Iefta



IEFTA. Unul dintre ultimii judecători evrei (cca. 1100 î.Cr.) (Judecători 11:1-12:7), al cărui nume yiptah „probabil că este forma prescurtată de la yiptah-’el, Dumnezeu deschide (pântecele), care este citat ca un nume propriu în Sabean" (NBCR, p. 267). Fiul unei prostituate (zona) de rând, păgâne şi al lui Galaad, care nu avea copii în vremea aceea, Iefta s-a simţit dezmoştenit pe nedrept de către fiii mai tineri ai lui Galaad. El a fugit în ţara *Tob. Acolo a adunat la sine un grup de oameni fără căpătâi şi ataca aşezările şi caravanele, la fel ca şi trupa lui David (1 Samuel 22:2; 27:8-9; 30) şi se poate să fi protejat satele israelite de triburile jefuitoare, care includeau probabil amoniţii.

Când israeliţii din Transiordania au fost ameninţaţi de o invazie masivă din partea amoriţilor, bătrânii din Galaad l-au invitat pe Iefta să fie comandantul lor. El a acceptat numai după ce i-au promis că va continua să fie conducătorul lor (adică, judecător) după terminarea luptei. Pactul acesta a fost confirmat cu jurăminte făcute la Miţpa (Geneza 31:48-48). Încercarea diplomatică a lui Iefta de a-i opri pe amoniţi a eşuat (Judecători 11:12-28).

După ce a primit curaj şi ingeniozitate de la Duhul lui Dumnezeu pentru misiunea aceasta, Iefta a trecut prin Galaad şi Manase pentru a mai aduna luptători. Apoi a trecut râul Iaboc la cartierul general al israeliţilor, de la Miţpa. Acolo, înainte de a porni împotriva amoriţilor, a făcut un jurământ (neder) lui Dumnezeu - un lucru obişnuit înainte de luptă, la popoarele antice. Iefta a promis în mod intenţionat lui Iahve o jertfă umană, gândindu-se probabil la un sclav, deoarece jertfa unui singur animal părea un lucru prea mic din partea conducătorului poporului. Traducerea LXX a termenului hayyose’, ho emporeuomenos, „oricine îmi va ieşi în cale", a indicat de multă vreme că aceasta este interpretarea corectă. V. 31 ar trebui să fie: „Apoi oricine va ieşi... va fi închinat Domnului şi-l voi aduce ca ardere de tot". Iefta locuia în mijlocul păgânilor care aduceau sacrificii umane la zeităţile păgâne (cf. 2 Împăraţi 3:27) într-o epocă în care legea lui Moise era prea puţin cunoscută şi aplicată. Iefta probabil că a crezut în mod sincer (deşi era greşit - Levitic 18-21; Deuteronom 12:31) „ca Iahve trebuia să fie îmbunat printr-o jertfă la fel de preţioasă ca şi cele care sângerau pe altarele lui Chemoş şi Moloc" (F. W. Farrar).

După înfrângerea amoniţilor prin credinţă (Evrei 11:32) Iefta s-a întors triumfător acasă, şi a fost întâmpinat de fiica sa, singurul lui copil, care conducea procesiunea de victorie (cf. 1 Samuel 18:6; Exod 15:20). Cu toată durerea simţită, Iefta a trebuit să-şi împlinească jurământul prin aducerea ei ca jertfă de ardere de tot (‘ola, care înseamnă întotdeauna „ars"). El nu a dedicat-o pe fiica sa pentru o viaţă de celibat (o idee care nu a fost introdusă până la Rabbi Kimchi), deoarece nu există nici o dovadă că femeile care slujeau la cortul întâlnirii sau la Templu trebuia să fie fecioare (Ana fusese căsătorită, Luca 2:36). Iefta s-a purtat la fel de aspru cu fraţii săi din Efraim ca şi cu duşmanii amoniţi şi cu sine însuşi, în ce o priveşte pe fiica sa. Fiind ofensaţi pentru că ei nu au luat parte la victorie, efraimiţii l-au ameninţat pe Iefta. Iefta a răspuns cu asprime şi i-a măcelărit fără milă la Iordan (Judecători 12:1-6).

J.R.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: