Ierihon



IERIHON.

I. Numele

Înţelesul original al numelui Ierihon nu este cunoscut cu certitudine. Cel mai simplu este să luăm cuvântul ebr. yeriho ca derivând de la aceeaşi rădăcină cu yareah, „Lună" şi să facem legătura cu zeul Lunii de la popoarele semitice din V, Yarih sau Yerah. Vezi observaţiile făcute de Albright în Archaeology and Religion of Israel, ed. 1953, p. 83, 91-92, 197 nota 36, şi în MSOR 6, 1926, p. 73-74. Unii sugerează rwh, „loc înmiresmat" (BDB, p. 437b, după Gesenius) sau „întemeiat de (zeitatea) Ho’ "(PEQ 77, p. 13), dar acest sens este puţin probabil.

II. Localizarea

Ierihon din VT este identificat în general cu movila Tell es-Sultan din zilele noastre , la cca. 16 km MV de gura de vărsare actuală a Iordanului în Marea Moartă, la 2 km MV de satul er-Riha (Ierihonul modern)  şi la vreo 27 km NE de Ierusalim. Movila impunătoare, în formă de pară, este lungă de vreo 400 m de la N la S şi lată de circa 200 m la capătul de N şi înaltă de vreo 20 m. Ierihonul irodian şi din perioada NT este reprezentat de movilele de la Turnul Abu el-Alayiq , la 2 km V de localitatea modernă er-Riha, şi astfel este la S de Ierihonul din VT. Munţii Iudeii se înalţă abrupt din câmpiile Ierihonului la o depărtare mică spre V.

III. Istoria

a. Înainte de Iosua

(i) Începuturile. Istoria Ierihonului este practic o istorie arheologică completă a Palestinei între cca. 8.000 şi cca. 1.200 î.Cr. (Pentru abrevierile speciale folosite aici, vezi bibliografia de la sfârşitul acestui articol.) Fiecare aşezare de la Ierihon şi-a datorat existenţa izvorului peren bun de aici şi „oazei" pe care o udă (DUJ, pl. 1); în VT Ierihonul este numit uneori „Cetatea finicilor (palmierilor)" (Deuteronom 34:3). Încă în perioada anilor 9600/7700 î.Cr. vânătorii care vânau pentru hrană aveau, probabil, un altar aici, iar cei mai vechi agricultori au construit colibe lângă izvor (AHL, p. 41-43; pl. 5A). La începutul mileniului al 8-lea (pe baza datării cu carbon 14) a fost construit cel mai vechi oraş la Ierihon, cu un zid căptuşit cu piatră care deţinea cel puţin un turn (cu o scară interioară) şi cu case rotunde. Mai târziu casele dreptunghiulare spaţioase au ajuns să fie la modă şi cranii ale strămoşilor veneraţi (?) au fost încorporate în modele de lut care formau portrete de un realism remarcabil  (DUJ, p. 67-73 şi pl. 25, 29-30, sau AHL, p. 43-47 şi pl. 7, pentru „faza A, preolărit neolitic"; DUJ, p. 51-67 şi pl. 20-22, sau AHL, p. 47-57, 60 şi pl. 13 ş.urm., pentru „faza B"). În mileniile al 5-lea şi al 4-lea î.Cr. locuitorii Ierihonului de mai târziu au învăţat să facă vase de lut, dar în cele din urmă au abandonat localitatea („Olărit în Neolitic A şi B", „Ierihon IX şi VIII" dintre cărţile mai vechi, DUJ, p. 79-94, AHL, p. 60-70). Ierihonul antic este în prezent principala sursă de informaţii cu privire la aşezările cele mai vechi din Palestina; vezi de asemenea W, cap. 2-4 şi GSJ, p. 55-72.

(ii) Perioada istorică veche. Din cca. 3200 î.Cr. Ierihon a fost locuit din nou, fiind un oraş cu ziduri şi turnuri, tipic pentru Epoca Veche a Bronzului, când au fost întemeiate pentru prima oară oraşe care aveau să fie faimoase (de ex. Meghido); a fost contemporan cu Epoca Piramidelor din Egipt şi cu civilizaţia sumeriană din Mesopotamia (DUJ, p. 167-185; AHL, p. 101-134; W, cap. 5; GSJ, p. 75-88, cetăţile I şi II). Dar în jural anilor 2300 î.Cr. Ierihonul a fost distrus în mod violent de nou veniţi necivilizaţi care în cele din urmă s-au aşezat în locul acela (Albright, Epoca Mijlocie a Bronzului I; K. M. Kenyon, Epoca Bronzului Veche Intermediară / Mijlocie, cf. DUJ, p. 186-209; AHL, p. 135-161). Aceştia s-au contopit cu canaaniţii din Epoca Mijlocie a Bronzului (cca. 1900-1600/1550 î.Cr.). În Biblie aceasta a fost perioada lui Avraam, Isaac şi Iacov; rămăşiţele din Ierihonul contemporan lor aruncă lumină asupra vieţii canaaniţilor din vremea lui Avraam şi a amoriţilor din apropiere. Mormintele s-au păstrat mai bine decât clădirile din oraş care au fost distruse. Ceramică splendidă, mese de lemn cu trei sau patru picioare, scaune şi paturi, cutii de bijuterii placate cu os, coşuri, platouri de fructe, pumnale de metal şi brăţări - toate acestea au fost păstrate datorită condiţiilor atmosferice speciale (DUJ, p. 210-232 (cetate), 233-255 (morminte), AHL, p. 162-194; GSJ, p. 91-108). Cu privire la restaurarea interiorului unei case din Ierihon, vezi DUJ, anexele. Pentru reconstituiri ale cetăţii cu ziduri pe movila sa, vezi Illustrated London News, 19 mai 1956, p. 554-555; cf. AHL, p. 188, fig. 45.

b. Ierihonul şi Vechiul Testament  

(i) Invazia lui Iosua. După cca. 1600 î.Cr. Ierihonul a fost distrus în mod violent, probabil de către faraonii Egiptului din Dinastia a 18-a imperială. După aceasta, singura aşezare (din Epoca Târzie a Bronzului) găsită la Ierihon este datată între cca. 1400 şi 1325 î.Cr.; din secolul al 13-lea î.Cr., data cuceririi israelite (*CRONOLOGIA VT), nu se cunoaşte practic nimic (DUJ, p. 259-263; AHL, p. 197-198, 209-211). Zidurile pe care Garstang le-a datat în „Epoca Târzie a Bronzului" (GSJ, cap. 7) datează de fapt din Epoca Timpurie a Bronzului, cu peste 1000 de ani înainte de Iosua; această datare este bazată pe asocierea cu rămăşiţe din Epoca Veche a Bronzului, peste care sunt urme materiale din Epoca Mijlocie a Bronzului, care au fost identificate abia mai târziu în excavaţiile d-rei Kenyon (de ex. DUJ, p. 170-171,176-177 şi în special 181). Este posibil ca pe vremea lui Iosua (secolul al 13-lea î.Cr.) să fi existat un oraş mic în partea de E a movilei şi care să fi fost erodat complet mai târziu. O asemenea posibilitate nu este doar o părere euristică, o încercare de armonizare, ci este sugerată de eroziunea considerabilă a aşezărilor mai vechi de la Ierihon. Mormintele sprijină în mod convingător importanţa Ierihonului din Epoca Mijlocie a Bronzului (perioada patriarhală), deşi pe movila cetăţii, cea mai mare parte a oraşului din Epoca Mijlocie a Bronzului - şi chiar din oraşul mult mai vechi din Epoca Veche a Bronzului - a fost erodat între cca. 1600 şi cca. 1400 î.Cr. (cf. DUJ, p. 170-171, şi 45, 93, 259-260, 262, 263). Când forţele naturii au produs stricăciuni atât de mari în numai 200 de ani, este uşor să vedem câtă distrugere a produs eroziunea naturală pe movila părăsită în cei 400 de ani care au separat Ierihonul din vremea lui Iosua de Ierihonul care a fost întemeiat din nou de Hiel din Betel (1 Împăraţi 16:34), în timpul domniei lui Ahab. Pare probabil ca rămăşiţele erodate ale ultimei cetăţi din Epoca Târzie a Bronzului să fie „pierdute sub drumul modern sau sub terenul cultivat pe partea de E a movilei oraşului, întrucât panta principală a movilei coboară de la V spre E. Avem îndoieli că excavaţiile de aici (chiar dacă ar fi permise) ar mai scoate la lumină mare lucru. Naraţiunea din Iosua 3-8, în care se încadrează căderea Ierihonului, se ştie că reflectă fidel condiţiile şi topografia zonei, iar conducerea militară a lui Iosua este redată în mod realist. Cu privire la teren, vezi J. Garstang, Joshua-Judges, 1931, p. 135-148 (cutremurele de pământ trimise în mod providenţial, cum sugerează el, continuă să fie o ipoteză plauzibilă, deşi zidurile din Epoca Târzie a Bronzului (de fapt, Epoca Veche a Bronzului) nu mai sunt considerate acum ca o dovadă directă despre vremea lui Iosua). Cu privire la conducerea militară a lui Iosua, vezi Garstang, op. cit., p. 149-161 şi Y. Kaufmann, The Biblical Account of the Conquest of Palestine, 1953, p. 91-97.

(ii) De la Iosua la Neemia. Timp de secole nu a fost făcută nici o încercare de a reconstrui oraşul de pe deal la Ierihon, de teama blestemului lui Iosua (Iosua 6:26), dar izvorul şi oaza au continuat să fie vizitate şi probabil că a existat un cătun acolo. Pe vremea judecătorilor, Eglon, regele Moabului, a ocupat temporar oaza (Judecători 3:13), iar trimişii lui David au rămas acolo pentru o vreme după ce au fost insultaţi de Hanun, regele lui Amon (2 Samuel 10:5; 1 Cronici 19:5); „casa cubică" se poate să fi fost o cameră de gardă din această perioadă (secolul al 10-lea î.Cr.: aşa sugerează Albright şi Wright, citaţi de Tusningham, BA 16, 1953, p. 67). În timpul domniei lui Ahab (cca. 874/3-853 î.Cr.) Hiel din Betel a întemeiat din nou Ierihonul propriu-zis şi a împlinit blestemul din vechime, prin faptul că i-au murit fiul cel mai mare şi cel mai mic (1 Împăraţi 16:34). Acest Ierihon modest din Epoca Fierului a fost Ierihonul de pe vremea lui Ilie şi Elisei (2 Împăraţi 2:4-5, 18-22) şi în câmpia Ierihonului babilonienii l-au prins pe Zedechia, ultimul rege al lui Iuda (2 Împăraţi 25:5; 2 Cronici 28:15; Ieremia 39:5; 52:8). Rămăşiţele acestui Ierihon (secolele 9-6 î.Cr.) sunt foarte fragmentare (tot din cauza eroziunii), dar sunt bine definite: clădiri, ceramică şi morminte; probabil că babilonienii au distrus palatul în 587 î.Cr. (vezi BA 16, 1953, p. 66-67; PEQ 85, 1953, p. 91, 95; DW, p. 263-264). După exil, pe vremea perşilor, a continuat să existe un Ierihon modest. Vreo 345 de locuitori din Ierihon s-au întors în Iudea cu Zorobabel (Ezra 2:34; Neemia 7:36) şi urmaşii lor din Ierihon au ajutat la reconstruirea zidurilor Ierusalimului în anul 445 î.Cr., sub conducerea lui Neemia (Neemia 3:2); un sigiliu pentru vase de lut (din jurul secolului al 4-lea î.Cr.) „aparţinând lui Hagar (fiica lui) Urie" este ultimul vestigiu din Ierihonul VT (Hammond, PEQ 89, 1957, p. 68-69, cu pl. 16, corectată în BASOR 147, 1957, p. 37-39; vezi de asemenea Albright, BASOR 148, 1957, p. 28-30).

c. Ierihonul din vremea Noului Testament

În vremea NT oraşul Ierihon a fost situat la S de movila veche. În regiunea aceea Irod cel Mare (40/37-4 î.Cr.) şi succesorii săi au construit un palat de iarnă cu grădini ornamentale, aproape de livezile faimoase de palmieri şi balsam care aduceau venituri bune. Au fost excavate ruine fragmentare care pot fi asociate cu aceste clădiri mari. Vezi Kelso şi Baramki, „Excavations at New Testament Jericho" în AASOR 29/30, 1955, şi BA 14, 1951, p. 33-43; Pritchard, The Excavation at Herodian Jericho în AASOR 32/33, 1958 şi BASOR 123, 1951, p. 8-17. Irod a adus apă printr-un apeduct de la Wadi Qilt (Perowne, Life and Times of Herod the Great, 1956, plăcile în dreptul paginilor 96-97).

Împrejurimile Ierihonului din NT au fost martore la vindecarea unor orbi de către Cristos, între care şi Bartimeu (Matei 20:29; Marcu 10:46; Luca 18:35). Zacheu (Luca 19:1) nu a fost singurul evreu bogat care să-şi aibă casa în acest district elegant. Povestea nemuritoare a Samariteanului milostiv este plasată pe drumul îngust, înţesat de tâlhari, care cobora de la Ierusalim la Ierihon (Luca 10:30-37).

IV. Bibliografie

Sir Charles Warren a făcut sondaje la Ierihon prin 1868 dar cu prea puţine rezultate. Primele excavaţii ştiinţifice făcute aici (1907-1909) au fost conduse de Sellin şi Watzinger (Jericho, 1913), dar ei nu au putut data în mod adecvat descoperirile lor. În afară de erorile sale cu privire la „Ierihonul lui Iosua" (vezi mai sus), Garstang în 1930-6 a pus lucrările arheologice din această localitate pe o bază solidă, Vezi J. şi J. B. E. Garstang, The Story of Jericho, 1948 (GSJ). Rapoarte preliminare detaliate se află în Liverpool Annals of Archaeology and Anthropology 19, 1932 până la 23, 1936 şi în PEQ din aceiaşi ani. D-ra Kenyon a revizuit rezultatele lui Garstang în PEQ 83, 1951, p. 101-138. Alte surse bibliografice mai vechi se află în Barrois, Manuel d’Archéologie Biblique, 1, 1939, p. 61, 63.

Rapoarte preliminare detaliate ale excavaţiilor făcute de d-ra Kenyon între 1952 şi 1958 sunt în PEQ 84, 1952 la 92, 1960; BASOR 127, 1952, p. 5-16; BA 16, 1953, p. 45-67 şi 17, 1954, p. 98-104. Pentru o relatare instructivă (şi amuzantă), vezi W = M. Wheeler, The Walls of Jericho, 1956. Cea mai bună descriere detaliată generală este în DUJ = K. M. Kenyon, Digging up Jericho, 1957 (cu ilustraţii), completată pentru perioadele anterioare de AHL = K. M. Kenyon, Archaeology in the Holy Land, 1960. Primul volum al publicaţiilor complete este de K. M. Kenyon şi alţii, Jericho I, 1960 (despre morminte). Cadru general şi un rezumat, în G. L. Harding, The Antiquities of Jordan, 1960, p. 164-174. Pentru Ierihonul din vremea NT, vezi mai sus (III., c.) şi o prezentare bună a cadrului făcută de L. Mowry, BA 15, 1952, p. 25-42. Bibliografie generală, vezi E. K. Vogel, Bibliography of Holy Land Sites 1974, p. 42-44; vezi şi EAEHL 2, p. 550-575.

K.A.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: