titlurile lui Isus Cristos



TITLURILE LUI ISUS CRISTOS. Un titlu este un nume care descrie sau se referă la o anumită funcţie sau poziţie a unei persoane şi de aceea poate indica onoarea care îi este acordată. De exemplu, Ioan a fost cunoscut ca „Botezătorul" deoarece acest termen a descris funcţia lui caracteristică. Nu este necesar ca o asemenea funcţie să fie unică; sunt mulţi oameni care pot fi numiţi „profetul Z" sau „regele X".

Există o legătură strânsă între nume şi titluri. Uneori ceea ce este la început un nume poate deveni un titlu, şi invers. Lucrul acesta este ilustrat de cazul împăraţilor romani. La început Cezar a fost numele de familie al lui Iuliu Cezar şi al nepotului său adoptiv, Octavian, care a devenit primul împărat roman; de atunci încolo a devenit un titlu care înseamnă „împărat" (Filipeni 4:22; deşi în NT este folosit în majoritatea cazurilor fără articol, de ex. Marcu 12:14-17, rămâne totuşi un titlu). Octavian a primit titlul „Cezar August" de la senatul roman în anul 27 î.Cr.; titlul acesta înseamnă „vrednic de închinare" şi a fost tradus în gr. sebastos. Ca atare a putut fi folosit cu referire la împăraţii de mai târziu (Faptele Apostolilor 25:21, 25), dar pentru majoritatea oamenilor din zilele noastre este numele primului împărat, întrucât acesta este numele sub care a fost cunoscut de când i-a fost dat titlul.

Înţelesul unui titlu poate fi modificat de caracterul şi faptele unei anumite persoane care deţine titlul şi care îi dă un sens nou. Funcţiile unui rege britanic au fost alterate atât de drastic în cursul secolelor încât titlul acesta nu mai comunică acelaşi sens ca şi la început. Titlul simplu „Conducătorul" (der Führer) a fost afectat atât de puternic de caracterul lui Adolf Hitler care l-a folosit ca pe un titlu politic în Germania încât nu mai este potrivit să fie folosit în politică.

În fine, se poate să existe cazuri când o persoană poate fi descrisă în aşa fel încât este clar că deţine o poziţie sau că îndeplineşte funcţii asociate cu un anumit titlu, chiar dacă titlul respectiv nu îi este dat în acel context. Astfel, despre cineva care a uzurpat tronul se poate spune că „Z a fost rege, dar nu cu numele".

Aceste consideraţii generale sunt relevante pentru o examinare a titlurilor date lui Isus în NT şi ne vor ajuta să evităm unele capcane în studiul acestui subiect.

I. Titluri folosite de Isus în timpul vieţii Sale

Numele Isus nu este doar un titlu al persoanei care l-a purtat. Totuşi, numele are un înţeles, fiind forma greacă a numelui ebr. „Iosua", adică, „Iahve este mântuire". Scriitorii NT au fost conştienţi de acest înţeles (Matei 1:21). Astfel, numele a indicat funcţia care a fost atribuită lui Isus şi această funcţie a fost exprimată mai târziu prin titlul Mântuitorul, care la început a fost doar o descriere a funcţiei lui Isus (Faptele Apostolilor 5:31; 13:23; Filipeni 3:20) dar apoi a devenit parte din titlul Său solemn (2 Timotei 1:10; Tit 1:4; 2 Petru 1:11). Isus a fost numele personal al Mântuitorului şi cu toate că semnificaţia lui de titlu continuă să existe pentru cei care îl înţeleg, probabil că pentru majoritatea oamenilor de astăzi este doar un nume (comparaţi cu faptul că „Ioan" înseamnă „darul lui Dumnezeu", dar sensul nu este avut de obicei în vedere atunci când este folosit numele).

Isus a fost un nume destul de obişnuit în prima jumătate a secolului 1 d.Cr. şi este semnificativ faptul că spre sfârşitul secolului a încetat să mai fie folosit: era prea sacru ca să fie folosit ca nume personal de către creştini, iar pentru evrei era o urâciune. Pentru a-L deosebi pe Isus (Cristos) de alţii care purtau acelaşi nume, El a fost cunoscut ca Isus din Nazaret sau Isus *Nazarineanul. Folosirea acestei „expresii se poate să fi dobândit o oarecare semnificaţie teologică ţinând seama de similaritatea cu cuvântul „Nazireu".

Ca rezultat al activităţii Sale caracteristice, Isus a fost cunoscut ca Învăţător şi oamenii I s-au adresat cu acest titlu, la fel ca oricărui alt învăţător evreu (Marcu 4:38; 9:17,38:10; 17; etc). Uneori, când nu era pericol să fie confundat cu alţi învăţători El putea fi numit simplu „Învăţătorul" (Marcu 5:35; 14:14; Ioan 11:28). Oamenii se adresau de obicei învăţătorilor evrei cu titlul Rabi (literal „marele meu (învăţător)"), un semn de respect care a ajuns să însemne „respectatul (învăţător)". Această formă de adresare a fost folosită de ucenicii lui Isus (Marcu 9:5; 11:21; 14:45), deşi nu a fost folosită pentru a se referi la El la persoana a treia. În Evanghelia după Luca oamenii se adresează uneori lui Isus cu titlul Stăpâne (epistates; Luca 5:5; 8:24 etc.; în trad. rom. „Învăţătorule"), un termen care sugerează respectul care-l aveau pentru Isus ucenicii şi simpatizanţii Săi, termen care probabil că a fost folosit în relaţia Sa cu grupuri de oameni şi nu cu persoane individuale. Un alt termen plin de respect a fost Domnul (kyrie, forma vocativă kyrios). În evanghelii termenul acesta probabil că reprezintă termenii rabbi sau mari („domnul meu") din aramaică, folosiţi ca titlu indicând respect (Marcu 7:28; Matei 8:2,6, 8 etc.). Deşi această formă de adresare se poate referi simplu la Isus ca un învăţător demn de respect (Luca 6:46, există un caz în care oamenii s-au adresat lui Isus în felul acesta în calitatea Lui de persoană cu puteri miraculoase (G. Vermes, Jesus the Jew, p. 122- 137). Termenul nu este folosit în Matei şi Marcu pentru ca o a treia persoană să se refere la Isus (excepţie Matei 21:3; Marcu 11:3), dar Luca îl numeşte pe Isus „Domnul" destul de frecvent în pasajele narative (Luca 7:13; 10:1, 39, 41 etc.). Această folosire a termenului sugerează că Luca a fost conştient că semnificaţia deplină a titlului nu a fost înţeleasă decât după înviere, dar el a vrut să arate că Isus a acţionat în timpul vieţii Sale cu aceeaşi autoritate pe care a posedat-o pe deplin după înviere.

Faptul că Isus a fost privit ca mai mult decât un învăţător iudeu de rând este exprimat prin termenul Profet (Matei 21:11, 46; Marcu 6:15; 8:28; Luca 7:16, 39; 24:19; Ioan 4:19; 6:14; 7:40; 9:17). Această interpretare a poziţiei Lui a fost recunoscută şi exprimată de Isus (Marcu 6:4; Luca 4:24; 13:33 ş.urm.). Nici unul dintre aceste titluri în sine. „Învăţător" şi „profet", nu îl disting pe Isus de alţi învăţători şi profeţi din vremea Sa, de liderii religioşi iudei, sau de grupuri de lideri din biserica primară (de ex. Faptele Apostolilor 13:1), deşi este natural ca biserica primară să afirme că Isus a fost prin excelenţă Învăţătorul şi Profetul.

Totuşi, este probabil că în unele cazuri termenul Profetul a fost folosit într-un sens unic. Iudeii aşteptau venirea lui Ilie sau a unei persoane ca el, ca un preludiu al Sfârşitului şi au existat speculaţii că Ioan Botezătorul sau Isus să fie identificaţi cu aşa-numitul profet escatologic sau profet al sfârşitului (cf. Ioan 1:21,25). Există oarecare confuzie aparentă în această problemă, întrucât Ioan a negat că el ar fi profetul, în timp ce Isus a afirmat că Ioan a fost de fapt Ilie (Matei 17:12 ş.urm.). Confuzia ar dispare dacă textul din Ioan 1:21, 25 s-ar referi la un profet final ca şi Moise (Deuteronom 18:15-19); Petru L-a identificat pe Isus ca fiind acest profet „ca şi Moise" (Faptele Apostolilor 3:22-26) şi, prin urmare, Ioan ar putea fi privit ca un prevestitor al Sfârşitului, un profet ca şi Ilie. Se poate ca dificultatea să fi apărut datorită faptului că în gândirea iudaică cele două personaje nu au fost separate clar. Este probabil că Isus Însuşi a privit rolul Său ca Profetul mozaic. El nu a folosit titlul în acest sens, dar a considerat că lucrarea Lui a fost o repetare a lucrării lui Moise şi o împlinire a rolului profetului care vorbeşte în Isaia 61:1-3. El a folosit pasaje din Isaia 29:18 ş.urm.; 35:5 ş.urm. şi 61:1 pentru a descrie lucrarea Sa (Luca 4:18 ş.urm.; 7:22) în termenii unei recreări a condiţiilor paradisiace din perioada Exodului şi a călătoriilor prin pustie, adică, în termenii lucrării lui Moise. Din acest punct de vedere învăţătura lui Isus în care reinterpretează legea lui Moise poate să fie semnificativă.

După cum Isus a privit lucrarea Sa în termenii lucrării legislatorului şi a profeţilor (Moise şi Ilie/Elisei; cf. Luca 4:25-27), este probabil ca şi concepţia evreiască despre înţelepciune să fi afectat gândirea Lui, deşi în evanghelii nu îi este dat titlul de Înţelepciune (vezi însă 1 Corinteni 1:24, 30). În VT şi în literatura intertestamentală întâlnim personificarea înţelepciunii ca fiind ajutorul lui Dumnezeu în creaţie şi (sub forma legii) ghidul pentru poporul lui Dumnezeu (Proverbe 8:22-36). Înţeleptul prin excelenţă a fost Solomon şi nu este un accident că Isus a afirmat că în lucrarea Sa exista ceva mai mare decât Solomon (Matei 12:42). Se credea că Înţelepciunea îşi trimite emisarii la oameni ca să le reveleze căile lui Dumnezeu (Proverbe 9:3;6). Uneori Isus a vorbit ca şi cum ar fi fost un asemenea emisar (Luca 11:49-51) sau ca şi cum El însuşi S-ar fi identificat cu Înţelepciunea (Luca 13:34; cf. Matei 23:34-37).

Speranţele evreilor se concentrau în jurul instaurării stăpânirii sau Împărăţiei lui Dumnezeu şi această speranţă a fost asociată adesea cu venirea unui agent al lui Dumnezeu care să exercite stăpânirea Sa. O asemenea persoană avea să fie un rege, uns de Dumnezeu şi provenind din familia lui David. Termenul Unsul, care putea fi folosit pentru a descrie un rege, un preot sau un profet, a ajuns să fie folosit ca un termen specific în perioada intertestamentală, indicând acest agent al lui Dumnezeu care era aşteptat. Cuvântul ebr. era masiah, de la care a derivat prin transliterare forma gr. Messias, preluata de noi ca *Mesia; cuvântul grec corespunzător ca sens, „unsul", a fost Christos, de la care noi avem forma Cristos. Întrucât domnitorul aşteptat trebuia să fie un Rege sau un Fiu (adică, urmaş) al lui David, şi aceşti doi termeni au fost folosiţi ca nume sau titluri ale lui Isus.

Nu încape îndoială că Isus a fost omorât de romani în urma acuzaţiei că ar fi pretins că este regele iudeilor (Marcu 15:26). Se pune întrebarea dacă El a declarat explicit dreptul Său la această funcţie şi dacă a dat să se înţeleagă aceasta din acţiunile Sale. Termenul „Mesia" este întâlnit rareori pe buzele lui Isus. În Marcu 12:35 şi 13:21 (cf. Matei 24:5) El vorbeşte despre Mesia şi despre cei care au avut pretenţii de mesianitate, dar nu Se identifică pe Sine direct ca Mesia. În Matei 23:10 şi Marcu 9:41 Isus este prezentat dându-le învăţături ucenicilor, probabil cu referire la situaţia din biserica primară. Matei 16:20 nu face decât să repete v. 16. De aici rezultă că Isus nu S-a referit la Sine ca Mesia în învăţătura publică dată mulţimilor şi că El a folosit rareori titlul atunci când a vorbit cu ucenicii Săi (cf. Ioan 4:25 ş.urm.). Situaţia este aceeaşi cu privire la „Fiul lui David" - întrebarea din Marcu 12:35-37 nu îl identifică în mod explicit pe Isus ca Fiul lui David. De asemenea, Isus nu a revendicat public titlul de „Rege" (Matei 25:34, 40 se adresează ucenicilor). Pe de altă parte, multe dintre acţiunile lui Isus au putut fi privite ca acţiuni ale lui Mesia. Botezul Lui cu Duhul a fost privit ca o ungere atât de Isus Însuşi (Luca 4:18) cât şi de biserica primară (Faptele Apostolilor 4:27; 10:38). El a proclamat domnia viitoare a lui Dumnezeu, a asociat venirea ei cu propria Sa activitate (Matei 12:28) şi a acţionat cu o autoritate care a indicat că El ocupa locul lui Dumnezeu (Marcu 2:7). Nu este surprinzător că lumea se întreba dacă El este Regele aşteptat (cf. Ioan 4:29; 7:25-31) şi că oamenii au vrut să-L facă rege (Ioan 6:15). La judecata Sa a fost întrebat dacă este sau nu Mesia şi cu ocazia aceasta a recunoscut public Mesianitatea Sa (Marcu 14:61 ş.urm.; cf. Ioan 18:33-38). Anterior Petru L-a numit Mesia şi Isus nu a respins identificarea (Marcu 8:29 ş.urm.); oamenii care au sperat că El îi va ajuta în nevoile lor I s-au adresat cu numele „Fiul lui David" (Marcu 10:47 ş.urm.).

Dovezile arată că deşi Isus a acţionat ca Mesia, El a fost reticent şi chiar a încercat să înlăture sugestiile că El este Mesia (Marcu 8:30). Au fost oferite diferite explicaţii pentru atitudinea Sa. Putem renunţa la ideea că evangheliile au prezentat greşit situaţia şi că Isus nu a fost recunoscut ca Mesia nici de către Sine Însuşi şi nici de altcineva; unii susţin că biserica I-a dat acest titlu abia după înviere (vezi W. Wrede, The Messianic Secret, E.T, 1971; contra; J. D. G. Dunn, TynB 21, 1970, p. 92-117). Un element important în explicaţie este desigur faptul că ideea lui Isus despre mesianitate a fost foarte diferită de aceea a multor evrei care aşteptau ca Mesia să inaugureze o insurecţie politică şi să elibereze ţara de romani; chiar dacă au existat evrei cu un ideal mai spiritual despre lucrarea lui Mesia, Isus a trebuit să Se păzească de această interpretare greşită. (Este de la sine înţeles că Isus nu S-a asociat nicidecum cu violenţa propusă de revoluţionarii politici din zilele Sale; în această privinţă vezi M. Hengel, Was Jesus a Revolutionist?, 1971.) Un alt element ar putea fi faptul că Isus nu a vrut sa revendice mesianitatea Sa decât după ce S-a dovedit a fi Mesia prin acţiunile Sale sau după ce poporul a recunoscut adevărata semnificaţie a lucrării Sale. În felul acesta El a separat mesianitatea de asocierile politice lumeşti şi a reinterpretat-o în termenii concepţiei VT despre lucrarea măreaţă de mântuire făcută de Dumnezeu.

Nu încape îndoială, însă, că evangheliile ne dau impresia că Isus a preferat să folosească o altă descriere, Fiul omului (observaţi schimbarea de terminologie în Marcu 8:29 ş.urm. /31 şi 14:61/62). Această expresie gr. neobişnuită se poate să fi apărut numai prin traducerea unei expresii idiomatice semite (ebr. ben’ adam; aram. bar’enas(a)’)  care înseamnă fie un anumit membru al speciei „om" (de ex. Ezechiel 2:1) sau „omenire", în general (de ex. Psalmul 8:4). În Daniel 7:13 ş.urm. expresia descrie pe cineva „cu o înfăţişare ca de om", cineva care vine pe nori cu Cel îmbătrânit de zile şi primeşte de la El stăpânirea eternă asupra tuturor popoarelor. Se pare că în limbajul din vremea lui Isus a fost posibil să se folosească expresia ca o modalitate modestă de referire la Sine în anumite situaţii, deşi părerile diferă şi unii susţin că expresia a fost folosită pentru a face o afirmaţie adevărată cu privire la omenire în general şi cu privire la vorbitor în particular, sau dacă expresia a fost folosită pentru a face o afirmaţie care se aplică numai vorbitorului.

Expresia apare deseori pe buzele lui Isus şi apariţia ei în evangheliile sinoptice a dus la multe controverse.

1. Pe de-o parte, s-a presupus că înţelesul expresiei este derivat din Daniel 7:13 ş.urm. şi în acest caz s-ar referi la venirea viitoare a unei fiinţe cereşti descrisă cu un simbolism apocaliptic (Marcu 13:26; 14:62) şi la rolul ei la judecata de pe urmă (Marcu 8:38; Matei 10:23; 19:28; 25:31; Luca 12:8 ş.urm.; 17:22-30; 18:8). Unii teologi cred că biserica primară a fost prima care a folosit acest concept pentru a descrie rolul viitor al lui Isus (vezi N. Perrin, A modern Pilgrimage in New Testament Christology, 1974); alţii argumentează, pe baza textului din Luca 12:8 ş.urm., că Isus a aşteptat venirea unui alt personaj apocaliptic diferit de Sine, personaj care să confirme lucrarea Lui, iar biserica primară este cea care L-a identificat pe Isus cu acest personaj viitor (vezi H. E. Tödt, The Son of Man in the Synoptic Tradition, 1965); alţii susţin că Isus a privit în viitor la propria sa venire ca Fiul Omului (vezi O. Cullmann, The Christology of the New Testament, 1963).

Alături de aceste afirmaţii despre „viitor" există altele care vorbesc despre autoritatea prezentă şi despre umilirea Fiului Omului (Marcu 2:10, 27 ş.urm.; Luca 6:22; 7:34; 9:58; 12:10; 19:10) şi care profeţesc suferinţele, moartea şi învierea Lui (Marcu 8:31; 9:9, 12, 31; 10:33 ş.urm., 45; 14:21, 41; cf. Luca 24:7). Este greu (dar nu imposibil: vezi mai jos) să vedem cum afirmaţii ca acestea au putut fi făcute despre Fiul Omului descris în Daniel 7 şi de aceea mulţi teologi cred că folosirea expresiei „Fiul Omului" în asemenea afirmaţii îşi are originea în biserica primară care, după ce L-a identificat pe Isus ca Fiul Omului care are să vină, a folosit acelaşi titlu pentru a se referi la lucrarea Lui pământească şi la patimile Lui. Alţi teologi susţin că Isus a produs propria Sa reinterpretare creatoare a rolului Fiului Omului, sub influenţa profeţiilor despre Robul lui Iahve care suferă (Isaia 52:13; 53:12).

2. Pe de altă parte, diferiţi teologi consideră că folosirea expresiei bar’enas(a) este o descriere de Sine în aramaică şi susţin că Isus a folosit expresia pentru a Se referi la Sine. Potrivit acestei concepţii, este foarte probabil ca afirmaţiile din evanghelii care au un conţinut ne-apocaliptic şi care se referă la Isus ca la un simplu om să fie autentice. Folosirea termenului de către Isus a îndreptat mai târziu privirile bisericii spre Daniel 7 şi aceasta a dus la o reinterpretare a învăţăturii lui Isus în termeni apocaliptici (G. Vermes, op. cit., p. 160-191).

3. Este probabil că teologii au fost duşi în rătăcire de insistenţa unei singure origini fundamentale pentru toate afirmaţiile şi nu au luat în considerare suficient de serios ambiguitatea termenului. Este clar că putea fi folosit pentru a Se descrie pe Sine, deşi rămân incerte împrejurările precise în care s-a crezut că este potrivit să facă aşa. În acelaşi timp nu se poate contesta că termenul a putut avea un sens plin de forţă. C. F. D. Moule observă pe bună dreptate că folosirea articolului hotărât în expresia aceasta poate conferi tărie „personajului uman" (vezi cel menţionat în Daniel 7:13 ş.urm. - „Neglected Features in the Problem of The Son of Man" în J. Gnilka (ed.), Neues Testament und Kirche, 1974, p. 413-428). Faptul că acest personaj a jucat un rol important în unele domenii din gândirea evreiască este arătat de aluziile din 1 Enoh şi 4 Ezra (deşi datarea porţiunilor cruciale din 1 Enoh este foarte nesigură). Totuşi, abordarea cea mai probabilă este aceea care ia Daniel 7:13 ş.urm. ca punct de pornire şi consideră că acolo este indicat un personaj, poate liderul şi reprezentantul lui Israel, cu care Isus Se identifică pe Sine. Acest personaj deţine autoritate şi este destinat să domnească peste lume, dar modul de realizare a acelei domnii este prin umilinţă, suferinţă şi respingere. Nu este prea greu să-L înţelegem pe Isus vorbind în felul acesta, dacă facem presupunerea că El a privit în viitor la propria Sa respingere şi apoi la justificarea şi restaurarea Lui de către Dumnezeu. Această presupunere este justificată întru totul dacă ţinem cont că: (a) Isus a recunoscut că realităţile situaţiei în care Şi-a desfăşurat lucrarea l-au dus la conflict cu autorităţile evreieşti ostile; şi (b) Isus a acceptat modul de viaţă al omului evlavios descris în VT; potrivit VT un asemenea om se poate aştepta la respingere şi persecuţie, dar trebuie să-şi pună încrederea în Dumnezeu ca să fie izbăvit. Acest tipar poate fi observat în anumiţi Psalmi (în special Psalmul 22; 69), în profeţiile despre Robul Domnului care suferă şi în cariera „sfinţilor Celui Preaînalt" în Dan. Poate fi găsit şi în cartea Înţelepciunii (deşi este îndoielnic faptul că această carte l-ar fi influenţat pe Isus) şi în legendele populare în care evreii glorificau soarta martirilor Macabei. În contextul acesta ar fi fost straniu ca Isus să nu-Şi interpreteze lucrarea în asemenea termeni. În acelaşi timp, modul Său de a vorbi i-a pus în încurcătură pe ascultători: „Cine este acest Fiu al omului?" (Ioan 12:34). Probabil că a fost o modalitate deliberată de a învălui într-o oarecare măsură propriile Sale afirmaţii, aşa încât să nu ducă la speranţe false. El a revendicat autoritatea, dar o autoritate care a fost respinsă de oameni în mare măsură. Prin folosirea acestei expresii Isus a revendicat faptul că este reprezentantul final al lui Dumnezeu pentru oameni, destinat să domnească dar să fie respins de Israel, condamnat să sufere dar justificat şi reabilitat de Dumnezeu.

Unul dintre elementele care au contribuit la modul în care Isus a înţeles rolul Său de Fiu al omului a fost personalitatea Robului Domnului, Robul lui Iahve. Acest titlu nu a fost folosit de Isus, dar El S-a apropiat cel mai mult de folosirea lui atunci când a citat din Isaia 42:1-4 în Matei 12:18-21. Cu toate acestea, există dovezi puternice că Isus S-a văzut pe Sine împlinind rolul unuia care a venit să slujească şi să Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45; cf. 14:24; Isaia 53:10-12) şi care „a împărtăşit soarta criminalilor" (Luca 22:37, TEV; cf. Isaia 53:12; R. T. France, TynB 19, 1968, p. 26-52).

Dacă titlurile de mai sus exprimă rolul lui Isus, atunci poziţia Sa şi relaţia Sa cu Dumnezeu sunt exprimate în titlul Fiul lui Dumnezeu. Folosirea acestui titlu pentru îngeri şi alte fiinţe cereşti nu pare să aibă o semnificaţie majoră în ceea ce priveşte aplicarea titlului la Isus. Mai important este modul în care titlul a fost folosit în VT pentru a se referi la poporul Israel în totalitatea Sa şi la regele lor, în particular, pentru a exprima relaţia pe care o aveau cu Dumnezeu în termenii grijii şi ocrotirii divine, pe de-o parte, şi în termenii slujirii şi supunerii umane, pe de altă parte. Este posibil ca în vremea NT Mesia să fi început să fie privit ca fiind, într-un sens special, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a dezvoltat ideea că oamenii evlavioşi erau în mod special obiectul grijii părinteşti a lui Dumnezeu.

Este cert că Isus a fost conştient de relaţia Sa specială cu *Dumnezeu, căruia I S-a adresat în rugăciune cu numele intim de *Abba (Marcu 14:36). În contextul acesta trebuie să înţelegem folosirea termenului „Fiu" pentru a exprima relaţia Sa cu Dumnezeu ca Tatăl Sau (Matei 11:27; Luca 10:22). Aici El declară că între Sine şi Dumnezeu există aceeaşi intimitate ca şi între un fiu şi tatăl său, aşa încât numai El este în măsura să-L reveleze pe Dumnezeu oamenilor. Totuşi, există secrete în planul Tatălui care sunt ascunse chiar şi de Fiul (Marcu 13:32). Deşi se poate ca aluzia să nu fi fost clară pentru mulţimi, este probabil că referirea la fiul stăpânului din pilda vierilor (Marcu 12:6) a fost un mod voalat al lui Isus de a Se arăta pe Sine şi soarta Sa. Acest sens de Filiaţie unică trece dincolo de sensul general al relaţiei filiale faţă de Dumnezeu pe care o putea avea un evreu pios oarecare. Lucrul acesta poate fi văzut mai bine în modul în care Dumnezeu Însuşi S-a adresat lui Isus ca Fiu la botez şi la schimbarea la faţă (Marcu 1:11; 9:7), cât şi în modul în care I se adresează lui Isus Satan şi demonii (Matei 4:3, 6; Marcu 3:11; 5:7). Dovezile arată că Isus Însuşi a fost foarte reticent când a fost vorba să exprime sensul acesta de relaţie personală unică cu Dumnezeu; totuşi, este clar că autorităţile evreieşti au suspectat că El a făcut afirmaţii de felul acesta (Marcu 14:61; Luca 22:70), afirmaţii care uneori au fost făcute mai făţiş decât sugerează evangheliile sinoptice (în Evanghelia după Ioan revelaţia de Sine a lui Isus este mai clară, dar faptul acesta se poate datora modului în care Ioan a scos în relief pentru cititorii săi în mod deliberat implicaţiile depline ale învăţăturii lui Isus). În acest titlu poate fi găsită cea mai deplină expresie a identităţii lui Isus (vezi I. î. H. Marshall, Int 21, 1967, p. 87-103).

II. Folosirea titlurilor în perioada de început a bisericii

O perioadă de vreo 20 de ani separă moartea şi învierea lui Isus de cele mai vechi documente ale NT (primele scrisori ale lui Pavel) care pot fi datate în mod credibil. În vremea lui Pavel folosirea diferitelor titluri pentru Isus era deja bine definită; Pavel a folosit o terminologie existentă, deplin dezvoltată, pe care a preluat-o ca un fapt dat şi pe care nu a fost necesar să o explice cititorilor săi. Totuşi, în această perioadă preliterară este dificil să urmărim folosirea diferitelor titluri şi interpretarea teologică asociată cu privire la Isus. Trebuie să încercăm să recunoaştem cazurile în care titlurile din NT pot fi considerate în mod plauzibil oglindiri ale folosirii tradiţionale; acesta este un proces subiectiv şi duce la ipoteze de o credibilitate variabilă. Putem folosi de asemenea istoria bisericii primare care ne este dată în Faptele Apostolilor, dar trebuie să recunoaştem că Luca a scris la mai mulţi ani după evenimentele pe care le descrie şi că ar fi existat tendinţa inevitabilă de a adopta terminologia cu care erau familiari cititorii săi. Putem compara aceasta cu modul în care o personalitate bine cunoscută tinde să fie descrisă cu titlul purtat mai târziu în viaţă, chiar şi atunci când este discutată cariera sa din tinereţe; suntem tentaţi să spunem „Regina Victoria şi-a petrecut primii ani în palatul Kensington", în loc să spunem mai pedant „Prinţesa Victoria (care mai târziu a devenit regină) şi-a petrecut primii ani...". Totuşi, dacă suntem atenţi putem urmări dezvoltarea de la început a titlurilor folosite pentru a-L descrie pe Isus.

Este adevărat că unii teologi au dat dovadă de multă îndrăzneală când au postulat o serie de etape în gândirea cristologică a Bisericii primare, pe baza presupunerii că înţelegerea originală a lui Isus, în termeni pur iudaici a fost succedată de o concepţie afectată tot mai mult de gândirea elenistică introdusă întâi în biserică de iudaismul din Diaspora şi apoi, mai direct, de lumea păgână (F. Hahn; R. H. Fuller). Deşi nu încape îndoială că au avut loc unele dezvoltări generale de felul acesta, ipoteza nu poate fi folosită pentru a trasa cu precizie fazele de dezvoltare, întrucât este clar că influenţe de tot felul au afectat biserica de la bun început şi avem de-a face de asemenea cu gândirea cristologică a mai multor biserici semi-independente. Nu este posibil să trasăm o linie evolutivă simplă a procesului de gândire în primii vreo 20 de ani ai bisericii creştine. Ceea ce putem spune este că această perioadă a fost o perioadă de gândire creatoare fără egal în dezvoltarea cristologiei (I. H. Marshall, NTS 19, 1972-3, p. 271-287).

Uneori s-a sugerat că la început interesul Bisericii primare faţă de Isus a fost de ordin pur funcţional şi nu ontologic (O. Cullmann). Biserica s-ar fi preocupat cu ce a făcut Isus şi nu cu identitatea Lui, nici nu a pus întrebări metafizice cu privire la statutul Lui. Dar facerea unei distincţii atât de nete între alternative probabil că înseamnă să separăm ceea ce la început a fost unit: funcţia şi poziţia (statutul) nu pot fi separate atât de simplu. Nu încape îndoială că biserica primară s-a preocupat cu ce a făcut Isus, dar însăşi natura a ceea ce a făcut El a ridicat în mod inevitabil, încă de la început, întrebări cu privire la relaţia Lui cu Dumnezeu, iar lucrul acesta este reflectat în titlurile folosite pentru a-L descrie pe Isus.

În această perioadă majoritatea termenilor „umani" obişnuiţi folosiţi pentru a-L descrie pe Isus în timpul lucrării Sale au ieşit din uz, cu excepţia măsurii în care au fost păstraţi în materialul narativ despre cariera Lui. Termeni cum sunt Rabbi şi Învăţător nu mai erau adecvaţi. Termenul Profet, care a reprezentat un nivel mai înalt de percepţie obişnuită a funcţiei lui Isus a fost de asemenea scos din uz; deşi termenul a continuat să fie aplicat la adresa Lui (Faptele Apostolilor 3:22 ş.urm.; cf. 7:37), nu apare ca un titlu al lui Isus. Un lucru surprinzător este dispariţia aproape completă a termenului Fiul omului. Expresia este întâlnită ca un titlu al lui Isus numai pe buzele lui Ştefan când era pe moarte (Faptele Apostolilor 7:56). În altă parte s-a păstrat numai ca un citat din VT (Evrei 2:6; citat din Psalmul 8:5) şi într-o descriere a lui Isus în Apocalipsa 1:13; 14:14 (cf. Daniel 7:13 ş.urm.). Dar probabil că ideea a persistat. Pe de-o parte, este posibil să avem o traducere a expresiei „Fiul omului" într-un termen grec mai uşor de înţeles, „Omul", termen care apare în unul sau două pasaje în care Isus este comparat cu Adam, primul om (Romani 5:15; 1 Corinteni 15:21,47; cf. 1 Timotei 2:5). Pe de al în parte, evangheliile au păstrat folosirea termenului pe buzele lui Isus. Aşa cum am remarcat deja, există teologi care susţin că folosirea termenului îşi are originea în Biserica primară sau că majoritatea exemplelor de folosire a termenului au fost dezvoltate de Biserica primară pe baza unui număr mic de afirmaţii ale lui Isus. Deşi aceste sugestii sunt foarte puţin probabile, nu putem exclude posibilitatea includerii acestui titlu în câteva afirmaţii care aparţin Bisericii primare; este foarte probabil că aşa stau lucrurile în Evanghelia după Ioan în care învăţătura lui Isus ne-a fost transmisă într-o formă în care este imposibil să separăm cuvintele reale ale lui Isus de comentariul interpretativ al evanghelistului. Este important că exprimarea mai deplină de către Ioan a semificaţiei implicite a titlului are loc în limitele unei evanghelii, ca o învăţătură care îi este atribuită lui Isus Însuşi şi care, în ultimă analiză, se bazează pe cuvintele Lui (vezi IV., mai jos). Nu există nici un indiciu că Biserica primară ar fi folosit acest titlu în mod independent. Este clar că a fost considerat ca un termen care se potrivea numai pe buzele lui Isus, ca o descriere de Sine, şi singura excepţie este în Faptele Apostolilor 7:56. Nu a ajuns niciodată să fie un termen folosit în declaraţii confesionale (cu excepţia posibilă a textului din Ioan 9:35).

Deşi titlul de Robul (Domnului) nu a apărut în evanghelii, am văzut că motivele asociate au fost prezente în descrierea lucrării lui Isus ca o slujire pentru „mulţi". Acelaşi motiv reapare în gândirea Bisericii primare. Este foarte evident în 1 Petru 2:21-25, unde patimile şi moartea lui Isus sunt descrise în termeni luaţi din Isaia 53; este prezent, dar nu la fel de clar, într-o serie de formule tradiţionale prin care Pavel exprimă semnificaţia morţii lui Isus (Romani 4:25; 8:34; 1 Corinteni 11:23-25; 15:3-5; Filipeni 2:6-11; 1 Timotei 2:6; J. Jeremias, TDNT 5, p. 705-712). Titlul propriu zis (pais) este găsit în Faptele Apostolilor 3:13, 26; 4:27, 30 unde Isus este declarat Robul lui Dumnezeu care a fost dat morţii de către evrei, dar care a fost înviat şi glorificat de Dumnezeu pentru a fi sursa binecuvântării pentru poporul Său. Dacă Isus este desemnat aici cu un titlu purtat de asemenea de David (Faptele Apostolilor 4:25, pais) şi de profeţi (Apocalipsa 11:18; 22:9, doulos), în cazul acesta ideea din Isaia 42:1-4; 52:13 ş.urm. este cea care a influenţat Biserica primară. Deşi titlul nu apare din nou decât în scrierile Părinţilor Apostolici şi, de aceea se crede că a fost un titlu al lui Isus folosit de Luca şi nu de Biserica primară, este foarte probabil că termenul a fost folosit în biserica din Palestina şi apoi a ieşit din uz datorită ambiguităţii formei pais (care poate însemna „copil" sau „slujitor") şi datorită nuanţei subordonatoare a formei doulos („sclav").

Potrivit cuvântării atribuite lui Petru în ziua Cincizecimii, semnificaţia învierii este că pe Isus, pe care L-au răstignit evreii, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Cristos (Faptele Apostolilor 2:36). Acest text ne oferă cheia pentru dezvoltarea titlurilor Cristologice. Învierea a fost evenimentul decisiv care i-a dus pe urmaşii lui Isus la o nouă evaluare a persoanei Sale şi lucrul acesta le-a fost confirmat de darul Duhului care a venit de la Isus Cel înălţat (Faptele Apostolilor 2:33). Declaraţia lui Isus că este un personaj „mesianic" a fost confirmată acum de Dumnezeu prin învierea Lui din morţi şi, de aceea, atestă adevărul acestor afirmaţii. Cel care a murit sub inscripţia sarcastică a lui Pilat ca „regele iudeilor" a fost dovedit acum a fi rege într-un sens mai profund. Se pare că titlul de „rege" nu a fost folosit prea mult. Este adevărat că termenul „rege" a fost înlocuit de termenul „Împărăţie" în propovăduirea apostolică, dar probabil că termenul era periculos din punct de vedere politic (Faptele Apostolilor 17:7) şi folosirea lui a fost limitată (Apocalipsa 17:14; 19:16); observaţi de asemenea că titlul „Domnul" a fost folosit frecvent, deşi era la fel de periculos din punct de vedere politic. „Mesia" - un cuvânt lipsit de înţeles în afara cercurilor de limbă ebr. - a fost înlocuit cu termenul „Cristos", nu cu „Rege", în forma aceasta titlul „Cristos" a avut tendinţa să-şi piardă sensul original de „Unsul" (vezi totuşi 2 Corinteni 1:21) şi a căpătat mai mult sensul de „Mântuitor". A fost folosit mai ales în afirmaţii privitoare la moartea şi învierea lui Isus (Romani 5:6, 8; 6:3-9; 8:34; 14:9; 1 Corinteni 15:3-5; 1 Petru 3:18; W. Kramer, Christ, Lord, Son of God, 1966). Isus a fost Cristosul, Cel care a murit şi a înviat. Deşi titlul „Cristos" a avut tendinţa să devină un nume al lui Isus şi nu un titlu, a continuat să aibă un sens de demnitate, aşa încât era folosit rareori numai cu titlul „Domnul" (adică, în combinaţia „Domnul Cristos"; Romani 16:18; Coloseni 3:24), ci era folosit mai degrabă sub forma „Domnul Isus Cristos".

În Faptele Apostolilor 3:20 ş.urm. Isus este prezentat ca şi Cel care este desemnat să Se arate ca şi Cristosul la sfârşitul vremurilor. În consecinţă, s-a afirmat (mai ales de către F. Hahn) că la început cristologia bisericii s-a preocupat de a doua venire a lui Isus şi că diferitele titluri cum sunt Fiul omului, Cristos şi Domnul au fost folosite la început pentru a indica funcţia Lui la sfârşitul vremurilor; abia mai târziu (dar încă în perioada pre literară) şi-au dat seama că Cel care avea să vină ca şi Cristos şi Domn la sfârşit era deja Cristos şi Domn prin virtutea învierii şi înălţării Sale (iar învierea şi înălţarea au confirmat o poziţie existentă deja). Această teorie este lipsită de dovezi. Faptele Apostolilor 3:20 ş.urm. are înţelesul că Acela care a fost deja rânduit să fie Cristos Se va întoarce la sfârşitul vremurilor. Isus nu este doar desemnat să fie Mesia în viitor, ci El este deja Mesia. De fapt, numai datorită învierii şi a implicaţiilor ei cu privire la persoana lui Isus a putut Biserica primară să aştepte cu încredere revenirea (parousia) Lui ca Fiul omului, în consecinţă, moartea şi învierea Lui sunt cele care au stabilit înţelesul termenului „Cristos": potrivit lui Pavel, mesajul creştin era orientat în mod exclusiv spre „Cristos Cel răstignit" (1 Corinteni 1:23; 2:5).

Celălalt titlu care apare în Faptele Apostolilor 2:36 este Domnul. Prin înviere Dumnezeu a demonstrat că Isus a fost cu adevărat Domnul, iar Biserica primară a aplicat pentru El cuvintele din Psalmul 110:1, în virtutea acestui eveniment: „Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale" (Faptele Apostolilor 2:34 ş.urm.). Acesta a fost folosit deja de Isus când i-a învăţat că Mesia era Domnul lui David (Marcu 12:36) şi în răspunsul Său la judecata înaintea marelui preot (Marcu 14:62). Dacă Isus era acum Domnul, înseamnă că misiunea Bisericii primare era să-i conducă pe oameni să recunoască poziţia lui Isus. Noii convertiţi deveneau membri ai bisericii prin recunoaşterea lui Isus ca Domn: „Dacă mărturiseşti deci cu gura în pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima în că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Romani 10:9; cf. 1 Corinteni 12:3). Marea semnificaţie a acestei mărturisiri este văzută în Filipeni 2:11 unde apogeul planului lui Dumnezeu este ca toată creaţia să-L recunoască pe Isus Cristos ca Domn. În această mărturisire se poate să existe o notă polemică, întrucât îl plasează pe Isus în opoziţie cu ceilalţi „domni" recunoscuţi de închinătorii din lumea elenistică. Este cert că evreii au recunoscut numai un singur Dumnezeu şi Domn, dar păgânii s-au închinat la „mulţi dumnezei şi la mulţi domni" - spre deosebire de ei creştinii au recunoscut „un singur Dumnezeu: Tatăl... şi un singur Domn: Isus Cristos" (1 Corinteni 8:6). Împăratul roman era declarat domn (dominus) de către supuşii săi iar împăraţii care s-au succedat au revendicat loialitatea completă a supuşilor lor; mai târziu lucrul acesta avea să ducă la conflicte de conştiinţă foarte acute pentru creştini.

O dovadă importantă cu privire la folosirea de către primii creştini a titlului pentru Isus este expresia păstrată în aramaică în 1 Corinteni 16:22: *„Maranatha". Aceasta este o combinaţie de două cuvinte şi înseamnă „Domnul nostru, vino" sau „Domnul nostru a venit (va veni)". Unii teologi cred că a fost la început o rugăciune pentru revenirea lui Isus ca Domn (cf. Apocalipsa 22:20) sau o promisiune că venirea Lui era iminentă (cf. Filipeni 4:5). Faptul că expresia a fost păstrată în limba aramaică într-o biserică de limbă greacă arată că expresia a fost folosită la început într-o biserică de limbă aramaică, adică, probabil că expresia a apărut în zilele de început ale bisericii din Palestina. Dovezile de la Qumran au ajutat să confirme posibilitatea acestei apariţii într-un cadru unde se vorbea aramaică (J. A. Fitzmyer, NTS 20, 1973-4, p. 386-391).

Ultimul termen pe care-l vom discuta în această secţiune este Fiul lui Dumnezeu. Se poate să fi fost asociat în special cu propovăduirea lui Pavel: este semnificativ faptul că Faptele Apostolilor 9:20 asociază acest titlu cu propovăduirea lui şi apare numai încă o singură dată în Fapte, într-un citat din Psalmul 2:7 în predica lui Pavel din Antiohia Pisidiei (Faptele Apostolilor 13:33). Aici promisiunea „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut" este aplicată de Pave! la învierea lui Isus, care este privită ca naşterea lui Isus la o viaţă nouă. Ideea, însă, nu este că Isus a devenit Fiul lui Dumnezeu prin faptul că a fost înviat din morţi, ci dimpotrivă, că întrucât El era Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu L-a înviat din morţi (cf. înţelepciunea 2:18). Aceeaşi idee apare din nou în Romani 1:3 ş.urm., fiind considerată în general ca o formulă prepaulină, în care se spune că Isus a fost declarat Fiul lui Dumnezeu cu putere prin învierea din morţi. În 1 Tesaloniceni 1:9 ş.urm. calitatea de Fiu a lui Isus este asociată din nou cu învierea şi acest fapt este considerat baza speranţei pentru revenirea Lui.

Alte două elemente par să fie asociate cu titlul de „Fiu" în această perioadă de început a bisericii. Unul este ideea preexistenţei Fiului: o serie de texte vorbesc despre Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul Său (Ioan 3:17; Romani 8:3; Galateni 4:4 ş.urm.; 1 Ioan 4:9 ş.urm., 14) şi presupun clar că Fiul a venit în lume dintr-o existenţă anterioară la Tatăl. Această idee este exprimată foarte explicit fără folosirea termenului „Fiu" în cântarea prepaulină din Filipeni 2:6-11 (R. P. Martin, Carmen Christi, 1967). Aici Isus este un personaj divin, existând ca imagine a lui Dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, personaj care a schimbat modul Său ceresc de existenţă pentru o formă pământeană de existenţă în umilinţă. Deşi cântarea vorbeşte despre „dezbrăcarea de Sine" („golirea de Sine"), aşa încât a schimbat chipul de Dumnezeu cu cel de rob, faptul că Pavel L-a privit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu în viaţa şi moartea Sa arată ca el nu a interpretat cântarea în sensul că Isus a renunţat la natura Sa divină pentru a Se întrupa. Dimpotrivă, „El S-a dezbrăcat de Sine prin faptul că a luat chip de rob... - şi lucrul acesta a implicat în mod necesar o eclipsare a gloriei Sale ca şi Imagine divină, pentru ca El să poată fi, în trup omenesc, Imaginea Dumnezeului întrupat" (R. P. Martin, p. 194).

Celălalt element asociat cu titlul de Fiu este că Dumnezeu L-a dat pe Isus ca să sufere şi să moară (Romani 4:25; 8:32; Galateni 2:20; cf. Ioan 3:16). Se poate să existe aici o legătură cu exemplul din VT, când Avraam a fost gata să-l jertfească pe fiul său, Isaac, pentru a arăta credinţa şi supunerea sa (Geneza 22:12, 16). Dar Dumnezeu nu L-a cruţat pe singurul Său Fiu. ci L-a dat de bunăvoie pentru a îndepărta păcatele noastre. Prin folosirea titlului „Fiu" măreţia sacrificiului divin este arătată şi mai clar.

Nu ştim exact când a început tradiţia despre naşterea virgină a lui Isus să influenţeze gândirea cristologică a bisericii. Implicaţia ambelor relatări ale naşterii este că împrejurările naşterii lui Isus au fost trecute sub tăcere (cf. Matei 1:19; Luca 2:19,51) şi sunt foarte puţine dovezi că tradiţia ar fi influenţat biserica mai înainte ca istoria naşterii să-şi fi găsit expresia în evanghelii. În ambele relatări Isus este prezentat ca Fiul lui Dumnezeu (Matei 2:15; Luca 1:32, 35) a cărui naştere ca Fiul Mariei se datorează influenţei Duhului Sfânt; în calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu El este în măsură să aibă funcţia şi sarcina de Mesia (Luca 1:32 ş.urm.). Nu numai atât, dar ca Fiu al lui Dumnezeu El poate fi numit Emanuel, „Dumnezeu este cu noi"; prezenţa Lui pe pământ este echivalentă cu prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Cele două relatări nu iau în discuţie problema relaţiei dintre conceperea lui Isus de către Duhul şi identificarea Lui cu Fiul preexistent al lui Dumnezeu; evangheliile s-au preocupat în mod exclusiv de modul în care Fiul Mariei a putut fi născut ca Fiul lui Dumnezeu.

III. Folosirea titlurilor cristologice de către Pavel

În secţiunea precedentă am văzut că fazele esenţiale în dezvoltarea vocabularului creştin al bisericii au avut loc deja înainte de scrierea epistolelor lui Pavel. El foloseşte un vocabular care exista deja şi poate presupune că termenii pe care-i foloseşte sunt în general cunoscuţi cititorilor săi creştini. În consecinţă, se poate vorbi prea puţin despre o folosire a titlurilor care să fie caracteristică pentru Pavel. Motivul poate să fie că Pavel însuşi a fost angajat atât de mult în dezvoltarea teologiei Bisericii primare încât şi-a adus contribuţia la domeniul comun al gândirii cristologice înainte de a ajunge să scrie epistolele sale. Prin urmare, în opoziţie cu schema adoptată de R. Bultmann (Theology of the New Testament, 1, 1952, cap. 3), L. Goppelt refuză pe bună dreptate să discute „Kerygma bisericii elenistice, separata de gândirea lui Pavel" deoarece o asemenea discuţie duce la „abstracţii neistorice": deşi recunoaşte că au existat multe curente de gândire în biserica primară, el preferă să discute teologia lui Pavel în lumina tradiţiilor pe care le-a primit şi a situaţiilor în care a lucrat (Theologie des Neuen Testaments, 2, 1976, p. 360 ş.urm.).

Două titluri pe care ne-am aştepta să le întâlnim în epistolele lui Pavel se remarcă prin absenţa sau prin raritatea lor. Pavel nu foloseşte niciodată titlul Robul (Domnului), cu referire la Isus, şi foloseşte motivele asociate cu acest titlu numai când face aluzie la material tradiţional. Totuşi, el se consideră pe sine şi pe colaboratorii săi robi ai lui Dumnezeu (doulos) şi numai o singură dată vorbeşte despre Isus ca despre un slujitor (diakonos; Romani 15:8) al tăierii împrejur (adică, pentru evrei). De asemenea, el consideră că rolul de Slujitor este împlinit în mărturia misionară a bisericii (Romani 10:16; 15:21; cf. Faptele Apostolilor 13:47).

Numele Isus, folosit singur, apare rar în scrierile lui Pavel (de vreo 16 ori), dar este folosit frecvent în combinaţii. Jumătate dintre aceste cazuri sunt în 2 Corinteni 4:10-14 şi 1 Tesaloniceni 4:14 unde Pavel discută modul în care moartea şi învierea lui Isus sunt repetate în vieţile credincioşilor, în rest el foloseşte numele „Isus" atunci când discută ce alte titluri ar trebui date purtătorului acestui nume (1 Corinteni 12:3; cf. 2 Corinteni 11:4; Filipeni 2:10).

Pentru Pavel numele Cristos a devenit numele principal cu care se referă la Isus. Mesajul său a fost „Evanghelia lui Cristos" (de ex. Galateni 1:7), iar un studiu al textelor în care apare numele „Cristos" produce o teologie paulină în miniatură (vezi studiul excelent al lui W. Grundmann, TDNT 9, p. 543-551). El preia folosirea tradiţională a titlului cu privire mai ales la moartea şi învierea lui Isus, dar îl foloseşte şi în multe alte moduri. Elementul paulin distinct vine din folosirea expresiei „în Cristos", prin care Cristos este descris ca factorul determinant care condiţionează viaţa credinciosului (J. K. S. Reid, Our Life in Christ, 1963, cap. 1). Aceasta înseamnă că expresia nu se referă atât la unirea mistică cu o persoană cerească ci mai degrabă se referă la faptele istorice ale răstignirii şi învierii care condiţionează existenţa noastră. Astfel, justificarea are loc „în Cristos" (Galateni 2:17); creştinul individual este un „om în Cristos" (2 Corinteni 12:2) iar bisericile sunt „în Cristos" (Galateni 1:22, gr.); mărturia creştină are loc „în Cristos" (1 Corinteni 4:15; Filipeni 1:13, gr.; 2 Corinteni 2:17). În orice moment viaţa creştinului este determinată de o situaţie nouă produsă de realitatea lui Cristos.

Pavel foloseşte frecvent combinaţia „Isus Cristos" ca un titlu. Uneori cuvintele apar în ordine inversată, „Cristos Isus", şi nu a fost descoperită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru variaţiile în ordinea cuvintelor: motivele de ordin gramatical ar putea să contribuie la această variaţie şi s-a sugerat de asemenea că Pavel dorea să pună accentul pe elementul uman, Isus, sau pe cel ceresc, Cristosul preexistent, prin numele pus pe primul loc. În orice caz, nu pare să existe nici o diferenţă între folosirea titlului compus sau a titlului simplu „Cristos", cu excepţia faptului că titlul compus pare să fie mai emfatic, având mai multă demnitate.

Folosirea de către Pavel a titlului Domnul este în esenţă aceeaşi cu a bisericii prepauline. Aici nu este nevoie să fie invocată influenţa închinării păgâne a cultului zeităţilor pentru a explica aspectele distinctive ale folosirii termenului de către Pavel. S-a arătat că această teză - alături de afirmaţia asociată că o mare parte a teologiei pauline a fost derivată prin transferarea unor idei păgâne în creştinism - nu este necesară şi nici nu poate fi dovedită (O. Cullmann, op. cit., cap. 7). Desigur, creştinii care L-au recunoscut deja pe Isus ca Domn au trebuit să definească mai clar ce au înţeles ei prin acest titlu, în comparaţie cu închinarea păgână la alţi domni (1 Corinteni 8:6), dar lucrul acesta este cu totul diferit de a afirma că folosirea creştină a termenului a fost derivată de la păgânism.

Întrucât mărturisirea lui Isus ca Domn era semnul caracteristic pentru un creştin şi, întrucât pentru creştini nu a existat nici un alt Domn, a fost normal ca Pavel să vorbească simplu despre „Domnul" atunci când a vrut să se refere la Isus. Este adevărat că acelaşi titlu a fost folosit pentru a se referi la Dumnezeu Tatăl şi lucrul acesta poate duce la oarecare ambiguitate când nu se ştie dacă se referă la Dumnezeu sau la Isus (în special în Faptele Apostolilor; J. C. O’Neill, SJT 8, 1955, p. 155-174); în general, însă, „Domnul" este un titlu folosit de Pavel pentru a se referi la Dumnezeu în citate din VT, aşa încât riscul de confuzie este mic.

Dacă titlul „Cristos" a ajuns să aibă sensul de „Mântuitor", titlul „Domnul" a exprimat în principal poziţia proslăvită a lui Isus şi stăpânirea Lui asupra universului şi în special asupra credincioşilor care au acceptat domnia Lui asupra lor. Titlul este folosit în special atunci când se vorbeşte despre responsabilitatea creştinilor de a asculta de Isus (de ex. Romani 12:11; 1 Corinteni 4:4 ş.urm.). Dar Pavel l-a folosit destul de frecvent pentru a se referi la Isus în lucrarea Lui pământeană (1 Corinteni 9:5), în special cu referire la ceea ce a ajuns să fie cunoscută sub numele de „Cina Domnului" (1 Corinteni 10:21; 11:23, 26 ş.urm.) şi atunci când s-a referit la învăţăturile date de Isus când era pe pământ (1 Corinteni 7:10, 25; 9:14 etc.). Nu este surprinzător că formula „în Cristos" este modificată şi devine „în Domnul" atunci când apare în contextul îndemnurilor şi poruncilor (Efeseni 6:1; Filipeni 4:2; Coloseni 4:17 etc.). Totuşi, folosirea celor două titluri este flexibilă şi uneori Pavel foloseşte un anumit titlu când noi ne-am aştepta să-l folosească pe celălalt.

Titlurile compuse care includ titlul „Domnul" sunt frecvente în scrierile lui Pavel şi este evident că sunt folosite pentru a onora persoana numită. Mărturisirea primilor creştini: Isus (Cristos) este Domnul" stă la baza dezvoltării titlului „Domnul Isus Cristos" (2 Corinteni 4:5), iar Pavel vorbeşte frecvent despre Domnul nostru, punând în felul acesta accentul atât pe necesitatea angajamentului personal faţă de Isus cât şi pe mântuirea şi preocuparea acordată de Isus poporului Său. Formula aceasta este găsită în salutările introductive din scrisorile lui Pavel în care „Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Domnul Isus Cristos" sunt asociaţi împreună ca sursa binecuvântărilor spirituale. W. Grundmann (TDNT 9, p. 554) a sugerat că la baza acestei formule stă expresia din VT „Domnul Dumnezeu", care a fost transformată în închinarea creştină în „Dumnezeu Tatăl" şi, la acelaşi nivel, „Domnul Isus Cristos", indicând prin aceasta că omul care îl are pe Isus ca Domn îl are şi pe Dumnezeu ca Tată. Indiferent dacă această explicaţie este corectă sau nu, sunt două fapte demne de remarcat. Unul este că Dumnezeu Tatăl şi Isus sunt plasaţi în mod natural alături, într-un mod care indică o poziţie egală; desigur, subordonarea lui Isus faţă de Tatăl este păstrată întotdeauna cu grijă (1 Corinteni 15:28; Filipeni 2:11), dar nici o altă fiinţă nu este pusă alături de Tatăl în felul acesta. Al doilea fapt este că folosirea în VT a termenului „Domnul" ca un titlu pentru Dumnezeu a influenţat folosirea creştină a termenului. Lucrul acesta este clar în Filipeni 2:10 ş.urm., care preia limbajul din Isaia 45:22-25 şi aplică lui Isus ceea ce s-a spus acolo despre Dumnezeu. De asemenea, în Romani 10:9, 13, un citat din Ioel despre chemarea numelui Domnului (adică Iahve) I-a fost aplicat lui Isus. Folosirea termenului în felul acesta nu este specifică lui Pavel (cf. Ioan 12:38; Evrei 1:10; 1 Petru 3:14 ş.urm.; Iuda 24 ş.urm.; Apocalipsa 17:14; 19:16). În fine, când Pavel se referă la „ziua Domnului", nu încape îndoială că înţelege că aici „Domnul" nu se referă la Iahve ci la Isus (1 Corinteni 1:8; 2 Corinteni 1:14).

Dacă ne-am ghida după statistici, s-ar părea că titlul Fiul lui Dumnezeu (care apare de 15 ori) a fost mult mai puţin important pentru Pavel decât titlul Domnul, care apare de cel puţin zece ori mai frecvent în scrierile sale. Totuşi, aşa cum a arătat M. Hengel (The Son of God, 1976, cap. 3), Pavel foloseşte titlul acesta pentru Isus atunci când rezumă conţinutul Evangheliei Sale (Romani 1:3-4, 9; Galateni 1:15 ş.urm.) şi are tendinţa să-l rezerve pentru afirmaţii importante. El îl foloseşte atunci când are în vedere relaţia dintre Dumnezeu şi Isus şi, aşa cum am văzut anterior, atunci când preia afirmaţii tradiţionale care vorbesc despre faptul că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său preexistent şi L-a dat să moară pentru noi. El scoate în relief în mod special faptul că prin lucrarea Fiului noi putem fi adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu (Romani 8:29; Galateni 4:4-6).

Pavel foloseşte o serie de alte expresii în contextul acesta. Isus este descris ca şi *Chipul (Imaginea) Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15; cf. 2 Corinteni 8:29; Coloseni 1:15-18) şi Preaiubitul (Fiu al) lui Dumnezeu (Efeseni 1:6). Totuşi, acestea ar trebui privite doar ca descrieri ale lui Isus şi nu ca titluri ale Lui. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la alte expresii care descriu diferite funcţii ale lui Isus, cum este aceea de *Cap (Efeseni 1:22) şi chiar aceea de Mântuitor (Efeseni 5:23; Filipeni 3:20).

Este discutabil dacă titlul Dumnezeu este aplicat de Pavel lui Isus. Interpretarea textului din Romani 9:5 (vezi VSR şi mg.) este controversată, dar textul probabil că ar trebui înţeles ca o doxologie la adresa lui Cristos ca Dumnezeu (B. M. Metzger, în B. Lindars şi S. S. Smalley, (ed.), Christ and Spirit in the New Testament, 1973, p. 95-112). La fel de ambiguu este textul din 1 Tesaloniceni 1:12 (vezi TEV şi mg.; MV şi mg.).

Când ajungem la Epistolele pastorale, diversitatea de titluri caracteristică scrierilor pauline anterioare începe să dispară. Titlul Fiul lui Dumnezeu nu este folosit deloc. Nici Isus şi nici Cristos nu sunt folosite independent (excepţie 1 Timotei 5:11) ci numai în combinaţie, de obicei în ordinea Cristos Isus. Totuşi, Domnul este folosit ca un titlu independent cât şi în combinaţii. În câteva cazuri probabil că avem exemple de declaraţii formale de crez exprimate într-un stil mai oficial şi bazate pe materiale tradiţionale (1 Timotei 1:15; 2:5 ş.urm.; 6:13; 2 Timotei 1:9 ş.urm.; 2:8; Tit 2:11-14; 3:6). Nu încape îndoială că aici îi este dat lui Isus titlul de Dumnezeu (Tit 2:13) şi primeşte împreună cu Dumnezeu titlul de Mântuitor (2 Timotei 1:10; Tit 1:4; 2:13; 3:6).

IV. Titlurile lui Isus în scrierile lui Ioan

În scrierile lui Ioan tiparul folosirii titlurilor lui Isus este acelaşi ca şi în celelalte evanghelii. Evanghelia după Ioan se ocupă de activităţile persoanei umane Isus şi forma compusă Isus Cristos este folosită numai de două ori atunci când este avută în vedere semnificaţia totală a persoanei lui Isus de după înviere (Ioan 1:17; 17:3 - ultimul pasaj este prezentat din perspectiva unuia care a „împlinit lucrarea" pe care i-a dat-o Tatăl). Deşi termenul Domnul este folosit adesea la vocativ, pentru a I se adresa lui Isus, el este folosit rareori în naraţiune pentru a se referi la Isus (numai în Ioan 4:1; 6:23; 11:2) până după învierea care a stabilit poziţia nouă a lui Isus. Totuşi, este semnificativ faptul că Isus Însuşi descrie poziţia Sa ca a unui „stâpân" (sau „domn") (Ioan 13:13 ş.urm., 16; 15:15, 20) care poate da porunci robilor Săi - deşi El îi priveşte pe ucenici ca pe prieteni şi nu ca pe robi.

Una dintre întrebările cheie din Ioan este dacă Isus este Mesia atât din perspectiva evreilor cât şi din cea a samaritenilor; scopul Evangheliei este să conducă la convingerea că Isus este Mesia (Ioan 20:31). În ciuda rarităţii cu care întâlnim această declaraţie în celelalte evanghelii, Isus este declarat Mesia în Evanghelia după Ioan (Ioan 1:41; 4:29; 11:27), dar este interesant că acest cuvânt nu apare niciodată pe buzele lui Isus. Alte descrieri quasi-titulare ale lui Isus pe care le foloseşte Ioan sunt Cel care trebuia să vină (Ioan 11:27; 12:13; cf. Matei 11:3); Sfântul lui Dumnezeu (Ioan 6:69; cf. Marcu 1:24), Mântuitorul (Ioan 4:42), Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29, 36), Profetul (Ioan 6:14; 7:40) şi Împăratul lui Israel (Ioan 1:49; 12:13; 18:33-38; 19:3,14-22). Câteva dintre aceste titluri sunt întâlnite şi în evangheliile sinoptice.

Titlul caracteristic cu care S-a descris Isus, Fiul omului, ocupă un loc proeminent în Evanghelia după Ioan, dar aici accentul este pus pe originea cerească a Fiului omului, pe coborârea Lui în lumea aceasta, pe glorificarea Lui pe cruce şi pe semnificaţia Lui ca Dătător al vieţii (Ioan 3:13; 5:27; 6:27,53,62; 12:23, 34; 13:31), fapt care lipseşte din evangheliile sinoptice. Deşi nu este necesar să presupunem că nişte influenţe străine ar fi contribuit la folosirea titlului în Ioan, limbajul folosit este suficient de diferit de cel din evangheliile sinoptice încât să sugereze că, deşi afirmaţiile din Ioan se bazează în ultimă analiză pe învăţăturile directe ale lui Isus, ele au fost rescrise într-o oarecare măsură de către evanghelist sau de către sursele sale (S. S. Smalley, NTS 15, 1968-9, p. 278-301).

Cel mai fundamental titlu pentru Isus în Evanghelia după Ioan este fără îndoială Fiul lui Dumnezeu. Acest titlu indică apropierea relaţiei dintre Tatăl şi singurul Său Fiu preexistent (Ioan 3:16-18); aceasta este o relaţie de dragoste reciprocă (Ioan 3:35; 5:20) şi este exprimată în modul în care Fiul ascultă de Tatăl (Ioan 5:19) şi îi sunt încredinţate funcţiile de judecător şi dătător al vieţii (Ioan 5:17-30). Relaţia filială unică dintre Isus şi Dumnezeu pe care o întâlnim în evangheliile sinoptice este exprimată mai clar aici (Ioan 11:41; 12:27 ş.urm.; 17:1). În esenţă aceleaşi idei sunt comunicate de titlul *Logos (sau Cuvântul), care apare în prologul Evangheliei. Logosul este identificat atât de mult cu Dumnezeu încât nu este surprinzător să vedem că lui Isus îi este dat titlul de Dumnezeu; lucrul acesta este clar în cazul mărturiei lui Toma în Ioan 20:28, unde arătarea lui Isus cel înviat determină recunoaşterea statutului Său divin, dar este probabil de asemenea că în Ioan 1:18 Isus este descris ca „singurul Fiu, care este în sânul Tatălui" (sau, „singurul Fiu, care este la fel ca Dumnezeu şi care este alături de Tatăl”) (textul, însă, este incert).

În fine, ar trebui observat că în Evanghelia după Ioan sunt diferite afirmaţii „Eu sunt..." care îl prezintă pe Isus ca „Păstorul cel bun" sau „Adevărata Viţă". Uneori avem doar cuvintele: „Eu sunt El" (Ioan 4:26; 6:20; 8:24, 28, 58; 13:19). Întrucât aceste cuvinte sunt un ecou al proclamaţiei lui Iahve despre sine, găsită în Isaia 43:10; 48:12, este probabil că ar trebui să le privim ca pe o indicaţie voalată a divinităţii lui Isus.

Folosirea titlurilor în Epistolele ioanine este similară cu aceea din Evanghelie, deşi există desigur o diferenţă între modul în care omul Isus este descris în Evanghelie, iar într-o Epistolă este descris ca Domnul înviat. Este un fapt curios şi probabil lipsit de importanţă că 3 Ioan este singura carte din NT care nu se referă niciodată la Isus. În 1 Ioan, Isus este deseori subiectul afirmaţiilor în care este exprimată semnificaţia Lui ca şi Cristos sau ca Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 2:22; 4:15; 5:1, 5). Deşi problema ridicată aici s-ar putea să fie doar dacă Isus a fost într-adevăr Mesia aşteptat de evrei, teologii stat în general de acord că problema avută în vedere aici este dacă a avut loc cu adevărat o întrupare reală şi durabilă a lui Dumnezeu în Isus. Se pare că oponenţii lui Ioan au contestat că ar fi existat o unitate reală şi durabilă între Mesia sau Fiul lui Dumnezeu şi Isus (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), iar Ioan a trebuit să sublinieze că Isus Cristos a venit cu adevărat în apă şi sânge, adică, în botezul şi în moartea Sa. De aceea el foloseşte titlul complet „Fiul Său, Isus" (1 Ioan 1:3; 3:23; 5:20) pentru a indica obiectul credinţei creştine. Numai Fiul lui Dumnezeu poate fi Mântuitorul lumii (1 Ioan 4:14). Termenul Domnul este absent din Epistolele lui Ioan.

În Apocalipsa Isus apare în mod proeminent ca un titlu, ca şi în Evrei. Titlul complet Isus Cristos este folosit numai ca un titlu solemn în introducerea cărţii (Apocalipsa 1:1 ş.urm., 5), dar există patru referiri la Cristos sau la Cristosul Său (Apocalipsa 20:4, 6; 11:15; 12:10), care arată că Ioan era conştient de ideea că Mesia este agentul lui Dumnezeu în instaurarea domniei Sale. Ideea aceasta poate fi văzută şi în modul în care titlurile divine de Împărat şi Domn sunt folosite cu referire la Dumnezeu şi Isus (Apocalipsa 15:3; 17:14; 19:16). Nu încape îndoială că titlul cel mai distinctiv al lui Isus în Apocalipsa este acela de *Miel, titlu care este folosit de 28 de ori aici şi nicăieri în altă parte (cuvântul folosit de Ioan în 1:29, 36; Faptele Apostolilor 8:32; 1 Petru 1:19 este diferit). Mielul combină caracteristicile paradoxale că a fost junghiat şi jertfit (Apocalipsa 5:6) şi cu toate acestea este Domnul care este vrednic să primească închinarea (Apocalipsa 5:8). El îşi arată mânia împotriva răului (Apocalipsa 6:16) şi conduce poporul lui Dumnezeu în luptă (Apocalipsa 17:14) şi cu toate acestea, sângele Său este acela care acţionează ca jertfă pentru păcat (Apocalipsa 7:14) şi prin care poporul Său martirizat iese biruitor (Apocalipsa 12:11).

V. Titlurile lui Isus în restul Noului Testament

Dintre celelalte cărţi ale NT, Evrei este probabil cea mai deosebită prin felul în care foloseşte titlurile. Astfel, Epistola revine la folosirea numelui simplu Isus pentru a vorbi despre Cel care a suferit umilire şi moarte şi care a fost totuşi înălţat de Dumnezeu (Evrei 2:9; 13:12). Se poate referi la El şi folosind numai titlul Domnul (Evrei 2:3; 7:14) sau Cristos (Evrei 3:6, 14 etc.). Deşi nu încape îndoială că autorul ştie că Cristos înseamnă „Unsul" (Evrei 1:9), el foloseşte acest titlu mai mult ca pe un nume care este nevoie să fie explicat de alte titluri. El îl descrie pe Isus ca şi Căpetenia (Pionierul sau Înainte-mergătorul) mântuirii şi credinţei (Evrei 2:10; 12:2), folosind o expresie care se poate să fie avut o circulaţie mai largă ca un titlu Cristologic (Faptele Apostolilor 3:15; 5:31). Dar mai presus de toate autorul îl priveşte pe Isus ca Mare Preot şi prezintă lucrarea Lui în termenii preluaţi din legislaţia despre jertfe din VT. Dacă acest termen este mai mult o descriere decât un titlu al lui Isus, termenul Fiul este un titlu semnificativ care stă la baza lui. Abia după ce a stabilit identitatea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, înălţat mai presus de îngeri şi de Moise, abia după aceea trece autorul mai departe ca să demonstreze modul în care această poziţie L-a calificat pe Isus ca Mare Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Scriitorul foloseşte cu grijă Psalmul 2:7 (Evrei 1:5; 5:5) şi 110:4 pentru a defini poziţia lui Isus. El pune accent pe (absurditatea) respingerii mântuirii realizată de un asemenea Mântuitor înălţat (Evrei 6:6; 10:29).

Iacov se remarcă prin faptul că se referă numai de două ori la Domnul Isus Cristos (Iacov 1:1;2:1), dar când vorbeşte despre venirea Domnului (Iacov 5:7 ş.urm.) nu încape îndoială că se referă la Isus.

În 1 Petru termenul Isus nu este folosit ca un nume independent şi scriitorul preferă titlul Isus Cristos. El foloseşte Domnul Isus Cristos o singură dată (1 Petru 1:3) într-o expresie tradiţională. Dar el se referă frecvent la Cristos şi este interesant că el face aceasta mai ales în contextul suferinţei şi morţii (1 Petru 1:11, 19; 2:21; 3:18 etc.), lucru care am văzut că este caracteristic pentru folosirea titlului în Biserica primară. El vorbeşte de asemenea despre mărturisirea lui Cristos ca şi Domn (1 Petru 3:15; cf. 2:13), într-un mod care ne aduce aminte de sensul din Biserica primară.

2 Petru se caracterizează prin folosirea titlului Domnul Isus Cristos. Titlul Mântuitorul este întâlnit de asemenea frecvent (2 Petru 1:1, 11; 2:20; 3:2, 18), iar în 2 Petru 1:1 Isus este descris ca „Dumnezeul şi Mântuitorul nostru". În Epistola lui Iuda folosirea titlurilor este asemănătoare; amândoi autorii folosesc forma neobişnuită despotes, „Domnul", când se referă la Isus (2 Petru 2:1; Iuda 4), poate pentru că ideea principală este aceea de răscumpărare a sclavilor; termenul nu a fost folosit frecvent pentru că a sugerat despotism arbitrar.

VI. Concluzii

Învăţătura NT despre persoana lui Isus nu este limitată la ceea ce este exprimat de titlurile pe care le-am schiţat sumar mai sus. Ar trebui să luăm de asemenea în considerare ceea ce se spune despre caracterul şi activitatea lui Isus atât în timpul vieţii Sale pe pământ cât şi în poziţia Sa cerească; este important să vedem şi diferitele declaraţii de crez şi lucrări literare care au fost create pentru a exprima semnificaţia Lui. Totuşi, titlurile în sine rezumă o mare parte a învăţăturii NT. Studierea lor ne permite să vedem cum a fost modelată gândirea ucenicilor de primul lor contact cu Isus în timpul vieţii Lui, cum a fost consolidată prin faptul că L-au întâlnit ca şi Domnul înviat, iar apoi a fost elaborată definitiv în timpul lucrării lor de evanghelizare şi învăţătură în lumea iudaică şi elenistică. Titlurile exprimă în diferite moduri valoarea supremă a lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, funcţia Sa mântuitoare ca Mesia şi Mântuitor, precum şi poziţia Lui de cinste ca Domn. Biserica primară a recurs la multe surse pentru a explica cine a fost Isus; în esenţă a preluat material din VT, pe care l-a privit ca pe o profeţie divină cu privire la venirea lui Isus, dar în acelaşi timp nu a ezitat să folosească titlurile care au avut sens în cercurile mai largi ale lumii. Unele titluri s-au dovedit mai puţin adecvate decât altele, dar împreună ele depun mărturie despre faptul că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în Isus, ca să judece şi să mântuiască lumea, şi ele recunosc toate că acest Isus este cu adevărat una cu Dumnezeu şi vrednic de închinarea cuvenită lui Dumnezeu Însuşi.

BIBLIOGRAFIE.
Vezi articolele relevante din DBS; NIDNTT; TDNT; F. H. Borsch, The Son of Man in Myth and History, 1967; W. Bousset, Kyrios Christos, 1970; O. Cullmann, The Christology of the New Testament, 1963; R. H. Fuller, The Foundations of New Testament Christology, 1965; F. Hahn, The Titles of Jesus in Christology, 1969; M. Hengel, The Son of God, 1976; A. J. B. Higgins, Jesus and the Son of Man, 1964; M. D. Hooker, Jesus and the Servant, 1959; idem, The Son of Man in Mark, 1967; W. Kramer, Christ, Lord, Son of God, 1966; L H. Marshall, The Origins of New Testament Christology, 1977; S. Mowinckel, He That Cometh, 1956; N. Perrin, A modern Pilgrimage in New Testament Christology, 1974; V. Taylor, The Names of Jesus, 1953; idem, The Person of Christ in New Testament Teaching, 1958; H. E. Todt, The Son of Man in the Synoptic Tradition, 1965; G.Vermes, Jesus the Jew, 1973.

I.H.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: