Iefta
IEFTA. Unul dintre
ultimii judecători evrei (cca. 1100 î.Cr.) (Judecători 11:1-12:7), al cărui
nume yiptah „probabil că este forma prescurtată de la yiptah-’el,
Dumnezeu deschide (pântecele), care este citat ca un nume propriu în
Sabean" (NBCR, p. 267). Fiul unei prostituate (zona) de rând,
păgâne şi al lui Galaad, care nu avea copii în vremea aceea, Iefta s-a simţit
dezmoştenit pe nedrept de către fiii mai tineri ai lui Galaad. El a fugit în
ţara *Tob. Acolo a adunat la sine un grup de oameni fără căpătâi şi ataca
aşezările şi caravanele, la fel ca şi trupa lui David (1 Samuel 22:2; 27:8-9;
30) şi se poate să fi protejat satele israelite de triburile jefuitoare, care
includeau probabil amoniţii.
Când israeliţii din Transiordania au fost ameninţaţi de o
invazie masivă din partea amoriţilor, bătrânii din Galaad l-au invitat pe Iefta
să fie comandantul lor. El a acceptat numai după ce i-au promis că va continua
să fie conducătorul lor (adică, judecător) după terminarea luptei. Pactul
acesta a fost confirmat cu jurăminte făcute la Miţpa (Geneza 31:48-48). Încercarea
diplomatică a lui Iefta de a-i opri pe amoniţi a eşuat (Judecători 11:12-28).
După ce a primit curaj şi ingeniozitate de la Duhul lui
Dumnezeu pentru misiunea aceasta, Iefta a trecut prin Galaad şi Manase pentru a
mai aduna luptători. Apoi a trecut râul Iaboc la cartierul general al
israeliţilor, de la Miţpa. Acolo, înainte de a porni împotriva amoriţilor, a
făcut un jurământ (neder) lui Dumnezeu - un lucru obişnuit înainte de
luptă, la popoarele antice. Iefta a promis în mod intenţionat lui Iahve o jertfă
umană, gândindu-se probabil la un sclav, deoarece jertfa unui singur animal
părea un lucru prea mic din partea conducătorului poporului. Traducerea LXX a
termenului hayyose’, ho emporeuomenos, „oricine îmi va ieşi în
cale", a indicat de multă vreme că aceasta este interpretarea corectă. V.
31 ar trebui să fie: „Apoi oricine va ieşi... va fi închinat Domnului şi-l voi
aduce ca ardere de tot". Iefta locuia în mijlocul păgânilor care aduceau
sacrificii umane la zeităţile păgâne (cf. 2 Împăraţi 3:27) într-o epocă în care
legea lui Moise era prea puţin cunoscută şi aplicată. Iefta probabil că a
crezut în mod sincer (deşi era greşit - Levitic 18-21; Deuteronom 12:31) „ca
Iahve trebuia să fie îmbunat printr-o jertfă la fel de preţioasă ca şi cele
care sângerau pe altarele lui Chemoş şi Moloc" (F. W. Farrar).
După înfrângerea amoniţilor prin credinţă (Evrei 11:32)
Iefta s-a întors triumfător acasă, şi a fost întâmpinat de fiica sa, singurul
lui copil, care conducea procesiunea de victorie (cf. 1 Samuel 18:6; Exod
15:20). Cu toată durerea simţită, Iefta a trebuit să-şi împlinească jurământul
prin aducerea ei ca jertfă de ardere de tot (‘ola, care înseamnă
întotdeauna „ars"). El nu a dedicat-o pe fiica sa pentru o viaţă de
celibat (o idee care nu a fost introdusă până la Rabbi Kimchi), deoarece nu
există nici o dovadă că femeile care slujeau la cortul întâlnirii sau la Templu
trebuia să fie fecioare (Ana fusese căsătorită, Luca 2:36). Iefta s-a purtat la
fel de aspru cu fraţii săi din Efraim ca şi cu duşmanii amoniţi şi cu sine
însuşi, în ce o priveşte pe fiica sa. Fiind ofensaţi pentru că ei nu au luat
parte la victorie, efraimiţii l-au ameninţat pe Iefta. Iefta a răspuns cu
asprime şi i-a măcelărit fără milă la Iordan (Judecători 12:1-6).
J.R.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu