Iosua



IOSUA.

1. Iosua ben Nun, nepotul lui Elişama, căpetenia lui Efraim (1 Cronici 7:27; Numeri 1:10), a fost numit de familia sa hosea’, „mântuire", Numeri 13:8 (AV „Oshea"); Deuteronom 32:44 ebr.; acest nume apare frecvent în tribul lui Efraim (1 Cronici 27:20; 2 Împăraţi 17:1; Osea 1:1). Moise a adăugat numele divin şi l-a numit yehosua’, redat de obicei „Iosua". Numele gr. Iesous reflectă contracţia aramaică yesu’ (cf. Neemia 3:19 etc.).

Pe vremea Exodului Iosua era tânăr (Exod 33:11). Moise l-a ales să-i fie asistent personal şi i-a încredinţat comanda unui detaşament de luptători din triburile încă neorganizate pentrua respinge pe amaleciţii care i-au atacat (Exod 17). În calitate de reprezentant al tribului lui Efraim în misiunea de recunoaştere de la Cadeş (Numeri 13-14), Iosua a sprijinit recomandarea lui Caleb de a trece la invadarea ţării.

*Caleb, care era mai în vârstă decât el şi care a fost conducătorul, este menţionat uneori singur în legătură cu această întâmplare; este puţin probabil să fi existat o versiune mai târzie care să-l fi exclus pe Iosua sau ca vreun istoric de mai târziu să fi contestat sau să nu fi ştiut că şi Iosua a scăpat de ameninţarea poporului necredincios.

În timp ce Moise era singur înaintea lui Dumnezeu pe Sinai, Iosua făcea de veghe; în Cortul Întâlnirii el a învăţat de asemenea să aştepte şi să se încreadă în Domnul; în anii care au urmat, ceva din răbdarea şi blândeţea lui Moise a fost adăugată la caracterul lui (Exod 24:13; 32:17; 33:11; Numeri 11:28). În câmpia de lângă Iordan el a fost consacrat oficial ca succesor al lui Moise la conducerea militară a poporului, coordonându-şi activitatea cu preotul *Eleazar (Numeri 27:18 ş.urm.; 34:17; cf. Deuteronom 3 şi 31, unde poziţia lui Iosua este accentuată în mod firesc). Probabil că avea vreo 70 de ani (la instalare); Caleb era un om remarcabil de viguros pentru cei 85 de ani ai săi atunci când a început să ocupe dealurile lui Iuda (Iosua 15:13-15). Iosua a ocupat şi a consolidat regiunea Ghilgal, a condus campanii încununate de succes împotriva confederaţiilor canaanite şi a condus alte operaţiuni câtă vreme au fost necesare eforturile unite ale Israelului. Ocuparea ţării s-a bazat pe iniţiativa tribală; Iosua a căutat să încurajeze lucrul acesta prin repartizarea oficială de la Silo, unde a fost stabilit sanctuarul naţional. A venit timpul să dizolve poziţia sa de conducere şi să dea un exemplu personal prin retragerea la moşia sa de la Timnat-Sera, în Mt. Efraim. Probabil că aceasta este ocazia când a chemat pe Israel la legământul naţional de la Sihem (Iosua 24). Capitolul 23, cuvântarea sa de rămas bun, se referă, probabil, la aceeaşi ocazie; totuşi, conţinutul este diferit şi s-ar părea să indice o perioadă mai târzie. Iosua a murit în vârstă de 110 ani şi a fost îngropat în apropiere de casa sa din Timnat-Sera.

Cu privire la *IOSUA, CARTEA LUI, vezi articolul care urmează şi care discută de asemenea câteva teorii moderne despre invadarea Canaanului şi despre rolul lui Iosua.

2. Iosua ben Iosedec a fost mare preot al restaurării în anul 537 î.Cr. Sub conducerea lui a fost reconstruit altarul şi a fost consacrat Templul. Înaintarea lucrărilor, însă, a fost stânjenită de opoziţie până în anul 520 î.Cr., când a fost întărit de profeţiile lui Hagai şi Zaharia, care includ un model remarcabil de justificare prin harul lui Dumnezeu (Zaharia 3). El a fost numit în mod profetic „Odrasla" (semah, Zaharia 6:12). Vezi J. Stafford Wright, The Building of the Second Temple, 1958, pentru o trecere în revistă a problemelor din Ezra şi Hagai.

3. Iosua din Bet-Şemeş, proprietarul unui ogor la care a fost adus chivotul legământului atunci când filistenii l-au trimis înapoi în Israel (1 Samuel 6:14).

J.P.U.L.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: