Imperiul roman



IMPERIUL ROMAN. Sensul modern în care este folosit acest termen nu este biblic şi nici clasic şi nici nu prezintă corect caracterul delicat şi complex al metodelor romane de stăpânire a popoarelor din bazinul Mediteranei. Cuvântul imperium semnifică în primul rând autoritatea suverană încredinţată de poporul roman magistraţilor aleşi printr-un act special (lex curiata). Imperium a fost întotdeauna o formă completă şi cuprinzătoare de exercitare a puterii religioase, militare, juridice, legislative şi electorale. Exercitarea acestei puteri era limitată prin posibilitatea intervenţiei tribunilor precum şi de restricţiile tradiţionale sau legale care limitau aplicarea ei la o anumită provincie sau sferă de activitate. O dată cu extinderea intereselor romane în străinătate, provincia a devenit tot mai mult un termen geografic, până când folosirea sistematică a unui imperium magistral pentru stăpânirea unui „imperiu" a făcut posibilă folosirea termenului pentru a descrie o entitate geografică şi administrativă. În vremea NT, însă, sistemul nu era nicidecum atât de complet şi de rigid cum indică termenul.

I. Natura imperialismului roman

În general, crearea unei *provincii romane nu suspenda formele existente de guvemământ şi nici nu adăuga ceva la statul roman. „Guvernatorul" (nu exista un asemenea termen generic, ci era folosit titlul de magistrat respectiv) colabora cu forţele amicale din zona respectivă pentru a păstra securitatea militară a Romei şi, în timp de pace funcţia sa era în principal o funcţie diplomatică. El se asemăna mai mult cu comandantul regional al trupelor dintr-o alianţă militară modernă care serveşte interesele unei mari puteri şi nu se asemăna cu guvernatorul unei colonii, care avea autoritate monarhică. Solidaritatea „imperiului" era mai curând produsul preponderenţei puterii Romei decât al unei administraţii centralizate directe. Imperiul includea sute de state satelit, care erau legate de Roma prin tratate bilaterale şi care se bucurau de drepturi şi privilegii negociate separat. Deşi este evident că romanii aveau capacitatea de a-şi croi drum prin păienjenişul de pacte şi tradiţii, lucrul acesta nu se potrivea cu înclinaţia lor şi nici cu interesul lor; adeseori îi găsim pe romani străduindu-se să convingă pe aliaţii nemulţumiţi să se bucure de libertatea pe care o au ca şi subordonaţi. În acelaşi timp avea loc un proces de asimilare prin acordarea cetăţeniei romane unor indivizi şi comunităţi, fapt care atrăgea loialitatea liderilor locali faţă de puterea romană.

II. Extinderea sistemului provincial

Arta imperialismului diplomatic, explicată mai sus, a fost dezvoltată în perioada de început a negocierilor Romei cu vecinii săi din Italia. Geniul său a fost atribuit de unii principiilor preoţiei fetiale, care impunea o respectare strictă a graniţelor şi nu accepta mei un alt temei pentru declararea războiului, caracterului de generozitate reciprocă al tratatelor romane vechi precum şi idealului roman de patronare, care cerea loialitate strictă de la prieteni şi clienţi în schimbul protecţiei acordate. Oricare ar fi motivele, Roma a ajuns curând să dobândească o poziţie de conducere în liga cetăţilor latine şi apoi în decurs de câteva secole, sub impactul invaziilor sporadice ale galilor şi germanilor şi sub impactul luptelor cu puteri de dincolo de mare, cum au fost Cartagina şi unii monarhi elenişti, Roma a stabilit tratate cu toate statele italiene la S de valea Padului. Totuşi, abia în anul 89 î.Cr. li s-a oferit acestor locuitori cetăţenia romană şi în felul acesta oraşele au devenit municipalităţi ale republicii, între timp un proces similar a avut loc în tot bazinul Mediteranei. La sfârşitul primului Război Punic, Sicilia a devenit provincie (241 î.Cr.), iar ameninţarea Cartaginei a făcut ca şi Sardinia şi Corsica să întreprindă acest pas (231 î.Cr.), la fel ca şi Spania (197 î.Cr.); în fine a fost creată o provincie chiar în Africa, după distrugerea Cartaginei, în anul 146 î.Cr. La început romanii au ezitat să-şi impună stăpânirea asupra statelor heleniste din E, până când după eşecul repetat al negocierilor libere, au fost create provincii în Macedonia (148 î.Cr.) şi Ahaia (146 î.Cr.). În ciuda unei oarecare brutalităţi, manifestată în distrugerea Cartaginei şi a Corintului în 146 î.Cr., avantajele sistemului provincial roman au ajuns să fie recunoscute curând în afara graniţelor Romei, aşa cum se vede din faptul că trei state au fost trecute în sfera Romei prin testamentul domnitorilor lor, ducând la stabilirea provinciilor Asia (133 î.Cr.), Bitinia şi Cirene (74 î.Cr.). Romanii au fost ocupaţi cu rezolvarea problemelor proprii şi ameninţarea pe care au reprezentat-o piraţii pentru comunicaţii a dus la crearea provinciilor Galia, Nabornese, Liiria şi Cilcia.

Carierismul generalilor romani a început să joace un rol important. Pompei a adăugat Pontus la Bitinia şi a creat provincia nouă Siria, ca rezultat al înfrângerii lui Mitridate în 66 î.Cr.; în deceniul următor Cezar a deschis întreaga Galie şi a stabilit puterea Romei pe Rin, de la Alpi până la Marea Nordului. Ultimul dintre statele eleniste mari, Egiptul, a devenit provincie după ce Cezar August a înfrânt pe Marcu Antoniu şi Cleopatra în 31 î.Cr. De atunci încolo a dus o politică de consolidare şi nu de expansiune. Cezar August a împins graniţa până la Dunăre, creând provinciile Raetia, Noricum, Panonia şi Moesia. În generaţia următoare dinastiile locale au fost succedate de guvernatori romani în mai multe regiuni. Galatia (25 î.Cr.) a fost urmată de Capadocia, Iudea, Britania, Mauretania şi Tracia (46 d.Cr.).

Perioada NT se situează aşadar în punctul în care seria de provincii a fost încheiată şi întregul bazin al Mediteranei a avut pentru prima oară o autoritate supraveghetoare uniformă. În acelaşi timp, guvernele preexistente au continuat să prospere în multe cazuri, deşi aveau prea puţine perspective de progres în viitor. Procesul de încorporare directă în republica romană a continuat până când Caracala, în anul 212 d.Cr., a acordat cetăţenie romană tuturor locuitorilor liberi din zona Mediteranei. De arunci încolo provinciile au devenit teritorii imperiale în sensul modern al cuvântului.

III. Administrarea provinciilor

Până în secolul 1 î.Cr. provinciile erau date magistraţilor romani fie pentru anul lor de slujbă, fie pentru anul următor, când ei continuau să reprezinte imperiumul în calitate de pro-magistraţi. Deşi aristocraţii erau educaţi într-un spirit de înaltă responsabilitate şi se pregăteau temeinic în politică şi justiţie, totuşi în majoritatea cazurilor, provinciile erau guvernate avându-se în vedere în permanenţă care este mişcarea politică următoare din capitală. Primul tribunal permanent a fost instituit la Roma pentru judecarea guvernatorilor provinciali pentru jecmănirea provinciilor. Deşi competiţia pentru aceste funcţii a rămas necontrolată, crearea unor poziţii de conducere pentru 3,5 sau 10 ani nu a făcut decât să înrăutăţească situaţia. Poziţiile lor au devenit baza pentru a încerca uzurparea militară a puterii. Statele satelit au fost lăsate într-o stare disperată. Ele s-au obişnuit să-şi apere interesele împotriva guvernatorilor capricioşi prin faptul că au căutat patronajul unor familii puternice din senat şi pe perioade mai lungi de timp se făcea dreptate. În timpul celor 20 de ani de război civil care au urmat după traversarea Rubiconului (49 î.Cr.) provinciile au fost silite să treacă de partea cuiva şi să rişte bogăţia şi libertatea lor într-un conflict imprevizibil. Resursele Orientului au fost adunate de trei ori pentru a încerca o invazie a Italiei, dar de fiecare dată invazia a eşuat. În cele din urmă biruitorului Cezar August, i-a revenit sarcina să restaureze daunele în cursul domniei sale de 45 de ani. Întâi el a acceptat să conducă singur o provincie, luând provinciile în care continua să fie nevoie de o garnizoană majoră, cum au fost Galia, Spania, Siria şi Egiptul. Această conducere i-a fost înnoită periodic până la sfârşitul vieţii sale şi obiceiul a fost păstrat în favoarea succesorilor săi. Comandanţii regionali erau numiţi de Cezar August şi în felul acesta s-a constituit o categorie de administratori de profesie şi a fost posibilă pentru prima oară elaborarea unor planuri de perspectivă lungă.

Celelalte provincii au continuat să se încredinţate celor care erau angajaţi în cariera obişnuită de magistraţi, dar posibilitatea folosirii poziţiei într-un mod nepotrivit a fost exclusă datorită puterii copleşitoare a Cezarilor şi lipsa de experienţă era de asemenea o piedică, aşa încât în mare măsură a fost menţinut standardul de administrare cezarian.

În cel mai rău caz, o provincie prost administrată putea fi transferată sub autoritatea Cezarului, cum s-a întâmplat cu Bitinia pe vremea lui Pliniu.

Trei dintre responsabilităţile guvernatorilor sunt bine ilustrate în NT. Prima era securitatea militară şi ordinea publică. Teama de o intervenţie romană din acest motiv a dus la trădarea lui Isus (Ioan 11:48-50), iar Pavel a fost arestat de romani pe baza presupunerii că ar fi fost un agitator (Faptele Apostolilor 21:31-38). Conducerile de la Tesalonic (Faptele Apostolilor 17:6-9) şi Efes (Faptele Apostolilor 19:40) indică paralizia care s-a strecurat din cauza fricii de o intervenţie. Pe de altă parte, în statele feniciene (Faptele Apostolilor 12:20) şi la Listra (Faptele Apostolilor 14:19) au loc evenimente violente fără să existe vreun semn de intervenţie romană. A doua preocupare majoră era strângerea veniturilor. Cezarii au modificat sistemul de impozite fixându-l pe o bază echitabilă, în funcţie de recensământ (Luca 2:1). Isus (Luca 20:22-25) şi Pavel (Romani 13:6-7) au apărat dreptul romanilor în această privinţă. A treia, şi cea mai oneroasă dintre îndatoririle lor, era justiţia. Prin trimitere de la autorităţile locale (Faptele Apostolilor 19:38) sau prin apel împotriva lor (Faptele Apostolilor 25:9-10), litigiile erau concentrate la tribunalele din Roma. Aveau loc întârzieri mari datorită creşterii costului şi a complexităţii procedurilor. Guvernatorii se străduiau să transfere povara înapoi pe umerii conducerii locale (Luca 23:7; Faptele Apostolilor 18:15). Totuşi, creştinii s-au alăturat altora în laudele aduse sistemului juridic roman (Faptele Apostolilor 24:10; Romani 13:4).

IV. Imperiul roman în gândirea Noului Testament

În timp ce în NT relaţiile complexe dintre guvernatori, conducători şi republici sunt vizibile pretutindeni şi sunt familiare scriitorilor NT, totul este străbătut de atmosfera cu adevărat imperială a dominării Cezarilor. Decretul lui Cezar la dus pe Iosif la Betleem (Luca 2:4). Cezarul este antiteza lui Dumnezeu în zicala lui Isus (Luca 20:25). Invidia Cezarului a pecetluit condamnarea la moarte a lui Isus (Ioan 19:12). Cezarul a atras loialitatea superficială a iudeilor (Ioan 19:15), supunerea sporadică a grecilor (Faptele Apostolilor 17:7) şi încrederea apostolului (Faptele Apostolilor 25:11). El este „împăratul" căruia creştinii îi datorează ascultare (1 Petru 2:13). Totuşi, înălţarea lui a fost fatală pentru loialitatea creştină. Este mai mult decât un sâmbure de adevăr în insinuarea repetată (Ioan 19-12; Faptele Apostolilor 17:7; 25:8). În ultimă instanţă creştinii aveau să-l sfideze. Isus a fost răstignit de oameni „nelegiuiţi" (Faptele Apostolilor 2:23). Justiţia trâmbiţată trebuia să fie respinsă de sfinţi (1 Corinteni 6:1). Când Cezarul a retaliat (Apocalipsa 17:6), blasfemia afirmaţiilor sale a revelat nimicirea lui de mâna Domnului domnilor şi Regelui regilor (Apocalipsa 17:14).

Astfel, în timp ce pacea imperială romană a reprezentat o cale deschisă pentru Evanghelie, aroganţa imperială romană i-a dat o provocare de moarte.

BIBLIOGRAFIE
CAH, 9-11; G. H. Stevenson, Roman Provincial Administration, 1949; A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, 1963; F. E. Adcock, Roman Political Ideas and Practice, 1959; F. Miliar, The Roman Empire and la Neighbours, 1967; H. Martingly, Roman Imperial Civilization, 1957; J. P. V. D. Balsdon, Rome: the Story of an Empire, 1970; E. A. Judge, The Social Pattern of the Christian Groups in the First Century, 1960.

E.A.J.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: