Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

guvernare


GUVERNARE.

a. În Vechiul Testament

În perioada VT poporul lui Dumnezeu a avut diferite forme de guvernare. Patriarhii ar putea fi numiţi seminomazi. Tatăl era capul familiei şi preotul ei. Jurisdicţia lui se întindea nu numai asupra membrilor familiei ci şi asupra tuturor celor care erau angajaţi de el sau care îi erau supuşi. Acest tip de guvernare era asemănător cu cel întâlnit la beduinii nomazi din Arabia. Capul familiei (adică, al clanului) deţinea putere de viaţă şi moarte precum şi puterea de a lua diferite decizii (cf. Judecători 11:11 ş.urm.).

În Egipt urmaşii lui Iacov au fost în robie până când au fost scoşi din ţară de către Moise. Moise a acţionat ca reprezentant al lui Dumnezeu şi poporul a ascultat de el. În perioada aceasta au existat diferiţi conducători oficiali ai poporului, deşi este greu să spunem cum au fost organizaţi israeliţii în raport cu Egiptul. Organizarea de la Sinai a fost unică prin faptul că triburile (seminţiile) au fost constituite ca o teocratic (adică, „stăpânirea sau domnia lui Dumnezeu" - theos, „dumnezeu" kratos, „putere", „stăpânire"). Esenţa acestui tip de guvernare a fost prezentată prin revelaţie divină în Exod 19:5-6. În esenţă a fost o domnie a lui Dumnezeu asupra unei naţiuni care trebuia să fie sfântă şi să fie o împărăţie de preoţi.

În pustie Moise a fost ajutat în slujba sa de bătrânii poporului. Le-a fost prezentat planul teocraţiei şi ei l-au acceptat. Dumnezeu avea să conducă şi conducerea Lui avea să fie exercitată prin intermediul unui om - judecător sau rege. Acest om trebuia „să domnească cu neprihănire", adică, trebuia să ia decizii conforme cu dreptatea, iar în domnia sa trebuia să dea dovadă de neprihănirea lui Dumnezeu. Poporul trebuia să fie separat de restul lumii, pentru că era un popor sfânt, care îi aparţinea lui Dumnezeu.

Pentru o vreme poporul nu a fost gata să accepte implicaţiile depline ale teocraţiei. Sub conducerea lui Iosua a fost necesar ca ei să ia în stăpânire ţara care le-a fost promisă. Pentru o vreme au fost conduşi de domnitori şi judecători, dar nu exista o organizare centrală. Această situaţie i-a făcut să-şi dea seama că trebuie să aibă un rege. Totuşi, cererea de a avea un rege a fost făcută într-un spirit neteocratic, deoarece ei au vrut doar să fie ca şi celelalte popoare din jurul lor. Acesta este motivul pentru care Samuel i-a mustrat că L-au respins pe Iahve Însuşi (1 Samuel 8:7).

De aceea, poporul a trebuit să înveţe nu numai că trebuie să aibă un rege, ci şi că trebuie să aibă un rege potrivit. Primul rege ales a fost un om care nu L-a urmat pe Iahve şi de aceea a fost lepădat. În persoana lui David au găsit un om după inima lui Dumnezeu. David a luat el însuşi deciziile mai importante, iar deciziile minore au fost lăsate în seama subordonaţilor săi. Unii dintre aceştia sunt menţionaţi în Scripturi, de ex. preoţii, slujbaşii casei, paharnicul, intendentul palatului (1 Împăraţi 4:6), scribii, cronicarii, consilierii, şeful armatei şi şeful gărzii regelui (2 Samuel 8:18). Miniştrii (slujbaşii) regelui serveau pentru administrarea problemelor statului (1 Împăraţi 4:2).

Solomon a împărţit regatul în douăsprezece districte şi peste fiecare a fost pus un prefect care să asigure proviziile necesare pentru rege şi pentru casa lui (1 Împăraţi 4:7 ş.urm.). Exilul a produs o întrerupere a teocraţiei, care de fapt încetase de mult să mai fie o teocraţie adevărată. După Exil evreii au fost supuşi Persiei şi Iudea a fost reconstituită ca un stat-templu, al cărei conducător era marele preot. Regele Persiei era reprezentat de un guvernator provincial care, uneori, se putea să fie evreu (de ex. Neemia). Acelaşi aranjament a continuat şi în perioada grecilor, deşi în vremea aceasta a fost introdus sfatul bătrânilor. Constituţia Templului a fost abolită de Antiochus IV în 168 î.Cr., dar a fost restaurată de Hasmonei care, însă, au deţinut în familia lor funcţiile de mare preot, şi pe cea de conducător civil şi militar. Puterea seculară s-a încheiat odată cu cucerirea romană în 63 î.Cr. dar (cu excepţia circumstanţelor speciale din timpul domniei lui Irod cel Mare şi a lui Arhelau) marele preot era recunoscut de romani ca şi conducătorul administraţiei interne a evreilor.

Punctul central al teocraţiei a fost Templul, care simboliza locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Astfel, Ierusalimul, cetatea în care se afla Templul, a devenit cunoscut ca „cetatea sfântâ". Desfiinţarea oficială a teocraţiei a avut loc atunci când Templul a fost ars în anul 70 d.Cr.

E.J.Y.
F.F.B.


b. În Noul Testament

I. Situaţia în Palestina

Ţara a fost împărţită între mai multe state republicane (de ex. Cezarea şi cetăţile din Decapolis). Acesta a fost un mijloc folosit de puterile suzerane care s-au succedat, şi în special de romani, pentru a eleniza populaţia şi pentru a stăvili în felul acesta naţionalismul evreiesc. Zonele mai greu de stăpânit (de ex. Galilea) erau încredinţate prinţilor Irodieni, în timp ce Ierusalimul şi localităţile învecinate erau sub conducerea Sanhedrinului, un consiliu alcătuit din aristocraţia religioasă. Întregul complex de guvernare era supravegheat de Cezari, în interesul securităţii frontierelor romane, şi aceştia acţionau în diferite etape fie prin regii Irodieni vasali, fie printr-un delegat personal care purta titlul de prefect sau procurator. Naţionalismul evreiesc şi-a găsit exprimarea instituţională într-o serie de secte religioase ale căror atitudini faţă de guvern se întindeau de la terorism (Zeloţii) până la indiferenţă (Esenienii), pe de-o parte, şi până la colaborare cu romanii (Saducheii), pe de altă parte, în felul lor, toţi aceştia erau dedicaţi ţelului restaurării împărăţiei.

a. Lucrarea lui Isus

Isus a fost afectat foarte mult de confuzia aceasta cu privire la guvernare. El a fost atacat la naştere (Matei 2:16), fiind considerat o ameninţare pentru tronul lui Irod, iar mai târziu a fost condamnat la moarte fiind acuzat că ar fi un pretendent la puterea regală (Ioan 19:21). El a fost asaltat din toate părţile de presiuni de a adopta acest ţel. Propunerile diavolului (Matei 4:9) au fost oglindite în entuziasmul poporului (Ioan 6:15), în aroganţa obtuză a ucenicilor (Matei 16:22 ş.urm.) şi în temerile celor care au grăbit arestarea Lui (Ioan 11:50). Fiind confruntat cu atitea idei greşite, Isus a evitat în general revendicarea domniei, dar nu a ascuns acest fapt de ucenicii Săi (Luca 22:29-30) şi la sfârşit l-a făcut public (Ioan 18:36-37).

b. Învăţătura lui Isus

Pot fi scoase în evidenţă trei afirmaţii principale cu privire la relaţia dintre Împărăţia cerurilor şi guvernele temporare. (i) Împărăţia lui Isus nu este din aceeaşi categorie cu puterile temporare. Ea nu este întemeiată ca o acţiune politică (Ioan 18:36). (ii) Puterea temporară nu este autonomă: ea este deţinută numai cu permisiunea lui Dumnezeu (Ioan 19:11). (iii) Puterea temporară are drepturile ei, la fel ca şi Dumnezeu (Luca 20:25): amândouă puterile trebuie respectate.

c. Biserica din Ierusalim

După înviere ucenicii au primit din nou învăţături cu privire la natura Împărăţiei (Faptele Apostolilor 1:3). Concepţia lor continua să fie o concepţie politică îngustă (Faptele Apostolilor 1:6) şi chiar după înălţare propovăduirea proslăvirii lui Isus la dreapta lui Dumnezeu (de ex. Faptele Apostolilor 2:32-36) putea avea conotaţii politice (Faptele Apostolilor 5:31) şi este cert că a fost privită ca o provocare politică de către Sanhedrin (Faptele Apostolilor 5:33 ş.urm.). Apostolii au sfidat o sentinţă judecătorească prin care li se interzicea să predice şi s-au bazat pe temeiul îndatoririi lor mai mari faţă de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:29). Acuzaţiile aduse lui Petru şi Iacov (Faptele Apostolilor 12:2-3) se poate să fi fost politice, dar în cazul lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:11) şi Pavel (Faptele Apostolilor 21:28) acuzaţiile au fost de ordin religios şi reflectă transformarea Nazarenilor într-o sectă obişnuită a religiei iudaice, care se distingea în principal prin întărirea suplimentară dată Legii de regalitatea lui Isus (Iacov 2:5, 8).

II. Statele elenistice

Toate locurile din afara Palestinei unde au fost înfiinţate biserici erau, la fel ca şi Roma însăşi, state republicane, state-satelit ale Romei sau colonii romane. În felul acesta, creştinii au putut avea legături cu administraţia locală (de ex. Faptele Apostolilor 16:19-21; 17:6, 22) sau cu guvernatorii romani (de ex. Faptele Apostolilor 13:7; 18:12). Tendinţa de a trimite cazurile dificile la autorităţile romane arată că atitudinea acelui guvern a devenit de mare importanţă.

a. Sprijin pentru autorităţi

Singurul caz în care creştinii au fost acuzaţi de opoziţie directă faţă de Cezari (Faptele Apostolilor 17:7) a fost o acuzaţie falsă produsă de autorităţile răspunzătoare. În toate celelalte cazuri cunoscute acuzaţiile nu au fost de ordin politic şi diferite autorităţi au arătat o reţinere când a fost vorba să le dea curs. Scriitorii creştini au avut aceeaşi atitudine respectuoasă de laissez-faire (Romani 13:1-7; 1 Timotei 2:2; Tit 3:1): învăţătura lui Isus a fost dezvoltată pentru a arăta că „stăpânirile" sau autorităţile guvernante (exousiai) aveau nu numai autoritatea îngăduită de Dumnezeu ci erau în mod activ „slujitori ai lui Dumnezeu" pentru pedepsirea răului; opunerea faţă de autorităţi însemna opunere faţă de Dumnezeu. Această atitudine a fost păstrată chiar şi când tribunalele au fost folosite pentru acuzaţii false (cum s-a întâmplat în timpul lui Nero; legitimitatea guvernului a fost apărată cu sârg, iar victimele erau consolate cu suferinţele nevinovate ale lui Cristos (1 Petru 2:11-25). Unii au susţinut că acel care-l împiedică pe Anticrist (2 Tesaloniceni 2:6-8) este guvernul roman.

b. Criticarea autorităţilor

Chiar şi Pavel a avut unele rezerve. Responsabilitatea răstignirii revine „fruntaşilor veacului acestuia" (1 Corinteni 2:8). Sfinţii nu trebuie să soluţioneze neînţelegerile lor la tribunalele civile, deoarece destinul lor este „să judece lumea" (1 Corinteni 6:2). În repetate rânduri este atrasă atenţia asupra domniei „singurului Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" (1 Timotei 6:15) şi asupra cetăţeniei în ţara care trece peste toate barierele dintre statele pământeşti (de ex. Efeseni 2:19). Puterile demonice (archai sau exousiai) asupra cărora a triumfat Cristos (Coloseni 2:15) şi cu care ne luptăm noi în prezent (Efeseni 6:12) pot fi concepute foarte bine ca şi forţele care stau îndărătul guvernelor omeneşti. Aceasta este tema Apocalipsei, prezentată în detaliu, arătând lupta pentru stăpânirea lumii, care are loc între Dumnezeu şi puterile satanice. Aluziile la cultul domnitorului (Apocalipsa 13:15) par suficient de clare pentru a-l identifica pe duşman cu Cezarii romani. De la Pliniu (Ep. 10. 96) ştim că încercările de a-i face pe creştini să scape de condamnare prin aducerea unei jertfe formale pentru împărat a fost întâmpinată cu un refuz de neînduplecat. Probabil că ei au considerat că li se cerea să dea Cezarului lucruri care erau ale lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE
A. H. M. Jones, The Greek City from Alexander to Justinian, 1940; A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, 1963; O. Cullmann, The State in the New Testament, 1957; E. A. Judge, The Social Pattern of the Christian Groups in the First Century, 1960; M. Avi-Yonah, The Holy Land from the Persian to the Arab Conquest; a Historical Geography, 1966; D. R. Griffiths, The New Testament and the Roman State, 1970; A. Richardson, The Political Christ, 1973; E. M. Smallwood, The Jews under Roman Rule, 1976.

E.A J.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: