIE
V. Taylor, Jesus and His Sacrifice, 1937; J. Jeremias, The Eucharistic Words of Jesus, 1966; R. T. France, Jesus and the Old Testament, 1971, cap. 4.

h. Poporul lui Dumnezeu

Se afirmă adesea că Isus nu a intenţionat să înfiinţeze o biserică. Dacă prin „biserică" se înţelege o organizaţie ierarhică formală, afirmaţia este adevărată. Dar concepţia misiunii Sale expusă mai sus a implicat în mod inevitabil crearea unei comunităţi noi a celor care au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu prin jertfa Sa răscumpărătoare. Această comunitate - care s-a concentrat la început în grupul Său de ucenici apropiaţi dar care a fost menită să includă pe toţi cei care acceptă învăţătura Sa, indiferent de rasă sau poziţie socială - ocupă un loc important în învăţătura Sa.

Cuvântul „biserică" (ekklesia) apare numai de două ori în evanghelii. În Matei 18:17 se referă la grupul local de urmaşi ai lui Isus care sunt întruniţi laolaltă pentru a soluţiona divergenţele dintre membri, iar în Matei 16:18 prefigurează concepţia NT despre biserica universală ca şi reprezentanta lui Isus pe pământ. Există însă şi alţi termeni care subînţeleg aceeaşi idee de comunitate bine definită: de ex. „turma mică" a lui Dumnezeu (Luca 12:32; cf. Marcu 14:27; Ioan 10:16), familia Lui (Marcu 3:34 ş.urm.; 10:29 ş.urm.; Matei 10:25) şi oaspeţii la masa Lui (Marcu 2:19; Matei 8:11 ş.urm.; 22:1-14).

Până atunci poporul Israel a fost poporul special al lui Dumnezeu. Isus a afirmat că de acum încolo adevăratul popor al lui Dumnezeu va fi în acelaşi timp mai cuprinzător şi mai îngust decât Israelul: ne-evreii vor primi loc la masa Lui, iar unii evrei nu vor primi loc (Matei 8:11 ş.urm.; cf. Matei 22:1-10). Ioan Botezătorul i-a avertizat că a fi evreu nu este o garanţie a mântuirii (Matei 3:8-10) iar Isus a preluat aceeaşi temă. În numeroase metafore şi aluzii ni se dă impresia că adevăratul Israel se strânge acum în jurul lui Isus (vezi mai sus, c.; de asemenea, IV. c.) şi în jurul celor care acceptă chemarea Lui la pocăinţă. Această convingere, simbolizată de faptul că El i-a ales pe cei doisprezece ca grupul Său de bază (vezi în special Matei 19:28) şi exprimată în stabilirea unui „nou legământ" (Luca 22:20 etc.) ne explică motivul pentru care deşi misiunea Lui a fost limitată la Israel (Matei 10:5 ş.urm.; 15:24), după înviere EL i-a trimis pe ucenicii Săi la toate popoarele (Matei 28:19; Luca 24:47; Faptele Apostolilor 1:8), ca să formeze poporul lui Dumnezeu scos din toate colturile pământului (Marcu 13:27). (*ISRAELUL LUI DUMNEZEU.)

BIBLIOGRAFIE
J. Jeremias, Jesus’ Promise to the Nations, 1958; G. B. Caird, Jesus and the Jewish Nation, 1965; C. H. Dodd, The Founder of Christianity, 1970, cap. 5; R. T. France, TynB 26, 1975, p. 53-78.

i. Viitorul

Isus a aşteptat venirea unei „Împărăţii" viitoare (vezi mai sus, d.). Dar nu ni se spune sistematic modul şi timpul venirii acesteia şi sunt posibile mai multe interpretări. Totuşi, putem distinge următoarele faze ale realizării ei.

1. Isus a prezis de mai multe ori că după suferinţele Sale El avea să primească puterea şi stăpânirea „Fiului omului" din Daniel 7:13 ş.urm. (vezi mai sus, g.). Nu este clar când era aşteptată această restaurare, dar în Matei 28:18, după înviere, Isus afirmă că a avut loc deja.

Marcu 14:62 pare să indice de asemenea o restaurare iminentă, la care vor fi martori chiar şi judecătorii Săi.

2. Un eveniment viitor care este prezis clar şi în repetate rânduri de Isus este distrugerea Ierusalimului şi a Templului (Marcu 13:2 şi discursul care urmează; Luca 21:20 ş.urm.; vezi şi Matei 23:37-39; Luca 23:28-31). Acest eveniment este prezentat ca rezultatul inevitabil al faptului ca evreii au respins apelul final al lui Dumnezeu (Luca 13:34 ş.urm.; 19:41-44; cf. Matei 22:7) şi evenimentul va avea loc în cursul acelei generaţii (Matei 23:36; Marcu 13:30). Este probabil că unele afirmaţii ale lui Isus despre „venirea Fiului omului" (un ecou din Daniel 7:13 ş.urm.) se referă cel puţin în parte la acest eveniment şi nu la a doua Sa venire, mai ales că afirmaţiile prevestesc împlinirea în timpul vieţii generaţiei aceleia (Marcu 8:38-9:1; Matei 10:23; Marcu 13:26, 30). Judecata aceasta avea să fie o altă manifestare a restaurării puterii Sale. Nu există unanimitate în privinţa măsurii în care *Cuvântarea de pe Muntele Măslinilor se referă la distrugerea Templului (temă cu care începe cuvântarea) sau la un viitor mai îndepărtat; este cert că soarta Ierusalimului ocupă un loc proeminent în concepţia lui Isus despre viitor şi este privită în raport cu propria Lui lucrare.

3. O altă aplicaţie a textului din Daniel 7:13 ş.urm. este la judecata finală (Matei 25:31-34; cf. Matei 19:28). Fiind descrisă cel mai pe larg în Matei 25:31 ş.urm., această „zi de judecată" este menţionată frecvent în învăţătura lui Isus şi se aplică atât la indivizi cât şi la comunităţi sau naţiuni (de ex. Matei 10:15, 32 ş.urm.; 11:22-24; 12:36, 41 ş.urm.). Şi în această judecată finală Isus are un rol central.

4. Isus a profeţit şi a doua Sa venire sau parousia (termenul apare în evanghelii numai în Matei 24:3,27, 37, 39), numită uneori „ziua Fiului omului". Va fi la fel de uşor de văzut şi la fel de universală ca un fulger (Luca 17:24). Va fi subită şi neaşteptată (Matei 24:37-44; Luca 17:26-35), cerând o veghere constantă (Matei 24:42-51; 25:1-13). Data ei nu poate fi calculată; de fapt Isus Însuşi a spus că nu ştie când va avea loc (Marcu 13:32).

Aceste patru aspecte ale învăţăturii lui Isus despre viitor se îmbină şi de aceea nu este posibil întotdeauna să fim siguri la ce se referă. În general, în timp ce 1. reprezintă o stare permenantă a lucrurilor de la înviere încoace, 2. se referă la un eveniment specific din generaţia aceea, iar 3. şi 4. sunt două aspecte ale împlinirii finale, când Împărăţia va fi instaurată deplin; dar toate aceste aspecte sunt legate de rolul permanent al lui Isus de „Fiu al omului" proslăvit şi întronat. Dezacordurile exegetice cu privire la sensul unor pasaje specifice nu ar trebui să umbrească tiparul general din concepţia lui Isus despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. O asemenea interpretare a învăţăturii Sale nu sprijină afirmaţiile unora că Isus ar fi aşteptat sfârşitul lumii în viitorul foarte apropiat; de asemenea, face ca vegherea constantă să fie la fel de necesară pentru noi ca şi pentru cei care L-au auzit pe El vorbindu-le prima dată. (*ESCATOLOGIE.)

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
În afară de lucrările menţionate la secţiunile individuale de mai sus, recomandăm următoarele lucrări generale despre viaţa şi învăţătura lui Isus. Lucrările mai vechi sunt menţionate numai atunci când aduc o contribuţie specială.

A. Edersheim, The Life and Times of Jesus the Messiah, 2 vol., 1883 şi ed. ulterioare (importantă pentru cadrul evreiesc); J. Klausner, Jesus of Nazareth, 1929 (un studiu evreisc); T. W. Manson, The Teaching of Jesus, 1935; V. Taylor, The Life and Ministry of Jesus, 1954; H. E. W. Turner, Jesus, Master and Lord, 1954; G. Bomkamm, Jesus of Nazareth, 1960; E. Stauffer, Jesus and His Story, 1960; J. Jeremias, The Parables of Jesus, 1963, C. K. Barrett, Jesus and the Gospel Tradition, 1967; D. Guthrie, A Shorter Life of Christ, 1970; C. H. Dodd, The Founder of Christianity, 1970; J. Jeremias, New Testament Theology, 1: The Proclamation of Jesus, 1971; E. Schweizer, Jesus, 1971; H. Conzelmann, Jesus, 1973 (o traducere a articolului în RGG); A. M. Hunter, The Work and Words of Jesus, 1973; E. Trocmé, Jesus and His Contemporaries, 1973; G. Vermes, Jesus the Jew, 1973; F. F. Bruce, Jesus and Christian Origins Outside the New Testament, 1974; G. E. Ladd, A Theology of the New Testament, 1974, partea 1; G. N. Stanton, Jesus of Nazareth in New Testament Preaching, 1974; R. T. France, The Man They Crucified: a Portrait of Jesus, 1975.

R.T.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: