interpretare biblică



INTERPRETARE BIBLICĂ. Scopul interpretării biblice este să clarifice pentru cititori sensul şi mesajul scrierilor biblice. Unele principii de interpretare sunt comune pentru Biblie şi pentru alte lucrări literare, în special alte lucrări literare antice; alte principii de interpretare sunt legate de locul unic al Bibliei în revelaţia lui Dumnezeu şi în viaţa poporului Său.

I. Interpretare generală

Fiecare parte a Bibliei trebuie interpretată în contextul ei şi aceasta înseamnă nu numai contextul verbal imediat ci şi contextul mai larg de timp, loc şi situaţie umană în care se încadrează. Astfel, trebuie să ţinem cont de o serie de consideraţii dacă vrem să prindem înţelesul textului cât mai complet posibil.

a. Limbajul şi stilul

Expresiile idiomatice şi construcţiile lingvistice din limbile biblice se pot deosebi destul de mult de cele cu care suntem obişnuiţi în zilele noastre şi este necesar să ne familiarizăm cu ele într-o oarecare măsură, dacă vrem să le interpretăm corect (*LIMBAJUL APOCRIFELOR; *LIMBAJUL VT; *LIMBAJUL NT). Trebuie observate de asemenea categoriile literare reprezentate în Biblie; lucrul acesta ne va feri, de exemplu, să interpretăm poezia conform cu canoanele naraţiunii în proză, şi vice versa. Majoritatea categoriilor literare din Biblie sunt bine cunoscute din alte scrieri, dar profeţia biblică şi, mai ales, apocaliptica biblică, au trăsături specifice care impun proceduri speciale de interpretare.

b. Cadrul istoric

Naraţiunea biblică include întreaga durată a civilizaţiei din Orientul Apropiat până la anul 100 d.Cr., o perioadă de câteva milenii în care au avut loc o serie de schimbări de proporţii. De aceea, dacă vrem să le înţelegem corect, este important să facem legătura între diferitele faze ale revelaţiei biblice şi contextul lor istoric corect; în caz contrar s-ar putea să constatăm de exemplu, că evaluăm conduita oamenilor din Epoca Mijlocie a Bronzului după standarde etice din evanghelii. De asemenea, putem discerne principiile permanente dintr-o scriere biblică numai dacă raportăm mai întâi documentul respectiv la condiţiile din epoca sa; în felul acesta vom reuşi mai bine să aplicăm la vremea noastră acele elemente ale învăţăturii care sunt valabile în toate epocile.

c. Cadrul geografic

Nu ar trebui să subestimăm influenţa exercitată de climă şi teren asupra concepţiei şi modului de viaţă al oamenilor, inclusiv asupra religiei lor. Conflictele religioase din VT sunt întreţesute cu condiţiile geografice ale Palestinei. Venerarea lui Baal, de exemplu, a apărut într-o ţară în care viaţa depindea de ploaie. Pentru canaaniţi Baal era zeul furtunii care făcea să rodească pământul şi venerarea lui Baal a fost un ritual magic calculat să asigure ploaie la timp şi recolte bogate. De fapt, condiţiile geografice au intrat într-o asemenea măsură în limbajul biblic, literal şi figurativ, încât este necesară o oarecare cunoaştere a acestor condiţii pentru înţelegerea acestui limbaj. Lucrul acesta este adevărat în special cu privire la VT, dar chiar şi în NT s-a recunoscut, de exemplu, că geografia şi istoria Asiei Mici are o contribuţie importantă la interpretarea Faptelor Apostolilor şi Epistolelor.

d. Situaţia umană

Mai importante decât problemele legate de timp, loc şi limbaj sunt cele legate de viaţa cotidiană a oamenilor pe care-i întâlnim în Biblie, iubirea şi ura lor, speranţa şi temerile lor, relaţiile lor sociale etc. A citi Biblia fără să ţinem seamă de acest cadru de viaţă înseamnă să o citim într-un vid şi să-i impunem construcţii pe care nu a fost niciodată destinată să le suporte. Datorită descoperirilor arheologice suntem în stare să reconstituim într-o măsură considerabilă condiţiile particulare şi publice în care au trăit oamenii din Biblie în diferite epoci; o lectură înţelegătoare a textului ne permite într-o oarecare măsură să ne punem în situaţia lor şi să privim lumea prin ochii lor. Nu este lipsit de importanţă să încercăm să ne închipuim cum s-a simţit un slujitor din familia lui Avraam, un sclav israelit în Egipt, un locuitor din Ierihon atunci când oamenii lui Iosua mărşăluiau în jurul cetăţii sau un locuitor al Ierusalimului în faţa ameninţărilor lui Sanherib, un soldat din armata lui David, o slujitoare prizonieră de război care o slujea pe soţia lui Naaman, sau un constructor al zidului, sub conducerea lui Neemia. Atunci puteam înţelege că o parte a apelului permanent al Bibliei se datorează accentului pe care ea îl pune asupra acelor trăsături ale vieţii umane care rămân în esenţă neschimbate în toate vremurile şi în orice loc.

II. Interpretarea specială

Interpretarea biblică implică nu numai interpretarea câtorva documente separate, ci interpretarea lor ca parte a Bibliei, luând în considerare modul în care fiecare parte contribuie la scopul Bibliei în întregime. Întrucât Biblia conţine cuvântul lui Dumnezeu pentru om şi răspunsul omului dat lui Dumnezeu, întrucât conţine „toate lucrurile necesare pentru mântuire" şi constituie „regula de credinţă şi viaţă" pentru biserică, putem căuta o asemenea unitate în toată Biblia încât fiecare parte poate fi interpretată în lumina întregului. De fapt, putem căuta un principiu de interpretare unificator.

În interpretarea evreiască tradiţională a Scripturilor ebr. acest principiu unificator a fost găsit în Lege, care a fost înţeleasă potrivit cu învăţătura marilor şcoli rabinice. Profeţii şi Scrierile au fost tratate în mare măsură ca şi comentarii referitoare la Lege. În afară de înţelesul de suprafaţă al textului, numit pesat, a existat o aplicaţie mai extinsă, şi anume deras, derivată prin folosirea diferitelor principii de exegeză bine definite, dar care apar uneori artificiale când sunt judecate prin prisma standardelor exegetice din zilele noastre.

În NT şi în scrierile creştine primare, scrierile VT sunt privite ca o unitate care îl învaţă pe cititor despre „mântuire" şi care îl echipează cu tot ce are nevoie pentru slujirea lui Dumnezeu (2 Timotei 3:15 ş.urm.). Prorocii, vorbind prin puterea Duhului Sfânt, depun mărturie despre Cristos ca şi Cel în care îşi găsesc împlinirea promisiunile lui Dumnezeu. Scriitorii NT - a căror diversitate de personalitate, stil şi gândire trebuie luată în considerare în interpretarea lucrărilor lor - sunt de acord în privinţa aceasta. În Evrei 1:1 ş.urm. acele „multe rânduri şi multe chipuri" în care a vorbit Dumnezeu în vechime sunt puse în contrast cu cuvântul perfect şi final pe care l-a rostit în Fiul Său; în scrierile lui Pavel lucrarea lui Dumnezeu cu lumea este urmărită în stadii succesive asociate cu Adam, Avraam, Moise şi Cristos. Interpretarea biblică în NT are ca principiu unificator pe Cristos, dar acest principiu nu este aplicat în mod mecanic, ci este aplicat în aşa fel încât să scoată în relief natura istorică şi progresivă a revelaţiei biblice. Acest principiu creator al interpretării a fost derivat de biserica apostolică de la Cristos Însuşi.

În vremurile post-apostolice interpretarea biblică a fost influenţată de conceptul grec de inspiraţie, care cerea o alegorie a textului pe scară largă. Această influenţă a fost mai evidentă în Alexandria, unde în perioada precreştină întâlnim interpretarea biblică a lui Filon. Se credea că prin alegorie poate fi stabilit felul de gândire al Duhului inspirator; o mare parte a Bibliei care era inacceptabilă intelectual sau etic în sensul literal putea fi făcută acceptabilă prin alegorie. Această metodă, dezvoltată de Părinţii Alexandrini şi preluată de la ei de mulţi Părinţi Apuseni, a întunecat în mintea cititorului modul de gândire a Duhului şi a distrus caracterul istoric al revelaţiei biblice. În contrast cu Alexandrinii, şcoala din Antiohia - deşi nu a respins în întregime alegorizarea - a fost mai fidelă faţă de sensul istoric al textului.

Distincţia între sensul literal al Scripturii şi sensul elevat sau spiritual a fost elaborată în vremurile medievale şi au fost propuse trei varietăţi de sensuri spirituale - sensul alegoric, care a dedus doctrina din naraţiune; sensul moral, care a extras lecţii pentru viaţă şi trăire; şi sensul anagogic (mistic), cară a derivat sensuri cereşti din lucruri pământeşti. Totuşi, în prima parte a Evului Mediu au existat lucrări bune în domeniul interpretării literale, în special în şcoala Sf. Victor din Franţa, în secolul al 12-lea.

Reformatorii au pus un accent nou pe sensul literal al Scripturii şi pe metoda gramatico-istorică de exegeză, ca modalitate de stabilire a sensului literal. Exegeza gramatico-istorică este fundamentală, dar după ce a fost pusă fundaţia prin această metodă, este necesar să se facă apel la exegeza teologică şi la aplicaţia practică. În plus, folosirea Bibliei în viaţa credincioşilor lui Dumnezeu din toate secolele a adus în permanenţă la lumină aspecte noi ale sensului ei, deşi aceste aspecte noi au validitate generală numai în măsura în care sunt înrădăcinate în sensul adevărat şi original. Astfel, putem înţelege mai bine Epistola către romani datorită rolului pe care la jucat ea în vieţile lui Augustin, Luther şi John Wesley; dar rolul pe care l-a jucat în vieţile lor îşi datorează semnificaţia faptului că aceşti oameni au avut o înţelegere rară a ceea ce Pavel a avut cu adevărat în gând atunci când a scris Epistola.

Interpretarea tipologică, readusă la viaţă în zilele noastre, trebuie folosită cu grijă şi cu reţinere. Forma ei cea mai acceptabilă este aceea care discerne în recitalul biblic al lucrărilor lui Dumnezeu de îndurare şi judecată un ritm repetat, prin virtutea căruia stadiile mai vechi ale recitalului pot fi privite ca şi prevestiri şi ilustraţii ale stadiilor mai târzii (vezi modul în care Pavel foloseşte experienţele lui Israel în pustie, 1 Corinteni 10:1 ş.urm.).

Creştinii au un standard şi un model permanent în felul în care Domnul lor a folosit VT, iar o parte a lucrării actuale a Duhului Sfânt este să le desluşească Scripturile, la fel cum Cristosul înviat le-a desluşit pentru cei doi ucenici aflaţi pe drumul către Emaus (Luca 24:25 ş.urm.).

BIBLIOGRAFIE
F. W. Farrar, History of Interpretation, 1886; B. Smalley, The Study of the Bible in the Middle Ages, 1952; C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The Unity of the Bible, 1953; E. C. Blackman, Biblical Interpretation, 1957; R. M. Grant, The Letter and the Spirit, 1957; J. D. Wood, The Interpretation of the Bible, 1958; J. D. Smart, The Interpretation of the Scripture, 1962; Cambridge History of the Bible, 1-3, 1963-70; J. Barr, Old and New Interpretation, 1966; I. H. Marshall (ed.), New Testament Interpretation, 1977; G. W. Anderson (ed.), Tradition and Interpretation, 1979.

F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: