Iuda Iscarioteanul



IUDA ISCARIOTEANUL.

I. Numele şi originea

În listele sinoptice cu cei doisprezece pe care Isus i-a chemat „să fie cu El" (Marcu 3:14) numele lui Iuda apare întotdeauna ultimul şi este însoţit de obicei de o descriere care îl stigmatizează (de ex. „care L-a vândut", Marcu 3:19; Matei 10:4; Luca 6:16; cf. Ioan 18:2, 5). Am putea compara cazul lui cu cel al lui Ieroboam I, din VT, care este menţionat cu oroare ca şi „cel care a făcut pe Israel să păcătuiască".

Termenul „iscarioteanul" însoţeşte numele lui, în textele sinoptice şi în Ioan 12:4; în timp ce în celelalte pasaje ioanine tradiţia textuală arată variaţii considerabile, tatăl lui Iuda fiind numit Simon (Ioan 6:71; 13:2, 26), iar termenul Iscarioteanul fiind explicat prin completarea apo Karyotou (în anumite variante ale textului din 6:71; 12:4; 13:2, 26; 14:22). Aceste informaţii suplimentare oferite de Ioan pot confirma derivarea numelui „Iscarioteanul" de la ebr. ‘is qeriyot, „un bărbat din Cheriot". Cheriot este situat în Moab, potrivit cu Ieremia 48:24, 41; Amos 2:2; există însă o altă identificare posibilă, Cheriot-Heţron (Iosua 15:25) care este la 19 km S de Hebron. Această explicare geografică a numelui „Iscarioteanul" este de preferat faţă de aceea sugerată de Schulthess şi O. Cullmann (The State in the New Testament, E.T. 1957, p. 15 ş.urm.), care consideră că numele derivă de la sikarios, „asasin", într-o formă aramaicizată a cuvântului, ‘isqarya’a (cf. Faptele Apostolilor 21:38).

II. Viaţa lui

În grupul apostolilor Iuda a fost casierul (Ioan 13:29), iar un alt text ioanin vorbeşte despre el ca un hoţ (12:6) în temeiul faptului că „fura" (şterpelea) banii care îi erau încredinţaţi. Acest sens al verbului „a lua", folosit în 12:6, este atestat în papirusuri (vezi A. Deissmann, Bible Studies, E.T. 1901, p. 257).

Ultimele scene din relatarea Evangheliei sunt umbrite de trădarea acestuia care era „unul din cei doisprezece", cum este numit adesea (Marcu 14:10; cf. 14:20; Ioan 6:71; 12:4). El a criticat acţiunea Mariei, care a uns picioarele Învăţătorului cu mirul scump (Ioan 12:3-5). Comentariul evanghelistului este menit să scoată la lumină avariţia lui Iuda, care nu a văzut în preţul mirului nimic din frumuseţea faptei pe care a lăudat-o Isus (Marcu 14:6) ci numai un mijloc prin care puteau fi mărite fondurile apostolilor, şi astfel propriul său buzunar. Chiar şi acest motiv a fost învăluit într-o pledoarie falsă că banii ar fi putut fi daţi pentru ajutorarea săracilor. Astfel, la lăcomie este adăugată şi perfidia. Imediat după acest incident din Betania el s-a dus la marii preoţi ca să-L trădeze pe Domnul (Matei 26:14-16; Marcu 14:10-11; Luca 22:3-6). Marcu menţionează în cuvinte simple trădarea şi adaugă că preoţii i-au promis bani.

Matei menţionează suma, care se poate să fi fost o arvună a plăţii totale (cu o aluzie implicită la Zaharia 11:12 şi poate la Exod 21:32; cf. Matei 27:9). Luca dă o semnificaţie profundă faptului când spune că Satan a intrat în trădător şi l-a inspirat la păcatul acela infam (cf. Ioan 13:2, 27). Toţi evanghelişrii sinoptici sunt de acord că Iuda a hotărât să aştepte un prilej potrivit ca să-L dea pe Isus în mâinile duşmanilor Săi „pe ascuns", adică, prin vicleşug (pentru această redare în Luca 22:6; Marcu 14:1-2, vezi J. Jeremias, The Eucharistic Word of Jesus, E.T. 1966, p. 72).

Prilejul acela s-a ivit în seara când Isus i-a adunat pe Cei Doisprezece în camera de sus (Marcu 14:17 ş.urm. şi textele paralele); acest fapt este perpetuat în tradiţia eucharistică a bisericii care datează din vremea Sf. Pavel (1 Corinteni, 11:23: „în noaptea în care a fost vândut") - Domnul, cu o percepţie profetică, prevede acţiunea trădătorului a cărui prezenţă la masă era cunoscută. În relatarea lui Marcu Iuda nu este menţionat pe nume şi se pare că a existat o nedumerire generală cu privire la identitatea trădătorului. Conversaţia din Matei 26:15 şi dialogul constând din întrebări şi răspunsuri poate fi interpretat că a avut loc în şoaptă, în timp ce relatarea lui Ioan păstrează amintirea directă a întrebării ucenicului preaiubit şi acţiunea lui Isus cu azima de Paşte, amândouă lucrurile fiind făcute în mod tainic. În orice caz, acesta este ultimul apel al Domnului la Iuda - şi ultimul refuz al trădătorului. (Vezi F. C. Fensham, „Judas Hand in the Bowl and Qumran", RQ 5, 1965, p. 259-261, cu privire la respingerea lui Isus de către Iuda.) După aceea Satan a luat în stâpânire pe cel care a devenit prizonierul său; şi Iuda a ieşit afară în întuneric (Ioan 13:27-30).

Planul aranjat dinainte pentru arestarea lui Isus a fost dus la îndeplinire. Secretul pe care l-a trădat Iuda a fost în mod evident, locul de întâlnire în aceea noapte din Ghetsimani; Domnul nostru era în rugăciune acolo şi a venit un grup de soldaţi, conduşi de Iuda (Marcu 14:43). Semnul de identificare a fost ironia supremă. „Cel pe care-L voi săruta, acela este" şi cu aceasta lucrarea trădătorului s-a încheiat.

Ultimele capitole din viaţa lui Iuda sunt marcate de dificultăţi. Scriptura vorbeşte despre remuşcarea lui patetică, dar singurul evanghelist care relatează acest lucru este Matei (27:3-10). La această relatare a agoniei remuşcării şi sinuciderii trebuie adăugată relatarea din Faptele Apostolilor 1:18-19; de asemenea, pentru a completa dovezile, poate fi adăugată şi mărturia grotescă a lui Papias, Frag. 3, păstrată de Apollinarius din Laodicea. Acest ultim text poate fi găsit în seria Ancient Christian Writers, 6, tradusă şi comentată de J. A. Kleist, ed. 1957, p. 119. Papias relatează că trupul lui Iuda s-a umflat (aceasta este o traducere posibilă în Faptele Apostolilor 1:18 unde citim că a căzut „cu capul în jos" - vezi Arnt, s.v. prenes) şi a murit chiar pe pământul său. Au fost făcute diferite încercări de armonizare (de ex. sugestia lui Augustin că funia s-a rupt şi Iuda a murit din cauza căzăturii, ca în Faptele Apostolilor 1:18, îmbinând în felul acesta relatările din Matei şi Faptele). Dar şi mai zguduitoare decât detaliile groteşti ale acestor relatări este verdictul simplu şi aspru din Faptele Apostolilor 1:25: „Slujba şi apostolia aceasta, din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui". Apostolul a devenit un apostat şi a mers la destinul păstrat pentru un asemenea om.

III. Caracterul

Textul de mai sus ridică întrebări cu privire la adevăratul caracter al lui Iuda. Dacă „locul lui" înseamnă locul pe care şi l-a ales singur, ce l-a condus la acest destin îngrozitor? Cum putem împăca această afirmaţie cu acele pasaje care ne dau impresia că el a fost hotărât dinainte ca să îndeplinească rolul de trădător, care spun că Isus l-a ales, ştiind că avea să-l trădeze, că l-a pecetluit de la bun început cu caracterul inexorabil al „fiului pierzării" (Ioan 17:12)? Studiile psihologice sunt neconclusive şi nu sunt de mare folos. Iubirea de bani; invidia faţă de ceilalţi ucenici; teama de rezultatul inevitabil al lucrării Învăţătorului care l-a determinat să devină acuzator al lui Isus ca să-şi scape propria piele; o intenţie entuziastă de a-L forţa pe Cristos să arate cine este şi să-L facă să Se proclame Mesia - faimoasa reconstituire a lui de Quincey; un spirit de amărăciune şi răzbunare care s-a născut atunci când speranţele lumeşti au fost zdrobite şi când dezamăgirea s-a transformat în dispreţ iar dispreţul s-a transformat în ură - toate aceste motive au fost sugerate. Probabil că ar trebui să enunţăm trei principii călăuzitoare preliminare pentru orice asemenea consideraţii.

1. Nu ar trebui să punem la îndoială sinceritatea chemării Domnului. La început, Isus la privit ca pe un potenţial urmaş şi ucenic. Nici o altă presupunere nu este în armonie cu caracterul Domnului şi cu apelurile Sale repetate către Iuda.

2. Pre-cunoaşterea Domnului nu subînţelege predestinarea, că adică Iuda a trebuit în mod inexorabil sa devină trădătorul.

3. Iuda nu a fost niciodată cu adevărat un urmaş al lui Cristos. El a căzut de la apostolic, dar (din câte putem spune) el nu a avut niciodată o relaţie sinceră cu Domnul Isus. Astfel, el a rămas „fiul pierzării" care a fost pierdut pentru că nu a fost niciodată „mântuit". Cel mai înalt titlu pe care l-a folosit pentru Cristos a fost „Rabbi" (Matei 26:25) şi nu L-a numit niciodată „Domnul". Iuda apare pe scena Scripturii ca un avertisment îngrozitor pentru urmaşul nehotărât al lui Isus, care merge după Isus dar care nu este părtaş la spiritul Lui (cf. Romani 8:9b); el apare în relatarea Evangheliei ca un „om condamnat şi blestemat" pentru că a ales calea aceasta, iar Dumnezeu i-a confirmat alegerea aceea groaznică.

BIBLIOGRAFIE
Dificultăţile asociate cu diferite detalii legate de moartea lui Iuda sunt discutate în BC, 1.5, p. 22-30; cf. Arndt, loc. cit. şi s.v. „Ioudas", 6; K. Luthi, Judas Iskarioth, 1955; D. Haugg, Judas Iskarioth in den neutestamentalichen Berichten, 1930; J. S. Stewart, The Life and Teaching of Jesus Christ, 1933, p. 166-170; P. Benoit, articolul „La mort de Judas" în colecţia de scrieri Exégese et Théologie, 1961; B. Gärtner, Iscariot, E.T. 1971.

R.P.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: