statul Babilon



STATUL BABILON. Teritoriu în Asia de SV, în prezent în partea de S a Iraqului; numele este identic cu cel al capitalei, *Babilon. A fost numit de asemenea *Şinear (Geneza 10:10; 11:2; Isaia 11:11; Iosua 7:21) şi mai târziu „ţara caldeilor (haldeilor)" (Ieremia 24:5; Ezechiel 12:13). Pe la începutul perioadei antichităţii a purtat numele *ACAD (Geneza 10:10) pentru regiunile din N şi Sumer pentru zonele aluvionare din S şi ţinuturile mlăştinoase din vecinătatea Golfului Persic; acest teritoriu a fost numit mai târziu „Caldea", dar termenul a ajuns să fie folosit pentru toată ţara după ridicarea la putere a dinastiei „caldeilor" (vezi mai jos I. h.). Astfel, babilonienii (bene babel), „fiii Babilonului") au fost numiţi şi caldei (haldei) (Ezechiel 23:15, 17, 23). Statul Babilon, scăldat de apele fluviilor Tigru şi Eufrat, este probabil locul unde s-a aflat Edenul (Geneza 2:14) şi turnul *Babel, precum şi ţara în care au fost exilaţi evreii.

Această ţară mică de câmpie, de vreo 20.000 km2 a fost mărginită la N de *Asiria (graniţa era la Samara-Jebel Hamrin), la E de dealurile care delimitau *Elamul, la V de Deşertul Arabiei, iar la S de ţărmurile Golfului Persic. Există o controversă asupra posibilei schimbări semnificative a ţărmurilor golfului în comparaţie cu vremurile antice (Geographical Journal 118, 1952, p. 24-39; cf. JAOS 95, 1975, p. 43-57). Oraşele principale, dintre care Babilonul, Varca (Erec) şi Agad sunt cele dintâi menţionate în VT (Geneza 10:10), alături de Nipur, Ur, Eridu şi Lagash, erau situate toate pe Eufrat sau în apropierea lui.

I. Istoria

a. Preistoria

Continuă să aibă loc multe discuţii cu privire la relaţia dintre descoperirile cele mai vechi din S Mesopotamiei şi cele din N. Cele mai vechi tipuri de vase de lut din nivelul cel mai de jos de la Eridu (nivelele XV-XVII) indică existenţa foarte timpurie a unor aşezări, în timp ce vasele de lut din straturile mai de sus (Haji Muhammad) sunt de un tip cunoscut în apropiere de Chiş şi Warka, şi care are afinităţi cu cel de la Halaf şi Hassuna, din N. Cultura pre’Ubaid trebuie să fie datată la c. 4000 î.Cr. Cultura ’Ubaid, care este întâlnită şi în N, pare să fi fost introdusă de emigranţi noi. Până în prezent nu există nici o modalitate certă de identificare a locuitorilor din Sumer (posibil *ŞINEARUL biblic), deşi din „perioada proto-literată" (cca. 3100-2800 î.d. Cr.) s-au găsit scrieri pictografice pe tăbliţe de lut (Uruk, nivelele III-IV). Întrucât limba pare să fie o sumeriană nesemitică aglutinantă, care foloseşte pentru cetăţile mai vechi şi pentru unii termeni tehnici cuvinte dintr-o limbă diferită, poate semitică, este probabil că semiţii şi sumerienii au fost cei mai vechi locuitori, sau printre cei mai vechi. Arta foarte bine dezvoltată în olărit, sigilii şi arhitectură, este atribuită în general influxului de sumerieni, aşa încât dovezile actuale indică prezenţa în ţară, încă din cele mai vechi timpuri, atât a semiţilor cât şi a sumerienilor.

b. Perioada dinastică veche (cca. 2800-2400 î.Cr.)

Perioada aceasta a fost martora introducerii monarhiei şi a întemeierii unor cetăţi mari. Potrivit listei sumeriene de regi, 8 sau 10 regi au domnit înainte de Potop în cetăţile Eridu, Badtibirra, Larak, Sippar şi Shuruppak. Guvernatorul celei din urmă a fost eroul povestirii sumeriene despre potop (cf. *NOE). Stratul depozitat de „potop", descoperit de Wooley la Ur este datat în perioada ’Ubaid şi de aceea nu corespunde cu nivele similare descoperite la Chiş şi Shuruppak (perioada proto-literată - perioada dinastică veche I; cf. Iraq 26, 1964, p. 62-82). Din jurul anului 2000 î.Cr. a existat, totuşi, o tradiţie literară puternică despre un *potop în statul Babilon.

După Potop „regii s-au coborât din nou din cer" şi printre conducătorii de la Chiş şi Uruk (Erec) s-au aflat Ghilgameş şi Agga, eroii mai multor legende, care se poate foarte bine să fie personaje istorice. Oraşele-stat au înflorit, având centre la Uruk, Chiş, Ur (Mormintele regale), Lagash, Shuruppak, Abu, Salabikh, iar în N până la Mari. Adeseori mai mulţi conducători puternici încercau în acelaşi timp să domine Statul Babilon şi ciocnirile erau frecvente. Astfel, Prima dinastie de la Lagash, întemeiată de Ur-Nanse, s-a sfârşit când Urukagina, un reformator social (cca. 2351 î.Cr.) l-a înfrânt pe Enannatum, iar la scurtă vreme după aceea Lugalzagesi din Umma, care cucerise cetăţile Lagash, Ur şi Uruk, a stabilit primul imperiu sau „proto"-imperiul din Sumer, care se întindea până la Mediterana.

c. Akkadienii (cca. 2400-2200 î.Cr.)  

O familie semitică puternică a înfiinţat o cetate nouă la Agade şi în vremea aceasta se poate să fi restaurat Babilonul. Această dinastie „akkadiană" sau sargonidă (2371-2191 î.Cr.), numită astfel după numele fondatorului ei, *Sargon, a dezvoltat o tehnică nouă de război folosind arcul şi săgeata şi l-a înfrânt curând pe despotul Lugalzagesi de la Umma, Chiş şi Uruk, cucerind întregul Sumer. Acest rege şi-a condus trupele până la Mediterana şi în Anatolia. Stăpânirea lui întinsă a fost menţinută de nepotul său, Naram-Sin, mai înainte ca gutianii din dealurile de E să cotropească N Statului Babilon (2230-2120 î.Cr.) şi să deţină controlul asupra economiei până când au fost înfrânţi de o coaliţie condusă de Utuhegal din Uruk. Stăpânirea lor însă a fost oarecum localizată şi a fost mai puternică la E de fluviul Tigru. Lagash, sub ensi-ul sau conducătorul său Gudea (cca. 2150 î.Cr.) a rămas independent şi a dominat Ur şi cetăţile din S. Gudea şi-a extins treptat teritoriul şi a întreprins expediţii până în Siria (*EBLA) pentru a dobândi lemn, pietre şi metale preţioase, pentru a creşte în felul prosperităţii cetăţii sale. Renaşterea sumeriană sau „Perioada de Aur" care a urmat a fost o perioadă de bogăţie economică şi artistică.

d. A 3-a dinastie din Ur (2113-2006 î.Cr.)

După domnia lui Utuhegal în Uruk şi a lui Namahani, ginerele lui Gudea, în Lagash, Ur a devenit din nou centrul puterii. Ur-Nammu (2113-2096 î.Cr.) a reconstruit citadela cu ziguratul şi templele sale din *Ur, iar în Uruk, Isin şi Nippur a ridicat statui ale sale în templele care erau controlate de oameni numiţi de el. Treptat Ur şi-a extins influenţa până la Assur şi Byblos şi timp de o vreme succesorilor săi le-au fost acordate onoruri divine, zugrăvite pe monumentele şi sigiliile lor printr-o coroană cu coarne care simboliza divinitatea (C. J. Gadd, Ideas of Divine Rule in the Ancient Near East, 1944). Se pare că onoruri similare fuseseră acordate anterior lui Naram-Sin. Multe mii de documente scot la lumină administraţia şi religia din această perioadă când Ur făcea comerţ cu ţinuturi îndepărtate, cum este India. Sfârşitul a venit după o foamete gravă şi stăpânitorii sumerieni au fost înlocuiţi de invadatori din Elam şi popoare semitice seminomade din deşertul din V. Este posibil ca migraţia lui Terah şi Avraam (Geneza 11:31) să fi avut loc în perioada aceasta de schimbare a soartei cetăţii Ur.

e. Amoriţii (2000-1595 î.Cr.)

Teritoriile care fuseseră stăpânite anterior de Ur au fost împărţite între căpeteniile locale de la Assur, Mari de pe cursul superior al Eufratului şi Eshnunna. O conducere independentă a fost stabilită de Ishbi-Irra în Isin şi de Naplanum în Larsa, împărţind în felul acesta loialitatea sumerienilor care până atunci fuseseră uniţi. Mai târziu Kudurmabug din Yamutbal, la E de Tigru, l-a făcut pe fiul său Warad-Sin domnitor în Larsa. El a fost urmat de Rim-Sin, care a cucerit Isin dar nu a reuşit să stăvilească puterea crescândă a Babilonului, unde erau la putere o serie de domnitori viguroşi din prima dinastie (amorită) a Babilonului (1894-1595 î.Cr.). Al şaselea domnitor din succesiune, *Hammurapi (1792-1750 î.Cr.; potrivit *Cronologiei celei mai acceptate), îl înfrânsese în cele din urmă pe Rim-Sin şi în ultimul deceniu al domniei sale a stăpânit de la Golful Persic până la *Mari, unde l-a înfrânt pe Zimrilim, un semit care anterior l-a înfrânt pe Yasmah-Adad, fiul lui Shamshi-Adad I al Asiriei. În ciuda acestei victorii, Hammurapi nu a fost la fel de puternic ca şi domnitorul cu acelaşi nume de la Aleppo, şi scrisorile de la Mari, care oferă o înţelegere remarcabilă a diplomaţiei, a comerţului, a istoriei şi religiei din vremea aceea, arată că el nu a supus Asiria, Eshnunna sau alte cetăţi din statul Babilon (*ARHEOLOGIE). Relaţiile dintre Babilon, Elam şi ţările din V a făcut posibilă realizarea unei coaliţii cum este cea descrisă în Geneza 14. Odată cu declinul influenţei sumeriene, puterea crescândă a semiţilor a fost accentuată de locul acordat lui Marduk (*MERODAC) ca zeu naţional, şi lucrul acesta l-a determinat pe Hammurapi să revizuiască legile Babilonului pentru a împăca ambele tradiţii. Textul din acest „cod" de 282 de legi este bazat pe reformele anterioare ale lui Uru-kagina, Ur-Nammu şi Lipit-Ishtar.

f. Casiţii (1595-1174 î.Cr.)

Babilonul, aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria lui, avea să fie cucerit în urma unui atac neaşteptat din N.

Prin anul 1595 î.Cr. regele hitit Mursili I a atacat cetatea şi casiţii din dealurile de la E au preluat treptat stăpânirea ţării, guvemând ulterior dintr-o capitală nouă (Dur-Kurigalzu) construită de Kurigalzu I (cca. 1450 î.Cr.). În secolele care au urmat statul Babilon a fost slab, deşi independent, cu excepţia unor perioade scurte când s-a aflat sub controlul direct al asirienilor (de ex. Tukulti-Ninurta I, 1244-1208 î.Cr.). Incursiunile arameilor au fost frecvente şi se poate ca aceste raiduri să le fi permis israeliţilor să se stabilească în S Palestinei şi mai târziu, în timpul lui Solomon, să-şi extindă graniţele întâmpinând prea puţină opoziţie din partea acestor popoare din deşert (*ASIRIA). Periodic s-au ridicat eroi naţionali care au menţinut controlul local şi comerţul - de ex. când Nebucadneţar I (1124-1103 î.Cr.) a înfrânt Elamul, dar la scurtă vreme după aceasta Tiglat-Pileser I a restabilit stăpânirea asiriană.

g. Dominaţia asiriană (745-626 î.Cr.)  

În timpul lui Nabunasir (Nabonassar), a cărui domnie (747-735 î.Cr.) a marcat începutul unei ere noi, a început o luptă îndelungată pentru independenţă faţă de *Asiria. Tiglat-Pileser III al Asiriei s-a proclamat „rege al Sumerului şi Acadului", a luat mâinile lui Bel (Marduk) şi astfel a revendicat tronul Babilonului în 745 î.Cr. folosind celălalt nume al său, Pul (u) (1 Cronici 5:26). Cu 15 ani mai târziu a trebuit să aducă armata asiriană ca să lupte împotriva rebelului Ukinzer din Bît-Amuk-kani. El l-a înfrânt la Sapia şi a luat mulţi prizonieri. Un şeic rival, Marduk-apia iddina II, din districtul de S al Bît-Yakin, îi plătea pe atunci tribut lui Tiglat-Pileser în vremea aceasta (Iraq 17, 1953, p. 44-50). Totuşi, faptul că *Salmanasar V şi *Sargon II au fost ocupaţi cu asediul *Samariei în 726-722 i-a permis lui Marduk-apla-iddina (*MERODAC-BALADAN) să ţeasă intrigi. Timp de 10 ani (721-710 î.Cr.) el a deţinut tronul Babilonului, până când armata asiriană a atacat Der, l-a înfrânt pe Humbanigas din Elam şi a ocupat Babilonul. Armata asiriană s-a deplasat spre S, dar Merodac-Baladan a fost păstrat ca şi conducător local. Faptul acesta indica diplomaţia lui Sargon care l-a păstrat ca pe un supus loial pentru tot restul domniei sale.

În urma morţii lui Sargon în anul 705 î.Cr., Merodac-Baladan a complotat din nou împotriva stăpânilor săi şi este probabil că el, şi nu Ezechia, a fost cel care a iniţiat tratativele pentru o alianţă împotriva Asiriei (2 Împăraţi 20:12-19; Isaia 39). Opoziţia lui Isaia a fost bine întemeiată, deoarece babilonienii înşişi l-au pus pe tron pe unul dintre ai lor, Marduk-zakir-sum, în anul 703 î.Cr. Faptul acesta i-a dat mână liberă lui Marduc-Baladan şi el s-a proclamat rege al Babilonului, deşi el locuia în cetatea Borsippa care era mai amicală. Sanherib a pornit împotriva lui, i-a înfrânt pe rebeli şi pe sprijinitorii lor din Elam în luptele de la Kutha şi Chiş, a intrat în Babilon, unde l-a instalat pe tron pe Bel-ibni, un pro-asirian. Bît-Yakin a fost devastat, dar Merodac-Baladan se refugiase deja în Elam, unde a murit mai înainte ca Sanherib să poată aduna forţa navală punitivă din anul 694 î.Cr.

Pentru o vreme fiul lui Sanherib, Esar-Hadon, a avut responsabilităţi speciale în calitate de vice-rege al Babilonului şi, când s-a urcat pe tron în anul 681, el a contribuit mult la repararea templelor cetăţii şi la restaurarea bogăţiilor ei. Se poate în legătură cu aceasta el să fi deportat temporar pe Manasa în Babilon (2 Cronici 33:11). Întrucât elamiţii au continuat să agite triburile babiloniene, Esar-Hadon a condus o campanie în „ţinuturile de la mare" în anul 678 î.Cr. şi l-a instalat ca şi căpetenie pe Na’id-Marduk. În luna mai a anului 672 Esar-Hadon le-a cerut tuturor vasalilor săi să jure că îl vor sprijini pe fiul său Asurbanipal ca şi prinţ moştenitor al Asiriei şi pe fiul său Samas-sum-ukin ca şi prinţ moştenitor al statului Babilon (Iraq 20, 1958). În urma morţii sale în 669 acest acord a intrat în vigoare şi a fost respectat sub influenţa reginei mamă. Cu toate acestea, în anul 652 î.Cr. fratele geamăn din Babilon a pornit o revoltă deschisă împotriva stăpânirii centrale şi a murit după ce în anul 648 Babilonul a fost atacat şi jefuit. Assurbanipal a atacat de asemenea Elamul şi a cucerit Susa, de unde prizonierii luaţi au fost duşi împreună cu rebelii din Babilon ca să fie colonizaţi în Samaria (Ezra 4:2). Kandalanu a fost făcut vice-rege al statului Babilon (648-627 î.Cr.), iar *Assurbanipal a menţinut un control direct asupra centrului religios de la Nippur. Aceste probleme în S au abătut atenţia asirienilor de la ţările din V şi oraşele-stat din Palestina au putut păşi spre independenţă în timpul lui *Iosia. Sfârşitul domniei lui Asurbanipal este obscur, dar se poate să fi urmat la scurtă vreme după moartea lui Kandalanu. În perioada care a urmat triburile locale s-au unit ca să-l sprijine pe Nabopolassar din Caldeea împotriva lui Sin-sar-iskun din Asiria.

h. Perioada neo-babiloniană (caldee) (626-539 î.Cr.)

Nabopolassar, un guvernator al „ţinuturilor de la mare" din apropierea Golfului Persic a fost caldeu (kaldu, de aici derivă *CALDEEA), el a ocupat tronul Babilonului la 22 noiembrie 626 şi a încheiat imediat pace cu Elamul. În anul următor el i-a înfrânt pe asirieni la Sallat, iar până în anul 623 şi Der s-a desprins de sub jugul lor. Cronica babiloniană, principala sursă istorică demnă de crezare pentru această perioadă, păstrează tăcere cu privire la anii 623-616 î.Cr., perioadă în care Nabopolassar i-a învins pe asirieni şi i-a împins de-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat. În anul 614 mezii li s-au alăturat babilonienilor pentru a ataca Assur şi aceiaşi aliaţi, probabil cu ajutorul sciţilor, au cucerit Ninive în vara anului 612 î.Cr., iar babilonienii i-au urmărit pe fugari înspre apus. Campaniile babiloniene din Siria au fost urmate de atacul împotriva Haranului în 609 şi de raiduri, în 609-606 î.Cr. împotriva triburilor aşezate în dealurile din N. Nabopolassar, fiind deja bătrân, a încredinţat armata babiloniană prinţului moştenitor Nebucadneţar, care a luptat cu egiptenii la Kumuhi şi Quramati (Eufratul superior).

În mai-iunie 605 î.Cr. Nebucadneţar a dat un atac prin surprindere împotriva Carchemişului, a jefuit cetatea şi a anihilat armata egipteană la Hamat. Astfel babilonienii au cucerit toată Siria, ajungând până la graniţa cu Egiptul, dar se pare că nu au intrat în ţinutul deluros al lui Iuda (2 Împăraţi 24:7; Josephus, Ant. 10. 6; cf. Daniel 1:1). Ioiachim, un vasal al lui Neco II, s-a supus lui Nebucadneţar, care a luat ostateci la Babilon, printre care şi pe Daniel. În timp ce se afla în Palestina, Nebucadneţar a aflat despre moartea tatălui său (15 august 605 î.Cr.) şi a traversat îndată deşertul pentru a „lua mâinile lui Bel", revendicând în felul acesta tronul, la 6 septembrie 605 î.Cr.

În anul 604 î.Cr. Nebucadneţar a primit tribut de la „toţi regii din ţara Hatti (Siro-Palestina)", printre care trebuie să fi fost şi Ioiachim. Aşcalonul însă a refuzat să plătească tribut şi a fost jefuit, iar acest eveniment a avut un efect profund asupra lui Iuda (Ieremia 47:5-7). O scrisoare aramaică în care este cerut ajutor de la faraon împotriva armatei babiloniene care înainta poate fi datată în această perioadă (cf. DOTT, p. 251-255). În anul 601 babilonienii au luptat cu egiptenii şi amândouă părţile au suferit pierderi grele; în anul care a urmat babilonienii au rămas acasă pentru a echipa din nou armata. Probabil că datorită acestui fapt Ioiachim, contrar sfatului lui Ieremia (Ieremia 27:9-11), a jurat credinţă lui Neco II, după ce fusese supus Babilonului timp de 3 ani (2 Împăraţi 24:1).

Pregătindu-se pentru campaniile de mai târziu, armata babiloniană a atacat triburile arabe în 599-598 (Ieremia 49:28-33). În luna Chislev a celui de al şaptelea an al domniei sale (decembrie 598) Nebucadneţar a strâns din nou armata şi, potrivit Cronicii babiloniene, „a asediat cetatea lui Iuda, cucerind-o în ziua a doua a lunii Adar. L-a prins pe regele ei, a pus în locul lui un domnitor ales de el şi, după ce a luat multă pradă din cetate, a trimis-o la Babilon" (BM 21946). Prin urmare, căderea Ierusalimului la 16 martie 597, luarea lui Ioiachim ca prizonier, numirea lui Matania-Zedechia domnitor şi începutul exilului iudeilor sunt consemnate la fel ca şi în VT (2 Împăraţi 24:10-17; 2 Cronici 36:8-10).

În anul următor se pare că Nebucadneţar a pornit împotriva Elamului (cf. Ieremia 49:34-38). Cronica babiloniană lipseşte din anul 595 î.Cr., dar alte atacuri ale Babilonului împotriva lui Iuda, cu ocazia revoltei lui Zedechia, sunt consemnate de Ieremia (52:3 ş.urm.; 2 Împăraţi 25:7). Ierusalimul a fost distrus în anul 587 î.Cr. şi o altă deportare a avut loc în 581 (2 Împăraţi 25:8-21), iar Iuda a rămas provincie dependentă, sub conducerea lui Ghedalia (v. 22-26). Un text babilonian redă un crâmpei dintr-o invazie a Egiptului în 568-567 (Ieremia 46). Ioiachim, care era în exil şi care este menţionat în tăbliţele de raţii de la Babilon (datate între 595-570 î.Cr.), a fost tratat bine de succesorul lui Nebucadneţar, Amel-Marduk (*EVIL-MERODAC, 562-560 î.Cr.; 2 Împăraţi 25:27). Acest rege a fost asasinat de ginerele lui Nebucadneţar, Neriglissar (*NERGAL-ŞAREŢER, 560-556 î.Cr.), care a întreprins o campanie în Cilicia, efortul de a stăvili puterea crescândă a Lidiei. Fiul său, Labasi-Marduk, a domnit numai 9 luni înainte ca Nabonid să ia tronul şi să pornească imediat spre Cilicia unde, potrivit lui Herodot, a mediat între lidieni şi mezi. Aceştia din urmă ameninţau acum statul Babilon, de unde Nabonid a fost silit să plece din cauza refuzului poporului de a accepta reformele sale. El a întreprins campanii în Siria şi în N Arabiei şi a locuit la Tema 10 ani, în timp ce fiul său *Belşaţar era co-regent la Babilon. Prin anul 544 Nabonid s-a întors în capitala sa (AS 8, 1958), poporul său şi regii Arabiei, Egiptului şi ai Mediei fiindu-i favorabili, dar ţara era deja slăbită şi divizată.

i. Ahemenizii (539-332 î.Cr.)

Cirus, care cucerise Media, Persia şi Lidia, a intrat în Babilon la 16 octombrie 539 î.Cr., după cucerirea acestuia de către generalul său Gobryas. Cursul Eufratului a fost deviat la Opis, pentru a le permite invadatorilor să penetreze sistemul de apărare pe valea uscată a râului. Belşaţar a fost omorât (Daniel 5:30) iar Nabonid a fost exilat în Carmania. A fost propusa identificarea lui *Darius Medul cu Cirus (ca în Daniel 6:28) sau cu Gubaru.

Domnia lui Cirus în Babilon (539-530 î.Cr.) a fost dreaptă şi favorabilă evreilor, a căror întoarcere din exil Cirus a încurajat-o (Ezra 1:1-11; cf. Isaia 44:24-28; 45:13; Mica 5). Pentru o perioadă scurtă de timp Cambise, fiul său, a fost co-regent până când tatăl său a murit luptând în dealurile de la NE. El a invadat Egiptul, dar moartea sa (522 î.Cr.) a dus la răscoale şi pretendenţii la tron au pus mâna pe el (ASJL 58, 1941, p. 341 ş.urm.) până ce în luna decembrie a anului 522 Darius I a restaurat legea şi ordinea. În timpul domniei sale (522-486 î.Cr.) Darius I le-a permis evreilor să reconstruiască Templul de la Ierusalim, sub conducerea lui Zorobabel (Ezra 4:5; Hagai 1:1; Zaharia 1:1).

De atunci încolo statul Babilon a fost condus de regi din *Persia; Xerxes (*AHAŞVEROŞ, 486-470 î.Cr.), Artaxerxes I (464-423 î.Cr.) şi Darius II (423-408 î.Cr.), care se poate să fie „Darius Persanul", numit astfel în Neemia 12:22 pentru a-l deosebi de „Darius Medul".

După cucerirea Babilonului, pe care a intenţionat să-l reconstruiască, Alexandru III (cel Mare) a domnit în această cetate (331-323 î.Cr.) şi a fost succedat la tron de o dinastie elenistică Filip Arrhidaeus (323-316 î.Cr.) şi Alexandru IV (316-312 î.Cr.). Ţara a trecut apoi în mâinile Seleucizilor (312-64 î.Cr.), apoi în mâinile parţilor (Arsacizi) şi sassanianilor, până când a fost cucerită de arabi în anul 641 d.Cr.

Începând din perioada neo-babiloniană au existat o serie de aşezări evreieşti în statul Babilon şi aceste comunităţi au menţinut legături cu Iudea (Faptele Apostolilor 2:9), iar după căderea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. aceste comunităţi au deveint influente în diospora.

II. Religia

Începând din mileniul al treilea î.Cr. au fost compilate liste cu numele zeităţilor, cu titlurile, epitetele şi templele lor. Deşi în versiunea finală din biblioteca din Ninive, în sec. al 7-lea î.Cr., erau mai mult de 2500 de zeităţi, multe pot fi identificate ca zeităţi sumeriene vechi asimilate de semiţi după perioada Primei dinastii din Babilon (cca. 1800 î.Cr.), aşa încât numărul de zeităţi venerate într-o perioadă dată a fost mult mai redus.

a. Panteonul

Unul dintre zeii supremi a fost Anu (An, la sumerieni), zeul cerului, având templul său principal E.anna la Uruk (*EREC). El a fost zeul semitic ’El, iar soţia sa Innana, sau Innin, a fost confundată mai târziu cu Iştar. Tendinţe sincretiste similare pot fi observate în legătură cu Enlil, zeul aerului, ale cărui atribute au fost preluate mai târziu de Bel (Baal) sau Marduk (*MERODAC). Soţia lui, numită Ninlil sau Ninhursag, a fost identificată mai târziu tot cu Iştar. Al treilea zeu din triada supremă a fost Ea (Enki, la sumerieni), „domnul apelor adânci", zeul înţelepciunii, arătând favoruri speciale faţă de oameni, pentru care mijloceşte şi cărora le-a revelat mijloacele de a cunoaşte gândurile zeilor prin vrăjitorie. Templul său, E.abzu, se afla la Eridu, iar soţia lui se numea Dam-gal, Nin-mah sau Damkina, marea soţie a pământului şi cerului.

Între celelalte zeităţi principale se afla zeitatea semitică Iştar, care probabil că a fost la început o zeitate masculină (cf. arab. ’Athtar). Dar mai târziu, prin însuşirea puterilor lui Innana prin acelaşi proces de sincretism, Iştar a devenit zeiţa supremă a dragostei şi eroina războiului, şi era considerată fiica lui Sin. Sin, zeul babilonian al lunii (su’en, la sumerieni), era venerat împreună cu soţia sa Ningal în templele din Ur şi Haran. Se spunea că este fiul lui Anu sau al lui Enlil. Shamash, a cărui soţie a fost şi ea considerată de asemenea mai târziu ca fiind o formă a lui Iştar, era soarele în plină putere (utu, la sumerieni), fiul lui Sin, zeul al puterii, justiţiei şi al războiului. Templele sale principale (É.babbar, „Casa Soarelui") erau la Sippar şi Larsa, deşi la fel ca toate zeităţile principale şi era venerat la altare aflate şi în alte cetăţi.

Adad, de origine semitică din V, era zeul furtunilor, numele canaanit-aramaic era Addu sau *Hadad. Nergal şi soţia sa Ereshkigal stăpâneau peste lumea sub-pământeană şi astfel el era stăpânul plăgilor (Irra), al frigurilor şi al molimelor. O dată cu ridicarea la putere a amoriţilor, venerarea lui Marduk (sum. amar.utu, „taurul tânăr al soarelui"?), fiul cel mai mare al lui Enki, a devenit predominantă în Babilon. Epopeea Creaţiei (enuma elis) este un poem care se ocupă cu creaţia universului şi a ordinii restaurate de Marduk; în poem sunt redate cele 50 de titluri ale acestuia. Nabu (*NEBO), zeul ştiinţei şi al scrisului, avea temple (E.zida) în multe cetăţi, inclusiv în *Ninive, *Calah şi Borsippa. Multe zeităţi erau importante în anumite localităţi. Astfel Ashur (an.sar) a devenit zeul naţional al Asiriei. Amurru (mar.tu, „apusul"), care este identificat cu Anu, Sin şi Adad, a fost o zeitate semitică din V, la fel ca şi *Dagon (*TAMUZ). Dummuzi era un zeu al vegetaţiei şi moartea lui, dar nu şi învierea, constituie subiectul unui mit al lui Iştar, Ninurta era zeul babilonian şi asirian al războiului şi al vânătorii (probabil reflectat în personajul biblic *NIMROD).

Lumea de sus era locuită de zei Igigu, iar cea de jos de Annunaku. Întregul tărâm spiritual şi material era guvernat de legi divine (me), dintre care sunt cunoscute peste o sută, legi care şi se ocupă de subiecte cum sunt: „calitatea de zeu", „victorie" şi „un instrument muzical", adică, caracteristici şi complexe culturale. Zeii erau nemuritori, dar aveau putere limitată. Miturile, în care apar doar câteva dintre zeităţile principale, ilustrează caracterul lor antropomorfic precum şi concepţia că orice obiect (de ex. o piatră) era considerat ca fiind îmbibat cu „viaţă". Spiritele şi demonii abundă. Sumerienii au căutat să soluţioneze prin diferite modalităţi teologice problemele inerente din sistemul lor politeist. Astfel, miturile se ocupă în primul rând de probleme cum sunt originea universului, întemeierea şi guvernarea lumii, *crearea omului şi căutarea nemuririi, ca de ex. în Epopeea Potopului, precum şi de relaţia omului cu lumea spirituală.

b. Preoţia

Existau multe categorii de slujitori la templu, iar regele sau domnitorul era pontiful suprem la anumite sărbători solemne, în perioada sumeriană veche întreaga economie avea în centru ei templul, unde cel mai înalt demnitar (enu) era „domnul moşiei". În venerarea lui Sin, marea preoteasă (entu) era de obicei o prinţesă de neam regal. Marii preoţi (mahhu) aveau ca ajutoare mulţi preoţi (sangu), bărbaţi sănătoşi la trup şi de obicei căsătoriţi. Liturgul principal (urigallu) era ajutat de o mulţime de slujbaşi mai mărunţi care aveau acces la templu (ereb biti). În cadrul ceremonialului cântăreţii, psalmiştii, bocitorii şi muzicanţii jucau un rol important.

În acţiunea de apropiere a omului de un zeu puteau avea un rol important mai mulţi specialişti. Exorcistul (asipu) putea îndepărta spiritul rău sau o vrajă rea folosind descântece sau ritualuri prescrise în textele (surpumaqlu) care vorbeau despre substituiri simbolice (kuppuru), despre purificarea făcută de preoţi (masmasu) sau de cei care curăţeau cu apă (ramku). Există multe documente care descriu acţiunile care trebuie întreprinse împotriva duhurilor rele (utukki limnuti), împotriva demonilor sorţii (namtaru), a demonilor care stăpâneau femeile (lamastu) sau a tabuurilor. Scrierile medicale extinse din această perioadă de început erau legate strâns de religie, la fel ca şi astronomia sau astrologia din timpul dinastiei „caldee". Astrologia era bazată pe identificarea zeităţilor cu planete sau stele (de ex. Nabu = Mercur) sau cu diferite părţi ale cerului („Calea lui Anu" = stelele fixe).

Alţii se ocupau cu desluşirea voii zeilor folosind semnele din ficatul animalelor (preoţii baru sau „văzători"), prin întrebarea oracolelor (sa’ilu) sau prin rugăciuni. Multe femei, inclusiv prostituatele sanctuarelor, erau ataşate de temple (H. A. Hoffner, Orient and Occident, 1973, p. 213-222), şi la Ur s-au găsit altare locale unde se rugau călătorii (Iraq 22, 1960).

Serviciul obişnuit (dullu) consta în oferte de mâncare şi băutură aduse zeilor. Statuile erau îmbrăcate şi ornamentate iar figurine votive ale închinătorilor erau aşezate în apropiere. Jertfele puse pe altare erau după aceea alocate, în întregime sau în parte, preoţilor. Zeii aveau propriile lor scaune, trăsuri şi corăbii pentru a fi folosite în procesiuni.

c. Sărbători

Majoritatea cetăţilor şi templelor aveau propriile lor sărbători şi zile sacre. La Babilon, Erec şi Ur, cât şi la Assur, Ninive şi Calah, Sărbătoarea Anului Nou (akitu) era cea mai importantă şi avea loc de obicei primăvara; existau obiceiuri diferite în diferite centre şi perioade. La Babilon ceremoniile ţineau 2 săptămâni, cu numeroase ritualuri, inclusiv o procesiune a zeilor la templul lui Marduk, umilirea şi restaurarea regelui care apoi „lua mâna lui Bel" pentru a-l conduce în procesiune la casa akitu din afara oraşului unde avea loc o reconstituire a adunării zeilor, dezbaterea şi lupta creaţiei (o luptă rituală?) şi stabilirea augurilor pentru anul care începea. Acest ritual era urmat uneori de „căsătoria sacră" (regele şi o preoteasă reprezentând pe zei) şi zile de veselie generală. În perioada aceasta era recitată epopeea creaţiei precum şi în alte ocazii din cursul anului.

Sărbătorile regale includeau şi încoronarea regelui (s-au păstrat texte despre Ur-Nammu, Nabopolassar, etc.), sărbătorirea victoriilor şi celebrarea inaugurării unei cetăţi sau a unui templu. Sărbătorile personale includ celebrarea naşterii, căsătoriei şi celebrarea instalării fetelor ca preotese.

d. Literatura

Literatura babiloniană era deja bine dezvoltată în tăbliţele de la Abu Salabîkh (cca. 2800-2500 î.Cr.); există dovezi că scribi semitici au copiat texte sumeriene mai vechi şi au folosit tehnici literare (colofon, etc.) predate de obicei în şcoli. În tot cursul istoriei sale îndelungate (până în anul 100 d.Cr) această literatură a avut influenţă în tot Orientul Apropiat şi copii ale ei au fost găsite în Anatolia (*HITIT), Siria (*EBLA, *UGARIT), Palestina (Meghido, Haţor, etc.), Egipt (*AMARNA) şi ulterior chiar în Grecia. Scrierile originale sau copii au fost duse la bibliotecile regale ale *Asiriei de la Assur, Ninive şi Cala.

Este vorba de vreo 50 de epopei despre eroi antici şi miruri, în limba acadiană (unele traduse din sumeriană, care tratează creaţia, potopul şi constituirea civilizaţiei). Literatura „filozofică" include compoziţii despre „om şi zeul său", „Iov"-ul babilonian (ludlul bel nemeqi), teodicei, controverse, dialoguri, îndrumări practice, proverbe, pilde, fabule, poveşti populare, eseuri scurte şi cântece de dragoste. Acestea au făcut parte şi din programele şcolare, alături de o serie de manuale necesare pentru un scrib calificat (liste de semne, silabarii, reguli de gramatică, cărţi de expresii, dicţionare şi numeroase liste, de ex. nume de persoane şi de locuri).

Literatura „religioasă" cuprinde psalmi, cântări şi rugăciuni (către zei şi către unii regi), ritualuri, incantaţii, precum şi cataloage de literatură religioasă, care este încă în mare parte pierdută. Literatura „ştiinţifică" include texte de medicină (prognoză, diagnostic, prescripţii, manuale, texte de chirurgie şi medicină veterinară), chimie (mai ales despre fabricarea parfumului şi a sticlei), geologie (liste de pietre, cu culori şi duritate), alchimie, botanică (liste de medicamente şi plante) şi zoologie (liste de animale). Matematica (inclusiv geometria şi algebra) este reprezentată atât prin probleme cât şi prin texte practice şi este strâns legată de astronomie, cu tabele, proceduri, efemeride şi texte cu ani importanţi, almanahuri şi jurnale . Textele includ prevederea lunilor intercalate necesare pentru menţinerea *calendarului.

În statul Babilon, Cronica istorică a fost foarte bine dezvoltată; extrase din aceasta au fost incluse într-o gamă largă de scrieri (epopei, „profeţii dinastice" şi jurnale astronomice). Colecţii de legi (dar nu şi coduri de legi) din mileniul al doilea î.Cr. (de ex. Eshnunna, Hammurapi) sunt binecunoscute şi pot fi comparate cu practica în mai mult de un sfert de milion de texte - scrisori, formulare legale, economice administrative, din cca. 3000 până în 300 î.Cr. Începând din secolul al 4-lea î.Cr. noutăţile includ horoscoape, zodiacul şi texte scrise cu litere greceşti pe tăbliţe de lut, printre alte *materiale folosite la scris.

III. Explorări şi excavaţii

Mulţi călători din vremea lui Herodot în secolul al 5-lea î.Cr., au descris călătoriile lor în Babilon. Începând din secolul al 19-lea d.Cr. interesul pentru localizarea Babilonului şi a „Turnului Babel" a crescut datorită obiectelor şi desenelor aduse în Europa de călători cum au fost C. J. Rich (1811-1825), Ker Porter (1818), Costin şi Flandin (1841). Au urmat curând excavaţii la Babilon, Erec şi Borsippa (Layard, Loftus) iar rezultatele bune au dus la mai multe expediţii ştiinţifice, începând din 1850, în special la Erec (Warka), *Chiş, *Babilon, *Ur, Lagash şi Nippur. Excavaţii mai recente, unele încă în curs de desfăşurare, au mărit considerabil cunoştinţele noastre despre toate perioadele, de ex. perioada Primei Dinastii; Erec (Warka), (Abu Salabikh), Girsu (Telloh), Lagaş (Tell Hiba); Ur III (Adab, Drehem şi Ur); perioada babiloniană Veche (Tell Harmal, Der, Sippar (Abu Habbah), Larsa, Eshnunna, Umma); perioada casită (Dur-Kurigalzu); perioada neo-babiloniană (Erec, Nippur, Kutha, Sippar) şi perioade mai târzii (Dilbat, Seleucia). Rapoarte şi texte sunt publicate cu regularitate în revistele de specialitate Archiv für Orientforschung, Orientalia, Iraq, Sumer, Journal of Cuneiform Studies.

BIBLIOGRAFIE
Generalităţi şi istorie: S. N. Kramer, History Begins at Sumer, 1958; H. W. F. Saggs, The Greatness that was Babylon, 1961; D. J. Wiseman, Chronicles of Chaldaean Kings, 1956; A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia, 1964; J. A. Brinkman, A Political History of Post-Kassite Babylonia, 1968; W. W. Hallo şi W. K. Simpson, The Ancient Near East, 1971; CAH, 1/2, 1971; 2/2, 1975, 3 (în curs de apariţie). Texte: A. K. Grayson, Assyrian and Babyionian Chronicles, 1975; Babylonian Historical - Literary Texts, 1975; ANET pentru traduceri ale textelor istorice, religioase, legale şi de altă natură. Religie: J. Bottéro, La religion babylonienne, 1952;T. Jacobsen, Treasures of Darkness, 1976; H. Ringgren, Religions of the Ancient Near East, 1967. Artă: ANEP; H. Frankfort, The Art and Architecture of the Ancient Orient, 1954; Seton Lloyd, The Archaeology of Mesopotamia, 1978. Diverse: R. S. Ellis, A Bibliography of Mesopotamian Sites, 1972.

D.J.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: