numele lui Dumnezeu



NUMELE LUI DUMNEZEU. Când examinăm diferite nume, titluri şi descrieri ale lui Dumnezeu în VT întâlnim trei cuvinte de importanţă fundamentală - ‘el, ’elohim şi Iahve (Iehova). Este necesar de la bun început să înţelegem sensul lor individual şi relaţia dintre ele.

I. Numele de bază

a. El

El (’el), tradus „Dumnezeu" sau „dumnezeu", are forme înrudite în alte limbi semitice şi înseamnă un dumnezeu în sensul cel mai larg al cuvântului, fie că este adevărat, fie că este fals, sau chiar o imagine care este tratată ca un dumnezeu (Geneza 35:2). Datorită acestui caracter general este asociat adesea cu un adjectiv sau predicat definitor. De exemplu, în Deuteronom 5:9 citim: „Eu, Domnul (Iahve), Dumnezeul (’elohim) tău, sunt un Dumnezeu (’el) gelos", iar în Geneza 31:13 citim: „Eu sunt Dumnezeul (’el) din Betel". În tăbliţele de la Ras Shamra, însă, El este un substantiv propriu, numele „Dumnezeului suprem" canaanit, al cărui fiu era Baal. Pluralul de la ‘el este ’elohim, şi când este folosit ca plural este tradus „dumnezei" (vezi secţiunea de mai jos). Acestea pot fi simple imagini, „lemn şi piatră" (Deuteronom 4:28) sau fiinţele imaginare pe care le reprezintă (Deuteronom 12:2).

b. Elion, El Elion

’El ‘elyon, „Dumnezeul Cel prea înalt", era titlul lui Dumnezeu care a primit închinarea lui Melhisedec (vezi mai jos). ’Elyon este întâlnit în Numeri 24:16 şi în altă parte. În Psalmul 7:17 este găsit în combinaţie cu Iahve, iar în Psalmul 18:13 este paralel. Vezi de asemenea Daniel 7:22, 25 pentru pluralul aramaic ‘elyonin; în altă parte, în aramaica folosită de Daniel, echivalentul termenului ebraic ‘elyon este ‘illaya (de ex. 4:17, 7:25).

c. Elohim

Deşi este o formă de plural (‘elohim), Elohim poate fi tratat ca un singular, şi în acest caz înseamnă divinitatea supremă unică, iar în traducere este „Dumnezeu". La fel ca şi echivalentul englez (şi românesc), din punct de vedere gramatical este un substantiv comun şi comunică ideea de tot ce aparţine conceptului de dumnezeire, în contrast cu omul (Numeri 23:19) şi alte fiinţe create. Este adecvat pentru relaţiile cosmice şi relaţiile generale (Geneza 1:1), deoarece există un singur Dumnezeu suprem şi adevărat, şi El este o persoană; se apropie de caracterul unui substantiv propriu, fără să piardă calitatea abstractă şi conceptuală.

d. Eloah

Acest cuvânt (’eloah) este o formă de singular de la ’elohim şi are acelaşi înţeles ca şi ’el. În VT este întâlnit mai ales în poezii (de ex. Deuteronom 32:15,17; este întâlnit cel mai frecvent în Iov). Forma aramaica corespunzătoare este ’elah.

e. Iehova

Cuvântul ebr. Iahve este tradus de obicei „Domnul" (în traducerile engl. „the LORD" („DOMNUL"), cu majuscule) şi uneori Iehova. Originea acestui nume este următoarea: textul original ebr. nu avea vocale; cu timpul tetragrama YHWH a fost considerată prea sacră pentru a fi pronunţată; de aceea a fost înlocuită la citire cu ’adonai („Domnul meu"), iar vocalele din acest cuvânt au fost combinate cu consoanele YHWH pentru a da „Iehova", o formă care a fost atestată pentru prima dată la începutul secolului al 12-lea d.Cr.

Pronunţia Iahve este indicată prin transcrierea numelui în greacă în scrierile creştine vechi, sub forma iaoue (Clement din Alexandria) sau iabe (Theodoret; în vremea aceea litera gr. b era pronunţată ca şi v). Este cert că numele este legat de verbul ebr. haya, „a fi", sau cu o variantă şi o formă mai veche a rădăcinii, hawa. Totuşi, nu trebuie privit ca un aspect imperfectiv al verbului; conjugarea Hiph’il, singura din care ar putea face parte această formă, nu este directă pentru acest verb; iar forma imperfectivă a conjugării Qal nu putea avea vocala a în prima silabă. Iahve trebuie considerat ca un substantiv, în care rădăcina hwh este precedată de prefixul y (redat în limba română prin I - n. trad.). Vezi L. Hoehler şi W. Baumgartner, Lexicon în Veteris Testamenti Libros, 1958, p. 368 ş.urm.; de asemenea, L. Koehler, Vom Hebräischen Lexikon, 1950, p. 17 ş.urm.

Strict vorbind, Iahve este singurul „nume" al lui Dumnezeu. În Geneza ori de câte ori cuvântul sem („nume") este asociat cu Fiinţa divină, numele acela este Iahve. Când Avraam sau Isaac au construit un altar ei au „chemat numele lui Iahve" (Geneza 12:8; 13:4; 26:25).

În particular, Iahve a fost Dumnezeul Patriarhilor şi citim despre „Iahve Dumnezeul (Elohim) lui Avraam" şi apoi al lui Isaac, iar în final „Iahve, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov"; Elohim spune despre Iahve: „Acesta este Numele Meu pentru totdeauna" (Exod 3:15). Prin urmare, spre deosebire de Elohim, Iahve este un substantiv propriu, numele unei Persoane, chiar dacă acea Persoană este divină. Ca atare, are un cadru ideologic propriu - îl prezintă pe Dumnezeu ca Persoană şi în felul acesta îl aduce în relaţie cu alte personalităţi, cu oamenii, îl apropie pe Dumnezeu de om şi El vorbeşte cu Patriarhii ca şi cu nişte prieteni.

Un studiu al termenului *„nume" în VT arată ce semnificaţie bogată avea el pentru evrei. Numele nu este o simplă etichetă ci reprezintă personalitatea reală a celui care-l poartă. Numele poate fi derivat de la împrejurările naşterii cuiva (Geneza 5:29) sau poate reflecta caracterul omului (Geneza 27:36), iar când un om îşi pune „numele" pe un lucru sau pe o alta persoană, lucrul sau persoana aceea intra sub influenţa şi protecţia lui.

f. Iahve Elohim

Aceste două cuvinte sunt combinate în naraţiunea din Geneza 2:4 - 3:24, deşi în discuţia dintre Eva şi şarpe este folosit numai „Elohim". Dacă naraţiunea cu privire la Eden a fost înrudită cu o povestire sumeriană originală, aceasta ar fi putut fi adusă de Avraam din Ur şi astfel ar fi posibil să explicăm folosirea diferită a termenilor în aceste două capitole, în comparaţie cu cele care le preced sau care urmează după ele.

g. Legătura dintre El, Elohim şi Iahve

Acum suntem pregătiţi să examinăm modul în care aceste trei cuvinte se aseamănă sau se deosebesc în folosirea lor. Deşi exista cazuri în care oricare dintre ele poate fi folosit cu referire la Dumnezeu, ele nu sunt nicidecum identice sau echivalente. În relatarea din Geneza 14 care este considerată acum de mulţi că oferă o imagine corectă a situaţiei din prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr., citim că Avraam l-a întâlnit pe Melhisedec, preotul lui ’el ‘elyon, „Dumnezeul Cel Preaînalt". Aici avem numele sau titlul pe care Melhisedec îl dădea zeităţii la care se închina el. Este clar că ar fi greşit să punem „Elohim" sau „Iahve" în loc de ’el ‘elyon (Geneza 14:18). Melhisedec l-a binecuvântat pe Avraam în numele lui ’el ‘elyon, „Făcătorul cerului şi al pământului", identificându-l în felul acesta pe ‘el ‘elyon ca fiind Dumnezeul suprem (Geneza 14:19-20).

Regele Sodomei i-a oferit lui Avraam un dar pe care acesta l-a refuzat, ridicându-şi mâna spre Iahve, (‘el ‘elyon), „Făcătorul cerului şi al pământului" (14:22). El vrea să spună prin aceasta că şi el se închină Dumnezeului suprem, acelaşi Dumnezeu (pentru că există unul singur), dar că El Îl cunoaşte sub numele de „Iahve". (LXX şi SP omit Iahve în Geneza 14:22.)

Putem cita un alt exemplu, în Geneza 27:20, când Iacov îl înşeală pe tatăl său cu cuvintele: „Pentru că Iahve, Dumnezeul (Elohim) tău, mi-a dat izbândă". Afirmaţia nu ar avea nici un sens dacă am schimba între ei termenii „Iahve" şi „Elohim". Iahve este numele Dumnezeului (Elohim) suprem la care se închina tatăl lui Iacov.

II. Revelaţia dată lui Molse

Revelaţia dată lui Moise la rugul aprins este unul dintre incidentele cele mai izbitoare şi mai convingătoare din istorisirea biblică. După cuvintele de introducere. Dumnezeu Se prezintă pe Sine astfel: „Eu sunt Dumnezeul (Elohim) tatălui tău" (Exod 3:6). Aceasta presupune imediat că Moise cunoştea numele Dumnezeului tatălui său. Când Dumnezeu anunţă scopul Său de a izbăvi pe Israel prin mâna lui Moise, acesta ezită şi începe să se scuze.

El spune: „...Când ... copiii lui Israel ... mă vor întreba: ‚Care (mah) este Numele Lui?’ ce le voi răspunde?" (Exod 3:13). Modul obişnuit de a cere cuiva să-şi spună numele se face prin folosirea pronumelui mi; folosirea pronumelui mah cere un răspuns mai amplu, care dă sensul („Ce?") sau esenţa numelui.

Aceasta ne ajută să explicăm răspunsul, anume: „EU SUNT CEL CE SUNT" (’ehyeh ‘aser ‘ehyeh). Şi el a spus: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce Se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi" (Exod 3:14). Prin aceasta Moise nu a înţeles că Dumnezeu ar anunţa un nume nou şi nici nu ni se spune că este un „nume"; este doar sensul intrinsec al numelui pe care Moise îl cunoştea deja. Avem aici un joc de cuvinte: „Iahve" este traducerea termenului ‘ehyeh. M. Buber traduce: „Eu voi fi aşa cum voi fi" şi dezvoltă expresia ca o promisiune a puterii prezenţei permanente a lui Dumnezeu alături de ei în cursul izbăvirii (Moses, p. 39-55). Faptul că înţelesul comunicat este ceva de genul acesta, deşi sună enigmatic în limba noastră, este arătat de ceea ce urmează: „Iahve (Domnul), Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la vol. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie" (v. 15). Înţelesul şi conţinutul deplin al numelui vine la început; apoi urmează numele propriu-zis.

III. Interpretarea textului din Exodul 6:2-3

După întoarcerea lui Moise în Egipt, Iahve i-a dat alte instrucţiuni cu privire la modul în care să trateze cu Faraon şi cu poporul său: „Eu sunt DOMNUL (Iahve)", a spus El. „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic (’el sadday); dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu, ca DOMNUL, (Iahve)" (Exod 6:3).

Revelaţia mai veche, dată Patriarhilor, s-a ocupat cu promisiuni ce făceau parte dintr-un viitor îndepărtat; era necesar ca ei să aibă garanţia că El, Iahve, era un Dumnezeu (‘el) în stare (un sens posibil al termenului sadday) să le dea o împlinire. Revelaţia de la rugul aprins a fost mai mare şi mai intimă, iar puterea lui Dumnezeu şi prezenţa Lui directă şi continuă cu ei erau cuprinse în numele familiar Iahve. Prin urmare, „Eu sunt Iahve, Dumnezeul tău" (Exod 6:7) le dă tuturor garanţia de care au nevoie pentru a împlini planul Lui, le garantează prezenţa şi puterea Lui.

Dumnezeu S-a revelat pe Sine Patriarhilor ca Dumnezeul Atotputernic (‘el ‘sadday), iniţiind şi întărind legământul cu ei, cf. Geneza 17:1; 35:11; 48:3 - pasaje care, la fel ca şi Exod 6:1-6, sunt atribuite preotului narator în ipoteza documentară larg acceptată.

IV. Nume specifice care conţin El sau Iehova

a. ’El ’Olam

Avraam a plantat un tamarisc la Beer-Şeba şi „a chemat acolo Numele lui Iahve, ‘el ‘olam (Geneza 21:33). Aici „Iahve" este numele, urmat de o descriere: „Dumnezeul cel veşnic". F. M. Cross a atras atenţia asupra formei originale a acestui nume - (’el dhu-’Olami), „Dumnezeul eternităţii" (cf. W. F. Albright în BO 17, 1960, p. 242).

b. ’El ’Elohe-Israel

Când Iacov a ajuns la Sihem, a cumpărat o bucată de pământ, a ridicat un altar şi l-a numit ’el ’elohe-Ysra’el (Geneza 33:20), „Dumnezeu (’el) este Dumnezeul (’elohim) lui Israel". El a comemorat în felul acesta întâlnirea recentă cu îngerul la locul pe care el l-a numit Peniel (peni-’el, „faţa lui Dumnezeu", Geneza 32:30). În felul acesta el acceptă numele său „Israel" şi se închină lui Dumnezeu.

c. Iehova-iire

În. Geneza 22, când îngerul Domnului a indicat spre un berbec de jertfă în locul lui Isaac, Avraam a dat locului acela numele Iahve yir’eh, „Domnul poartă de grijă" (v. 8, 14).

d. Iehova-nissi

Într-un mod oarecum asemănător, după înfrângerea amaleciţilor, Moise a ridicat un altar şi l-a numit Iahve nissi, „DOMNUL este steagul meu" (Exod 17:15). Acestea, însă, nu sunt nume ale lui Dumnezeu ci doar nume comemorative pentru anumite evenimente.

e. Iehova-şalom

Acesta este numele dat de Ghedeon altarului pe care l-a ridicat la Ofra, Iahve salom, „Domnul este Pace" (Judecători 6:24).

f. Iehova-ţidchenu

Acesta este numele sub care avea să fie cunoscut Mesia, Iahve sidqenu, „Domnul este neprihănirea noastră" (Ieremia 23:6; 33:16), spre deosebire de ultimul rege al lui Iuda, care a purtat în mod nevrednic numele Zedechia (sidqiyahu, „Iahve este neprihănit").

g. Iehova-şama

Acesta este numele dat cetăţii în vedenia lui Ezechiel, Iahve samma, „Domnul este acolo" (Ezechiel 48:35).

h. Domnul oştirilor

Spre deosebire de numele precedente, Iahve seba’ot, „Domnul oştirilor", este un titlu divin. Nu apare în Pentateuh; apare pentru prima oară în 1 Samuel 1:3, ca numele sub care Dumnezeu primea închinare la Silo. A fost folosit de David când l-a înfruntat pe filistean (1 Samuel 17:45); David îl foloseşte din nou la punctul culminant al cântării de biruinţă (Psalmul 24:10). Este folosit frecvent de profeţi (de 88 ori în Ieremia) şi este folosit pentru a-L arăta pe Iahve ca Salvator şi Protector al poporului Său în orice vreme (Psalmul 46:7,11). Este posibil ca termenul „oştiri" să se fi referit la început la armata lui Israel, ca în 1 Samuel 17:45, dar a ajuns curând să includă toate forţele cereşti, gata sa împlinească porunca Domnului.

i. Domnul, Dumnezeul lui Israel

Acest titlu (Iahve ’elohe Isra’el) este întâlnit deja în cântarea Deborei (Judecători 5:3) şi este folosit frecvent de profeţi (de ex. Isaia 17:6; Ţefania 2:9). Face parte din aceeaşi categorie cu „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov". În Psalmul 59:5 („Doamne, Dumnezeul oştirilor, Dumnezeul lui Israel") este combinat cu titlul precedent.

j. Sfântul lui Israel

Acest titlu (qedos Isra’el) este un titlu favorit în Isaia (de 29 ori -1:4, etc.), atât în prima cât şi în ultima parte a cărţii, în Ieremia şi în Psalmi. Un titlu oarecum similar cu acesta este „Puternicul lui Israel" (‘abir Isra’el, Isaia 1:24, etc.); de asemenea, „Slava (biruinţa) lui Israel" (nesah Isra’el, 1 Samuel 15:29), folosit de Samuel.

k. Cel Îmbătrânit de zile

Aceasta este descrierea (aram. ‘attiq yomin) dată de Daniel, care îl zugrăveşte pe Dumnezeu pe tronul Său de judecată, judecând imperiile mari ale lumii (Daniel 7:9, 13, 22). Alternează cu titlul „Cel Preaînalt" (aram. ‘illaya, ‘elyonin, v. 18, 22, 25, 27).

BIBLIOGRAFIE
W. F. Albright, Yahweh and the Gods of Canaan, 1968; A. Alt, "The God of the Fathers", în Eisays an OT History and Religion, 1966, p. 1-77; F. M. Cross, „Yahweh and the God of the Patriarchs", HTR 55, 1962, p. 225-259; O. Eissfeldt, „El and Yahweh", JSS 1, 1956, p. 25-37; G. T. Manley, The Book of the Law, 1957, p. 37-47; J. A. Motyer, The Revelation of the Divine Name, 1959; A. Murtonen, A Philological and Literary Treatise on the Divine Names ‘el, ‘eloah, ‘elohim and Yahweh, 1952.

G.T.M.
F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: