iertare



IERTARE.

I. În Vechiul Testament

În VT ideea de iertare este comunicată în principal prin cuvinte care derivă de la trei rădăcini. kpr comunică de obicei ideea de ispăşire şi este folosit frecvent în legătură cu jertfele. Când este folosit pentru „a ierta" se subînţelege că a fost făcută ispăşire, Verbul ns’ înseamnă „a ridica", „a purta" şi ne prezintă o imagine plastică a păcatului care este ridicat de pe păcătos şi îndepărtat imediat. A treia rădăcină este slh, cu o origine necunoscută, dar care corespunde destul de mult cu termenul nostru „a ierta". Primul şi ultimul termen sunt folosiţi întotdeauna cu privire la iertarea lui Dumnezeu, dar ns’ este folosit şi pentru iertarea umană.

Iertarea nu este privită ca un truism, ceva care este în natura lucrurilor. Pasajele care spun că Domnul nu iartă anumite păcate abundă (Deuteronom 29:20; 2 Împăraţi 24:4; Ieremia 5:7; Plângerile 3:42). Când este obţinută iertarea, ea trebuit primită cu recunoştinţă şi trebuie privită cu respect şi cu uimire. Păcatul merită pedeapsă. Iertarea este un har uluitor. „La Tine este iertare", spune Psalmistul şi apoi adaugă (un lucru care poate fi surprinzător pentru noi), „ca să fii temut" (Psalmul 130:4). Iertarea este legată de ispăşire. Termenul slh este asociat în repetate rânduri cu jertfele şi, aşa cum am văzut, verbul derivat de la rădăcina kpr are în esenţa înţelesul de „a face ispăşire". De asemenea, se poate să nu fie o coincidenţă în faptul că ns’, în afară de faptul că este folosit cu referire la iertarea păcatului, este folosit şi pentru purtarea pedepsei păcatului (Numeri 14:33 ş.urm.; Ezechiel 14:10). Cele două idei par să fie legate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este o Fiinţă aspră care nu va ierta fără un quid pro quo. El este un Dumnezeu al harului şi însăşi mijloacele de îndepărtare a păcatului sunt instituite de El. Sacrificiile sunt de folos numai pentru că El a dat sângele ca un mijloc dea face ispăşirea (Levitic 17:11). VT nu spune nimic despre o iertare stoarsă de la un Dumnezeu care nu a vrut să o dea sau de o iertare cumpărată cu mită.

Prin urmare, iertarea este posibilă numai pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului, sau, ca să folosim expresia minunată din Neemia 9:17, „un Dumnezeu gata să ierte". „La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea" (Daniel 9:9). Un pasaj foarte instructiv pentru înţelegerea iertării în VT este Exod 34:6 ş.urm.: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la al miilea neam, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat". Iertarea îşi are rădăcina în natura lui Dumnezeu ca Dumnezeu îndurător. Dar iertarea dată de El nu este oarbă. El „nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat". Pentru a fi iertat omul trebuie să dea dovadă de pocăinţă. Deşi aceasta nu este prezentată ca o cerinţă formală, este subînţeleasă în toate pasajele. Păcătoşii care se căiesc sunt iertaţi. Oamenii care nu se căiesc, care continuă să meargă pe calea lor, nu sunt iertaţi.

Trebuie să observăm că ideea de iertare este comunicată cel mai plastic prin alte imagini decât folosirea celor trei cuvinte de bază pentru iertare. Astfel, Psalmistul ne spune: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Psalmul 103:12). Isaia spune că Dumnezeu aruncă toate păcatele profetului în urma sa (Isaia 38:17) şi că El „şterge" nelegiuirile poporului (Isaia 43:25; cf. Psalmul 51:1,9). În Ieremia 31:34 Domnul spune: „Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor", iar Mica spune că El aruncă păcatele „în fundul mării" (Mica 7:19). Asemenea expresii plastice pun accentul pe caracterul deplin al iertării date de Dumnezeu. Când El iartă, problema păcatelor oamenilor este soluţionata pe deplin. Dumnezeu nu le mai vede.

II. În Noul Testament

În NT sunt două verbe principale pe care să le examinăm, charizomai (care înseamnă „a trata cu har") şi aphiemi („a trimite departe", „a dezlega"). Substantivul aphesis, „iertare", este întâlnit de asemenea frecvent. Există alte două cuvinte, apolyo, „a elibera, a dezlega", folosit în Luca 6:37, „iertaţi şi vi se va ierta", şi paresis, „a trece pe lângă", un termen folosit în Romani 3:25 în care se afirmă că Dumnezeu a trecut peste (a trecut cu vederea) păcatele făcute în vremurile de mai demult.

În NT sunt clarificate câteva aspecte. Un aspect este că păcătosul iertat trebuie să-i ierte pe alţii. Lucrul acesta este spus răspicat în Luca 6:37, citat mai sus, în rugăciunea „Tatăl nostru" şi în alte locuri. Dorinţa de a-i ierta pe alţii indică în parte faptul că ne-am pocăit cu adevărat. De asemenea, iertarea trebuie să fie acordată din toată inima. Ea izvorăşte din iertarea lui Cristos pentru noi şi trebuie să fie ca şi iertarea dată de Cristos: „Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi" (Coloseni 3:13). Cristos insistă asupra aceluiaşi lucru de câteva ori în pilda slujitorului nerecunoscător (Matei 18:23-35).

Iertarea nu este legată frecvent direct de cruce, deşi uneori se face aşa, ca în Efeseni 1:7: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor". De asemenea, în Matei 26:28 ni se spune că sângele lui Cristos a fost vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor". Cel mai frecvent iertarea este legată direct de Cristos. Dumnezeu „v-a iertat... în Cristos" (Efeseni 4:32). „Dumnezeu L-a înălţat... ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 5:31). „În El vi se vesteşte iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 13:38). Alături de acestea ar trebui să punem pasaje în care Isus, în timpul vieţii Sale în trup omenesc, a declarat că oamenii au fost iertaţi. De fapt, în incidentul cu vindecarea omului paralizat care a fost coborât prin acoperiş, Isus a făcut minunea în mod expres „ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele" (Marcu 2:10). Persoana lui Cristos nu trebuie separată de lucrarea Lui. Iertarea de către Cristos sau prin Cristos înseamnă iertarea izvorâtă din tot ce este El şi din tot ce face El. În particular, iertarea nu trebuie înţeleasă separată de cruce, cu atât mai mult cu cât se spune că moartea Lui a fost „pentru păcat" (*ISPĂŞIRE). Pe lângă pasajele specifice care asociază iertarea cu moartea lui Cristos, există în NT o serie de pasaje care se ocupă cu moartea ispăşitoare a Mântuitorului.

Prin urmare, iertarea se bazează în esenţă pe lucrarea de ispăşire făcută de Cristos. Aceasta înseamnă că este un act al harului. „El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele" (1 Ioan 1:9). Din partea omului se pune accentul, în repetate rânduri, pe pocăinţă. Ioan Botezătorul a predicat „botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor" (Marcu 1:4), o temă care este preluată de Petru când vorbeşte despre botezul creştin (Faptele Apostolilor 2:38). Cristos Însuşi a poruncit ca „să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Luca 24:47). Iertarea este legată de asemenea de credinţă (Faptele Apostolilor 10:43; Iacov 5:15). Credinţa şi pocăinţa nu trebuie privite ca nişte merite pe baza cărora ni se cuvine iertarea. Dimpotrivă, ele sunt mijloacele prin care ne însuşim harul lui Dumnezeu.

Trebuie menţionate două subiecte dificile. Unul este privitor la păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu poate fi iertat niciodată (Matei 12:31 ş.urm.; Marcu 2:38 ş.urm.; Luca 12:10; cf. 1 Ioan 5:16). Acest păcat nu este definit nicăieri. Dar în lumina învăţăturii NT, în general, este imposibil să ne gândim la el ca la un anumit păcat concret. Referirea pare să fie la o blasfemie continuă împotriva Duhului lui Dumnezeu de către un om care respinge în mod consecvent chemarea îndurătoare a lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat blasfemie.

Celălalt subiect este în Ioan 20:23: „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate". Este extrem de dificil să credem că Isus Cristos a lăsat în mâinile oamenilor decizia dacă păcatele altor oameni să fie iertate sau nu. Aspectele importante sunt folosirea pluralului (pronumele „le"; indică nişte categorii, nu persoane) şi timpul perfect (în original „au fost iertate" înseamnă literalmente că au fost iertate, şi nu că „vor fi iertate"). Înţelesul pasajului pare să fie că atunci când sunt inspiraţi de Duhul Sfânt (v. 22) urmaşii lui Isus vor putea spune cu precizie care categorii de oameni au păcatele lor iertate şi care nu le au iertate.

BIBLIOGRAFIE
W. C. Morro în ISBE; V. Taylor, Forgiveness and Reconciliation, 1941; H. R. Mackintosh, The Christian Experience of Forgiveness, 1947; TDNT 1, p. 509-512; 3, p. 300-301; 4, p. 295-307; 9, p. 372-402; H. Vorlander, NIDNTT 1, p. 697-703.

L.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: