inspiraţie
INSPIRAŢIE.
Substantiv derivat din traducerea latină a termenului theopneustos din 2
Timotei 3:16: „Toată Scriptura este insuflată (inspirată) de Dumnezeu şi de
folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în
neprihănire". Theopneustos înseamnă expirată de Dumnezeu şi nu
inspirată. În secolul trecut Ewald şi Cremer au susţinut că adjectivul are un
sens activ, „a respira Duhul", iar Barth pare să fie de acord (el susţine
că înseamnă nu numai „dat şi umplut şi condus de Duhul lui Dumnezeu", dar
şi „expirare activă şi răspândire a Duhului lui Dumnezeu" (Church
Dogmatics, 1.2, E. T., 1956, p. 504); dar B. B. Warfield a arătat în mod
decisiv că sensul cuvântului poate fi numai pasiv. Ideea nu este că Dumnezeu
respiră prin Scriptură sau că Scriptura îl expiră pe Dumnezeu, ci că Dumnezeu a
expirat Scriptura. Cuvintele lui Pavel nu înseamnă că Scriptura este
inspiratoare (oricât de adevărat ar fi lucrul acesta), ci înseamnă că Scriptura
este un produs divin şi că trebuie să ne apropiem de ea şi să o privim ca
atare.
„Suflarea" sau „duhul" lui Dumnezeu în VT (ebr. ruah,
nesama) indică revărsarea activă de putere divină, fie în creaţie (Psalmul
33:6; Iov 33:4; cf. Geneza 1:2; 2:7), în păstrare (Iov 34:14), în revelaţia
către profeţi şi prin ei (Isaia 48:16; 61:1; Mica 3:8; Ioel 2:28 ş.urm.). NT
revelează că această „suflare" divină (gr. pneuma) este o Persoană
a Dumnezeirii. „Suflarea" lui Dumnezeu (adică, Duhul Sfânt) a produs
Scriptura, ca un mijloc de comunicare a cunoaşterii spirituale. Fie că traducem
pasa graphe „toată Scriptura" sau „orice text", fie că
formulăm propoziţia ca în traducerea VR sau VSR (VR: „Orice pasaj din Scriptură
inspirat de Dumnezeu este de asemenea de folos...", care este o traducere
posibilă). Înţelesul dat de Pavel este clar şi dincolo de orice îndoială. El
afirmă că tot ce se încadrează în categoria Scripturii, orice scriere care îşi
are locul între „scrierile sfinte" (hiera grammata, v. 15),
datorită faptului că este insuflată de Dumnezeu, este de folos pentru a călăuzi
atât credinţa cât şi viaţa.
Pe baza textului lui Pavel, teologii de limbă engleză
folosesc de obicei cuvântul „inspiraţie" pentru a exprima ideea originii
şi calităţii divine a Sfântei Scripturi. În sens activ, substantivul denotă
operaţia de insuflare a lui Dumnezeu care a produs Scriptura; în sens pasiv,
caracterul inspirat al Scripturii este produs în felul acesta. Cuvântul este
folosit de asemenea în sens mai general când se referă la influenţa divină care
i-a împuternicit pe oamenii care au primit revelaţia - profeţi, psalmişti,
înţelepţi şi apostoli - să vorbească şi să scrie cuvintele lui Dumnezeu.
I. Ideea inspiraţiei biblice
Potrivit cu 2 Timotei 3:16 lucrul care este inspirat sunt
tocmai scrierile biblice. Inspiraţia este o lucrare a lui Dumnezeu care nu se
termină în oamenii aleşi să scrie Scriptura (ca şi cum, după ce le-a dat ideea
pe care să o comunice, Dumnezeu ar fi lăsat în seama lor să găsească un mod de
a o exprima), ci în produsul scris. Scriptura - graphe, textul scris -
este inspirat de Dumnezeu. Ideea esenţială aici este că toată Scriptura are
acelaşi caracter ca şi predicile profeţilor, atât rostite cât şi scrise (cf. 2
Petru 1:19-21, cu privire la originea divină a oricărei „profeţii din
Scriptură" - vezi de asemenea Ieremia 36; Isaia 8:16-20). Cu alte cuvinte,
Scriptura nu este doar cuvântul omului, rodul gândirii omeneşti sau al premeditării
şi artei lui, ci este în egală măsură cuvântul lui Dumnezeu rostit prin buze
omeneşti sau scris cu peniţa omului. Cu alte cuvinte, Scriptura are doi autori,
şi omul este doar un autor secundar; autorul principal, sub a cărui conducere
şi prin a cărui iniţiativă, imbold şi iluminare şi-a făcut lucrarea fiecare
scriitor uman, este Duhul Sfânt.
Revelaţia dată profeţilor a fost în esenţă verbală; adesea a
avut un aspect de viziune, dar chiar şi „revelaţia în viziuni este de asemenea
o revelaţie verbală" (L. Koehler, Old Testament Theology, E.T.,
1957, p. 103). Brunner a observat că „în cuvintele lui Dumnezeu pe care le
proclamă profeţii ca fiind cuvintele pe care le-au primit direct de la Dumnezeu
şi pe care au fost însărcinaţi să le repete aşa cum le-au primit... probabil că
avem cea mai apropiată analogie cu sensul teoriei inspiraţiei verbale" (Revelation
and Reason, 1946, p. 122, n. 9). Aşa şi este; găsim nu numai o analogie a
ei, ci modelul ei; de asemenea, este greşit să folosim cuvântul „teorie",
deoarece avem de-a face cu însăşi doctrina biblică. Inspiraţia biblică nu
trebuie definită în aceiaşi termeni ca şi inspiraţia profetică: şi anume,
întregul proces multilateral în formele sale psihologice, aşa cum a fost
inspiraţia profetică) prin care Dumnezeu i-a determinat pe oamenii pe care i-a
ales şi i-a pregătit (cf. Ieremia 1:5; Galateni 1:15) ca să scrie exact ceea ce
El a vrut pentru comunicarea cunoaşterii mântuitoare pentru poporul său, iar
prin ei pentru toată lumea. Prin urmare, inspiraţia biblică este verbală prin
însăşi natura sa; deoarece Scripturile inspirate de Dumnezeu constau din
cuvintele date de Dumnezeu.
Astfel, Scriptura inspirată este revelaţia scrisă, la fel
cum predicile profeţilor au fost revelaţie vorbită. Relatarea biblică a
dezvăluirii de Sine a lui Dumnezeu în istoria mântuirii nu este o simplă
mărturie umană despre revelaţie, ci este revelaţia însăşi. Inspirarea
Scripturii a fost o parte integrantă a procesului de revelaţie, deoarece în
Scriptură Dumnezeu a prezentat bisericii Sale lucrarea de mântuire în istorie
şi propria Lui interpretare a locului Scripturii în planul Său etern. „Aşa
vorbeşte Domnul" (de 359 de ori, potrivit lui Koehler, op. cit, p. 245) ar
putea fi o introducere la fiecare carte a Scripturii, la fel de adecvată ca şi
pentru mesajele profetice pe care le conţine Scriptura. Prin urmare, inspiraţia
garantează adevărul tuturor afirmaţiilor Bibliei, la fel cum inspiraţia
profeţilor a garantat corectitudinea prezentării gândurilor lui Dumnezeu de
către ei. („Adevărul" sau „corectitudinea" indică aici corespondenţa
dintre cuvintele omului şi gândurile lui Dumnezeu, fie în fapt, fie în
înţeles.) În calitate de adevăr de la Dumnezeu, de la Creatorul şi Regele de
drept al omului, învăţătura biblică, la fel ca şi mesajele profetice, are
autoritate divină.
II. Prezentarea biblică
Conceptul de Scriptură canonică, adică, un document sau un
grup de documente care conţin o relatare permanentă şi competentă a revelaţiei
divine, datează încă din vremea când Moise a scris Legea lui Dumnezeu în pustie
(Exod 34:27 ş.urm.; Deuteronom 31:9 ş.urm., 24 ş.urm.). Adevărul tuturor
afirmaţiilor istorice sau teologice pe care le face Scriptura şi autoritatea
lor ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu reprezintă un fapt acceptat fără dubii sau
discuţii în ambele Testamente. Canonul a crescut, dar conceptul de inspiraţie,
pe care se bazează ideea de canonicitate, a fost dezvoltat complet de la bun
început şi este neschimbat în întreaga Biblie. Aşa cum este prezentat în
Biblie, conţine două convingeri.
1. Cuvintele Scripturii sunt chiar
cuvintele lui Dumnezeu. Pasajele din VT identifică legea lui Moise şi cuvintele
proorocilor, atât cele rostite cât şi cele scrise, cu cuvintele lui Dumnezeu
(cf. 1 Împăraţi 22:8-16; Neemia 8; Psalmul 119; Ieremia 25:1-13; 36, etc.).
Scriitorii NT au privit VT în ansamblul său ca fiind „cuvintele lui
Dumnezeu" (Romani 3:2) care au un caracter profetic (Romani 16:26; cf.
1:2; 3:21), scrise de oameni care au fost conduşi şi învăţaţi de Duhul Sfânt (2
Petru 1:20 ş.urm.; cf. 1 Petru 1:10-12). Cristos şi apostolii Săi au citat
texte din VT nu doar ca şi cuvintele lui Moise, David sau Isaia (vezi Marcu
7:10; 12:36; 7:6; Romani 10:5; 11:9; 10:20 etc.), ci ca fiind cuvintele pe care
le-a spus Dumnezeu prin aceşti oameni (vezi Faptele Apostolilor 4:25; 28:25
etc.); uneori ei afirmă doar că acestea sunt cuvintele „Lui" (Dumnezeu)
(de ex. 1 Corinteni 6:16; Evrei 8:5,8) sau ale Duhului Sfânt (Evrei 3:7;
10:15). În plus, afirmaţiile VT, care nu sunt făcute direct de Dumnezeu în contextul
dat, sunt citate ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu (Matei 19:4 ş.urm.; Evrei 3:7;
Faptele Apostolilor 13:34 ş.urm., care citează Geneza 2:24; Psalmul 95:7 şi,
respectiv, Isaia 55:2). De asemenea, Pavel vorbeşte despre promisiunea lui
Dumnezeu către Avraam şi despre ameninţarea Lui către Faraon, ambele rostite cu
mult timp înainte de scrierea lor în Biblie, şi spune că sunt cuvinte pe care
Scriptura le-a spus acestor doi oameni (Galateni 3:8; Romani 9:17); această
afirmaţie arată cât de completă este identificarea dintre afirmaţiile
Scripturii şi cuvintele rostite de Dumnezeu.
2. Partea omului în realizarea Scripturii
a fost doar aceea de a transmite ceea ce a primit. Din punct de vedere
psihologic, din punctul de vedere formal, este clar că scriitorii umani au
contribuit mult la scrierea Scripturii - cercetarea istorică, meditaţia
teologică, stilul lingvistic etc. Fiecare carte biblică este, într-un sens, o
creaţie literară a autorului ei. Dar, din punctul de vedere teologic, din
punctul de vedere al conţinutului, Biblia consideră că scriitorii umani nu au
contribuit cu nimic şi că Scriptura este în întregime creaţia lui Dumnezeu.
Această convingere este înrădăcinată în conştiinţa fondatorilor religiei
biblice, care au afirmat toţi că rostesc - iar în cazul profeţilor şi
apostolilor, că scriu - ceea ce erau, în sens literal, cuvintele altcuiva:
cuvintele lui Dumnezeu Însuşi. Prorocii (între care trebuie inclus şi Moise:
Deuteronom 18:15; 34:10) au declarat că ei rostesc cuvintele lui Iahve, punând
în faţa Israelului ceea ce le-a arătat Iahve (Ieremia 1:7; Ezechiel 2:7; Amos
3:7 ş.urm.; cf. 1 Împăraţi 22). Isus din Nazaret a declarat că a rostit cuvinte
care I-au fost date de tatăl Său (Ioan 7:16; 12:49 ş.urm.). Apostolii au dat
învăţături şi porunci în numele lui Cristos (2 Tesaloniceni 3:6), revendicând
autoritatea şi aprobarea Lui (1 Corinteni 14:37) şi au susţinut că atât ideile
cât şi cuvintele le-au primit de la Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:9-13;
vezi promisiunile lui Cristos, Ioan 14:26; 15:26 ş.urm.; 16:13 ş.urm.). Acestea
sunt afirmaţii care revendică inspiraţie. În lumina acestor afirmaţii,
evaluarea scrierilor profetice şi apostolice ca fiind în întregime cuvântul lui
Dumnezeu, în acelaşi fel în care cele două table ale legii „scrise cu degetul
lui Dumnezeu" (Exod 24:12; 31:18; 32:16), au fost în întregime cuvântul
lui Dumnezeu, au ajuns în mod firesc să facă parte din credinţa biblică.
Cristos şi apostolii au depus o mărturie puternică despre
realitatea inspiraţiei prin apelul pe care l-au făcut la autoritatea VT. De
fapt, ei au susţinut că Scripturile evreieşti sunt Biblia creştină: o culegere
de scrieri care depun mărturie profetică despre Cristos (Ioan 5:39 ş.urm.; Luca
24:25 ş.urm., 44 ş.urm.; 2 Corinteni 3:14 ş.urm.) şi destinate de Dumnezeu în
mod special pentru a le da învăţătură credincioşilor creştini (Romani 15:4; 1
Corinteni 10:11; 2 Timotei 3:14 ş.urm.; cf. expunerea Psalmul 95:7-11 în Evrei
3-4, şi de fapt toată Epistola către evrei, în care toate ideile majore sunt
prezentate făcând apel la texte din VT). Cristos a insistat că ceea ce s-a
scris în VT „nu poate fi desfinţat" (Ioan 10:35). El le-a spus iudeilor că
nu a venit să anuleze Legea sau profeţii (Matei 5:17); dacă ei au crezut că
face aşa ceva, greşeau; El a venit să facă tocmai contrariul - să depună
mărturie despre autoritatea lor divină prin împlinirea lor. Legea dăinuieşte pe
vecie, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu (Matei 5:18; Luca 16:17);
prorociile, în special cele privitoare la Sine, trebuie să fie împlinite pentru
acelaşi motiv (Matei 26:54; Luca 22:37; cf. Marcu 8:31; Luca 18:31). Pentru
Cristos şi apostolii Săi apelul la Scriptură a fost întotdeauna decisiv (cf.
Matei 4:4, 7, 10; Romani 12:19; 1 Petru 1:16, etc.).
S-a afirmat că libertatea cu care scriitorii NT citează VT
(folosind LXX, Targumul sau redări ad hoc ale textului ebraic, după cum s-a
potrivit mai bine) arată că ei nu au crezut în caracterul inspirat al
cuvintelor originale. Dar pe ei nu i-au interesat cuvintele ca atare, ci
înţelesul lor; studii recente arată că aceste citate sunt interpretări şi
expuneri - un mod de a cita care era bine cunoscut la evrei. Scritorii caută să
indice sensul şi aplicaţia adevărată (adică, creştină) a textului lor prin
forma în care îl citează. În majoritatea cazurilor acest sens a fost descoperit
prin aplicarea riguroasă al VT a unor principii teologice clare cu privire la
relaţia dintre Cristos şi Biserică. (Vezi C. H. Dodd, According to the
Scriptures, 1952; K. Stendahl, The School of St. Matthew, 1954; R.
V. G. Tasker, The Old Testament in the New Testament; E. E. Ellis, Paul’s
Use of the Old Testament, 1957.)
III. Formularea teologică
În formularea ideii biblice de inspiraţie este de dorit să
fie expuse patru aspecte negative.
1. Nu este vorba de o dictare mecanică, de o scriere
automată sau de vreun alt proces care ar fi implicat suspendarea acţiunii
minţii scriitorului. Asemenea concepte despre inspiraţie sunt întâlnite în
Talmud, în scrierile lui Filon şi în cele ale Părinţilor Bisericii, dar nu în
Biblie. Călăuzirea divină şi controlul sub care au scris autorii biblici nu a
fost o forţă fizică sau psihologică şi nu a oprit, ci dimpotrivă, a amplificat
libertatea, spontaneitatea şi creativitatea scrisului lor.
2. Faptul că în procesul de inspiraţie Dumnezeu nu a anulat
personalitatea, stilul, perspectiva şi nivelul cultural al scriitorilor nu
înseamnă că acest proces a avut un control imperfect asupra lor sau că ei, în
procesul de scriere, au distorsionat, în mod inevitabil, adevărul care le-a
fost dat spre a fi comunicat. B. B. Warfield se amuză la posibilitatea de a
interpreta că atunci când Dumnezeu a vrut să fie scrise Epistolele lui Pavel,
El a trebuit să Se coboare pe pământ şi să examineze cu atenţie oamenii pe care
i-a găsit acolo, căutând frenetic unul care, în ansamblu, promitea să se
potrivească cel mai bine scopului Său, pentru ca apoi să transmită în mod
forţat materialul pe care a vrut să-l exprime prin el, în ciuda înclinaţiilor
sale naturale şi cu o pierdere cât mai mică posibilă din cauza caracteristicilor
lui recalcitrante. Desigur, nu s-a petrecut aşa ceva. Dacă Dumnezeu a vrut să
dea poporului Său o serie de Epistole ca şi cele ale lui Pavel, El a pregătit
un Pavel care să le scrie, şi acel Pavel pe care El l-a chemat a fost un Pavel
care avea să scrie în mod spontan tocmai asemenea Epistole" (The
Inspiration and Authority of the Bible, 1951, p. 155).
3. Caracterul inspirat al scrierilor nu este ataşat de
alteraţiile care intervin în cursul transmiterii textului, ci numai de textul
original aşa cum a fost produs de scriitorii inspiraţi. În felul acesta
recunoaşterea inspiraţiei biblice face să fie şi mai importantă analiza critică
a textului, pentru a elimina alterările şi pentru a stabili care a fost textul
original.
4. Caracterul inspirat al scrierii biblice nu trebuie
identificat cu inspiraţia atribuită creaţiilor literare de calitate, nici chiar
atunci (cum este adesea cazul) când scrierea biblică reprezintă, de fapt, o
creaţie literară de calitate. Ideea biblică de inspiraţie nu este legată de
calitatea literară a materialului ci de caracterul lui de revelaţie divină
scrisă.
(*DUH, DUHUL SFÂNT; *PROFEŢIE; *SCRIPTURA; *AUTORITATE;
*CANONUL VECHIULUI TESTAMENT; *CANONUL NOULUI TESTAMENT; *INTERPRETARE
BIBLICĂ.)
BIBLIOGRAFIE
B. B. Warfield, op. cit. (o mare parte a materialului
relevant se găseşte şi în lucrarea sa Biblical Foundations, 1958, cap. 1
şi 2); A. Kuyper, Encyclopaedia of Sacred Theology, E.T. 1899; J. Orr, Revelation
and Inspiration, 1910; C. F. H. Henry (ed.), Revelation and the Bible,
1958; K. Barth, Church Dogmatics, I, 1, 2 (The Doctrine of the Word
of God), E.T., 1936, 1956; W. Sanday, Inspiration, 1893; R. Abba, The
Nature and Authority of the Bible, 1958; J. W. Wenham, Christ and the
Bible, 1972; G. C. Berkouwer, Holy Scripture, 1975; TDNT 1, p.
742-773 (s.v. grapho) şi 4, p. 1022-1091 (s.v. nomos).
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu