Iacov (2)



IACOV (2) (gr. Iakobos, ebr. ya’aqob, „cel ce ţine de călcâi", „înlocuitor").

1. Fiul lui Zebedei, un pescar din Galilea care a fost chemat împreună cu fratele său Ioan să facă parte din cei doisprezece apostoli (Matei 4:21). Aceştia doi, împreună cu Petru, au format cercul intim de trei apostoli dintre cei doisprezece, fiind prezenţi la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5:37), la schimbarea la faţă (Marcu 9:2), la agonia din Ghetsimani (Marcu 14:33), când ceilalţi au lipsit. Iacov şi Ioan, pe care Isus i-a poreclit „Boanerghes", adică, „fiii tunetului" (Marcu 3:17), au fost mustraţi de El când au sugerat să „ceară foc din cer" ca să distrugă un sat de samariteni care refuzaseră să-L primească pe Isus când Se îndrepta spre Ierusalim (Luca 9:54). Cei doi au stârnit de asemenea invidie între ucenici prin faptul că au cerut un loc de cinste în Împărăţia lui Cristos; deşi nu li s-a promis acest avantaj, li s-a spus că aveau să bea paharul pe care urma să-l bea Domnul lor (Marcu 10:39), o profeţie care s-a împlinit pentru Iacov atunci când a fost „omorât... cu sabia" de către Irod Agripa I, cca. 44 d.Cr. (Faptele Apostolilor 12:2).

2. Fiul lui Alfeu, un altul dintre cei doisprezece apostoli (Matei 10:3; Faptele Apostolilor 1:13). De obicei este identificat ca „Iacov cel tânăr (mic)", fiul Mariei (Marcu 15:40). Descrierea „cel tânăr" sau „cel mic" (gr. ho mikros, „micul") îl deosebeşte de fiul lui Zebedei, prin faptul că era ori mai tânăr, ori mai mic de statură decât acesta.

3. Un Iacov mai puţin cunoscut, tatăl apostolului Iuda (nu Iscarioteanul), în scrierile lui Luca (Luca 6:16; Faptele Apostolilor 1:13; celelalte evanghelii folosesc numele Tadeu în loc de Iuda).

4. Fratele lui Isus care alături de fraţii săi, Iose, Simon şi Iuda (Matei 13:55), pare să nu fi acceptat autoritatea lui Isus înainte de învierea Lui (vezi Marcu 3:21 şi Ioan 7:5). După ce Isus cel înviat i S-a arătat lui Iacov (1 Corinteni 15:7), el a devenit un lider al bisericii iudeo-creştine din Ierusalim (Galateni 1:19; 2:9; Faptele Apostolilor 12:17). Tradiţia afirmă că el a fost numit de Domnul Însuşi primul episcop al Ierusalimului (Eusebius, EH 7. 19). El a condus lucrările primului Conciliu de la Ierusalim, care a analizat condiţiile admiterii Neamurilor în biserică, a formulat decretul care a fost trimis la bisericile din Antiohia, Siria şi Cilicia (Faptele Apostolilor 15:19-23); el a rămas singurul lider al bisericii din Ierusalim, căutând să-i menţină unitatea cu Pavel şi misiunea lui atunci când Pavel a vizitat Ierusalimul pentru ultima oară (Faptele Apostolilor 21:18 ş.urm.). Câţiva ani mai târziu Iacov a fost martirizat prin împroşcare cu pietre, în urma instigării marelui preot Ananus, în perioada de tranziţie, după moartea procuratorului Festus, în anul 61 d.Cr. (Josephus, Ant. 20.9). Tradiţia în mare măsură legendară a lui Hegesippus susţine că Iacov era cunoscut ca Iacov „cel Drept” datorită pietăţii sale (după legea iudaică) (Eusebius, EH 2. 23). Jerome (De viris illustribus 2) redă un fragment din apocrifa pierdută, Evanghelia după Evrei (*APOCRIFE DIN NOUL TESTAMENT), care conţine o relatare scurtă şi probabil neistorică a arătării lui Isus cel înviat lui Iacov. Iacov este autorul tradiţional al Epistolei canonice a lui Iacov, în care se descrie pe sine ca „rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos" (Iacov 1:1).

BIBLIOGRAFIE
J. B. Lightfoot, Galatians, 1896.

P.H.D.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: