ispită



ISPITĂ. Ideea biblică de ispită nu conţine în primul rând ideea de seducţie, ca în sensul modern, ci conţine ideea de punere la încercare a unei persoane; lucrul acesta poate fi făcut cu un scop bun de a dovedi sau de a îmbunătăţi calităţile omului, sau poate fi făcut cu un scop rău, pentru a arăta slăbiciunea sau pentru a-l atrage pe om într-o acţiune rea. „A ispiti" înseamnă „a testa", în sensul acesta cuprinzător. În limba engleză, începând din secolul al 17-lea, sensul cuvântului a fost limitat la testarea cu intenţie rea.

Substantivul ebr. massa („ispită"); verbele ebr. sunt masa (de obicei „a ispiti") şi bahan (de obicei „a dovedi" sau „a încerca": o metaforă derivată de la rafinarea metalelor). LXX şi NT folosesc drept termeni echivalenţi substantivul peirasmos şi verbele (ek)perrazo şi dokimazo, acest ultim verb având un sens corespunzător cu bahan.

Ideea de testare a unei persoane apare în Biblie în diferite contexte.

1. Oamenii îi pun la încercare pe semenii lor, aşa cum se încearcă armura (1 Împăraţi 10:1; cf. 1 Samuel 17:39; masă în ambele cazuri), ca să o verifice şi să-i evalueze calităţile. Evangheliile vorbesc despre iudeii împotrivitori care l-au „încercat" (am putea spune că „L-au pus la încercare") pe Cristos cu scepticism respingător, ca să vadă dacă-L pot face să dovedească sau să încerce să le dovedească Mesianitatea Sa în termenii lor (Marcu 8:11); pentru a vedea dacă învăţătura Lui era deficientă sau eretică (Luca 10:25) şi pentru a vedea dacă-L pot prinde în capcană cu vreo afirmaţie prin care să Se învinovăţească singur (Marcu 12:15).

2. Oamenii ar trebui să se cerceteze pe ei înşişi înainte de Cina Domnului (1 Corinteni 11:28, dokimazo), cât şi cu alte ocazii (2 Corinteni 13:5, peirazo), ca să nu se umple de mândrie şi să se amăgească cu privire la starea lor spirituală. Credinciosul are nevoie să-şi testeze „lucrarea" sa (adică, ce face cu viaţa sa), ca să nu se rătăcească şi să-şi piardă răsplata (Galateni 6:4). Cunoaşterea de sine sobră, izvorâtă din cercetarea de sine, este un element de bază al evlaviei biblice.

3. Oamenii Îl pun la încercare pe Dumnezeu printr-o purtare care constituie de fapt o provocare sfidătoare la adresa Lui ca să dovedească adevărul cuvintelor Sale şi bunătatea şi dreptatea căilor Sale (Exod 17:2; Numeri 14:22; Psalmul 78:18, 41, 56; 95:9; 106:14; Maleahi 3:15; Faptele Apostolilor 5:9; 15:10). Numele dat unui loc, Masa, a rămas o amintire permanentă a unei asemenea ispitiri (Exod 17:7; Deuteronom 6:16). Astfel, îmboldirea lui Dumnezeu trădează o lipsă extremă de respect şi Dumnezeu Însuşi interzice lucrul acesta (Deuteronom 6:16; cf. Matei 4:7; 1 Corinteni 10:9 ş.urm.). În toate necazurile poporul lui Dumnezeu ar trebui să aştepte în tăcere cu răbdare, convinşi că la vremea hotărâtă El ar satisface nevoile lor potrivit cu promisiunea Sa (cf. Psalmul 27:7-14; 37:7; 40; 130:5 ş.urm.; Plângerile 3:25 ş.urm.; Filipeni 4:19).

4. Dumnezeu pune la încercare pe poporul Său prin faptul că îi pune în situaţii care revelează calitatea credinţei şi devotamentului lor, aşa încât toţi să poată vedea ce este în inimile lor (Geneza 22:1; Exod 16:4; 20:20; Deuteronom 8:2, 16; 13:3; Judecători 2:22; 2 Cronici 32:31). Punându-i la încercare în felul acesta El îi curăţeşte, aşa cum este curăţat metalul în creuzetul topitorului (Psalmul 66:10; Isaia 48:10; Zaharia 13:9; 1 Petru 1:6 ş.urm.; cf. Psalmul 119:67, 71); El întăreşte răbdarea lor şi maturizează caracterul lor creştin (Iacov 1:2 ş.urm., 12; cf. 1 Petru 5:10); El îi conduce la o asigurare mai mare a dragostei Sale pentru ei (cf. Geneza 22:15 ş.urm.; Romani 5:3 ş.urm.). Prin credincioşie în vremuri de încercare oamenii devin dokimoi, „aprobaţi", înaintea lui Dumnezeu (Iacov 1:12; 1 Corinteni 11:19).

5. Satan îi pune la încercare pe credincioşi prin manipularea circumstanţelor în limitele pe care i le permite Dumnezeu (cf. Iov 1:12; 2:6; 1 Corinteni 10:13), într-o încercare de a-i face să părăsească voia lui Dumnezeu. NT îl numeşte „ispititorul" (ho peirazon, Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), duşmanul implacabil al lui Dumnezeu şi al oamenilor (1 Petru 5:8; Apocalipsa 12). Creştinii trebuie să vegheze în permanenţă (Marcu 14:38; Galateni 6:1; 2 Corinteni 2:11) şi trebuie să fie activi (Efeseni 6:10 ş.urm.; Iacov 4:7; 1 Petru 5:9) împotriva diavolului, deoarece el încearcă întotdeauna să-i facă să cadă; fie că face aceasta prin faptul că-i striveşte sub apăsarea greutăţilor sau durerii (Iov 1:1-2:7; 1 Petru 5:9; Apocalipsa 2:10; cf. 3:10; Evrei 2:18), fie că-i îndeamnă să-şi împlinească dorinţele naturale într-un mod greşit (Matei 4:3 ş.urm.; 1 Corinteni 7:5), fie că-i face să fie mulţumiţi de sine, fără grijă şi egoişti (Galateni 6:1; Efeseni 4:27), fie că li-L prezintă greşit pe Dumnezeu şi seamănă în ei idei false despre adevărul şi voia Lui (Geneza 3:1-5; cf. 2 Corinteni 11:3; Matei 4:5 ş.urm.; 2 Corinteni 11:14; Efeseni 6:11). Textul din Matei 4:5 ş.urm. arată că Satan poate cita (şi aplica greşit) chiar şi texte din Scriptură, ca să-şi împlinească scopul. Dar Dumnezeu promite că atunci când Satan încearcă să-i ispitească pe credincioşi va fi întotdeauna deschisă o cale de izbăvire (1 Corinteni 10:13; 2 Petru 2:9; cf. 2 Corinteni 12:7-10). Concepţia NT despre ispită este obţinută prin combinarea acestor ultime două cadre de idei. „încercările" (Luca 22:28; Faptele Apostolilor 20:19; Iacov 1:2; 1 Petru 1:6; 2 Petru 2:9) sunt atât lucrarea lui Dumnezeu cât şi a diavolului. Ele sunt situaţii de testare în care slujitorul lui Dumnezeu este confruntat cu posibilităţi noi de a face atât bine cât şi rău, şi este expus la diferite îndemnuri de a prefera răul. Din acest punct de vedere, ispitele sunt lucrarea lui Satan; dar Satan este în acelaşi timp unealta şi duşmanul lui Dumnezeu (cf. Iov 1:11 ş.urm.; 2:5 ş.urm) şi în ultimă instanţă Dumnezeu este Cel care îi conduce pe slujitorii Săi la ispită (Matei 4:1; 6:13), permiţându-i lui Satan să-i ispitească pentru ca să împlinească voia lui. Totuşi, deşi ispitele nu separă pe oameni de voia lui Dumnezeu, îndemnul de a face răul nu este de la Dumnezeu şi nici nu exprimă porunca Lui (Iacov 1:12 ş.urm.). Dorinţa care îmboldeşte la păcat nu este de la Dumnezeu ci de la om, iar cedarea în faţa ei este fatală (Iacov 1:14 ş.urm.). Cristos i-a învăţat pe ucenicii Săi să-i ceară lui Dumnezeu să nu-i expună la ispită (Matei 6:13), să vegheze şi să se roage ca să nu „cadă în" ispită (adică, să nu cedeze sub presiunile ei) atunci când Dumnezeu găseşte cu cale să-i încerce prin ispită (Matei 26:41).

Ispita nu este păcat. Cristos a fost ispitit la fel ca şi noi, dar a rămas fără păcat (Evrei 4:15; cf. Matei 4:1 ş.urm.; Luca 22:28). Ispita devine păcat numai atunci când omul cedează în faţa ei şi acceptă sugestia celui rău.

BIBLIOGRAFIE
Arndt; H. Seeseman în TDNT 6, p. 23-26; M. Dods în DCC; R. C. Trench, Synonyms of the New Testament, p. 267 ş.urm.; W. Schneider, C. Brown, H. Haarbeck, NIDNTT 3, p. 798-811.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: