fortificaţii şi tehnica asedierii



FORTIFICAŢII ŞI TEHNICA ASEDIERII.

I. Apărarea militară în lumea antică

a. Locul şi mărimea fortăreţei

În majoritatea perioadei biblice cuvintele „cetate" şi „fortăreaţă" (mibsar, ş.a.) au fost practic sinonime în Palestina. Uneori termenul „cetate întărită" pune accentul pe acest aspect defensiv al oraşului, în contrast cu satele lipsite de ziduri de apărare. Relatarea reconstruirii Ierusalimului sub conducerea lui Neemia demonstrează că zidurile constituiau cetatea.

Ori de câte ori era posibil se alegea în amplasarea unei cetăţi o poziţie naturală uşor de apărat, deşi o sursă de apă era de asemenea esenţială. Un deal abrupt şi izolat, cum este cazul Samariei, sau un pinten impregnabil al unui deal, cum este Ophel, locul unde a fost Ierusalimul lui David, constituiau locuri foarte bune. Unele cetăţi, însă, au fost amplasate datorită unei planificări strategice regionale, pentru a apăra şosele şi căi de comunicaţie, sau, în cazul Betelului, datorită faptului că era disponibilă o sursă de apă. Aceste locuri şi cetăţile din locuri mai joase care au fost înfiinţate atunci când populaţia a depăşit limitele cetăţii de pe deal a necesitat un sistem artificial de apărare.

De obicei termenul „fortăreaţă" a însemnat un perimetru limitat de apărare. În Palestina o cetate de mărime medie sau un oraş aveau o suprafaţă de 2-4 hectare. Unele erau mai mici, altele erau mai mari. De exemplu. Ierusalimul din vremea lui David şi Meghido ocupau 4,5-5,3 hectare, în timp ce cetatea canaanită Haţor ocupa vreo 81 de hectare. Capitalele Egiptului, Asiriei, Babiloniei, Persiei şi Roma au fost de mărimi excepţionale şi s-au deosebit de cetăţile obişnuite prin alte caracteristici cum sunt fântânile (de ex. *NINIVE, *CALAH, *BABILON).

Zidurile cetăţilor se deosebeau mult în ce priveşte grosimea, înălţimea şi arhitectura. Zidurile solide aveau o grosime medie de 3 m, dar puteau fi de două-trei ori mai groase la bază. Zidurile de cazemată, un sistem dublu de ziduri, aveau o grosime medie de 1,5 m. Înălţimea zidurilor era între 6 şi 9 m. De obicei fundaţiile erau din piatră şi zidul propriu zis era din piatră, din cărămizi de lut sau din cărămizi arse ridicate deasupra unui număr variabil de straturi de piatră. Apărarea putea fi întărită prin adăugarea unui zid exterior la o distanţă de zidul principal egală cu distanţa la care se putea trage cu arcul.

b. Dezvoltarea sistemelor de apărare ale cetăţilor

Deşi lupta în câmp deschis era preferată, o armată aflată în apărare se putea retrage în cetate dacă era necesar. Zidurile şi fortificaţiile asociate erau necesare atât pentru a împiedica intrarea duşmanilor în cetate cât şi pentru a oferi o platformă de atac pentru apărători. Se foloseau ziduri şi metereze independente sau ataşate de zid, bastionane, turnuri şi parapete crenelate erau folosite în diferite vremuri.

Excavaţiile au scos la lumină rămăşiţele unei cetăţi întărite din Siria-Palestina din mileniul al 3-lea î.Cr., dezvoltată probabil sub influenţă mesopotamiană. Aceasta este separată în timp de o perioadă îndelungată de cele mai vechi fortificaţii cunoscute. În Ierihonul neolitic din perioada anterioară tehnicii ceramicii au fost descoperite câteva ziduri de piatră necioplită, precum şi un turn circular cu un diametru de 13 m, cu o scară interioară cu 22 de trepte. Acestea, împreună cu un şanţ cu apă lat de 9 m, săpat în stâncă, datează din 7000-6000 î.Cr., cu peste 4000 de ani înainte de Avraam. Satele deschise, fără fortificării, au fost succedate prin 3000 î.Cr. de câteva cetăţi fortificate - Ierihon, Meghido, Ghezer, Ai, etc. Au fost folosite o diversitate de ziduri de piatră şi/sau cărămizi, cu bastioane şi metereze. Au fost descoperite de asemenea turnuri semicirculare sau pătrate la colţurile zidului.

În perioada care a urmat, Epoca Medie a Bronzului (de la Patriarhi până la Iosif), au fost făcute câteva schimbări importante la ziduri şi la porţi, legate în parte de folosirea carelor de război şi poate a berbecilor de asalt. Prin 1700 î.Cr., când dinastia Hiksos a pătruns în Egipt (*CRONOLOGIA VT), un val masiv de pământ bătut a fost adăugat la zidurile existente sau au fost construite metereze de sine stătătoare. Uneori era ridicat un zid peste îndiguire. Zidurile masive de piatră apar mai târziu (*SIHEM). Meterezele sau „taluzurile" - o consolidare specială îndreptată spre o pantă - erau acoperite adesea cu tencuială sau cu calcar pentru a-i conferi impermeabilitate şi se poate să fi fost introduse pentru a contracara introducerea berbecilor de asalt (EAEHL, p. 113). Meterezele nu formau un perimetru pentru care de război şi pentru războinicii lor, ci extindeau perimetrul cetăţilor (*HAŢOR). Faraonii din dinastia Hyksos sunt cei care au introdus acest sistem nou de apărare, deşi locuitorii Canaanului locuiau deja în cetăţi. În fine, în faţa meterezelor se afla un şanţ sau un canal cu apă, iar materialul excavat era folosit pentru întăritura de pământ bătut (CAH, 2, 1, p. 77-116). Iosua a pătruns în Canaan către sfârşitul Epocii Bronzului, în secolul al 13-lea î.Cr. Excavaţiile au scos la lumină prea puţine dovezi cu privire la sistemele de apărare din această epocă. Au existat puţine elemente noi şi sistemele de apărare din Epoca Bronzului au continuat să fie folosite sau au fost reconstruite în acelaşi stil. Acest fapt poate explica lipsa aparentă a unor ziduri ale *Ierihonului care să poată fi atribuite perioadei lui Iosua. Până în prezent nu au fost descoperite fortificaţii israelite mai vechi de perioada lui Saul şi David.

În vremea împărăţiei unite au fost construite ziduri de cazemată în mai multe cetăţi. Acestea constau din două ziduri paralele subţiri (în medie 1,5 m) separate cam la 2 m, unite la intervale regulate de ziduri transversale. Spaţiile lungi şi înguste formate între ziduri puteau fi folosite pentru locuinţe (Iosua 2:15). Asemenea ziduri erau mai ieftine şi cu toate acestea ofereau o soliditate rezonabilă. Zidurile de cazemată au fost folosite începând din cca. 1600 î.Cr. până în secolul al 2-lea î.Cr. Capitala lui Saul la Ghibea era o fortăreaţă de 52 m pe 35 m, cu turnuri la colţuri şi cu ziduri de cazemată. Erau folosite şi alte ziduri. La Beer-Şeba erau două ziduri paralele subţiri, urmate de un zid solid gros de 4 m, care puteau fi atribuite perioadei lui David şi Solomon. Cetăţile lui Solomon au folosit tipuri diferite de fortificaţii, deşi o caracteristică a fortificaţiilor sale, cum se vede la *Meghido, *Haţor şi *Ghezer, este folosirea zidurilor de cazemată şi o poartă cu trei seturi de stâlpi şi două turnuri. În tot restul perioadei VT au fost folosite atât ziduri solide cât şi ziduri de cazemată şi uneori cu un zid exterior şi unul interior (*LACHIS).

Fortăreţele regale, cum este Ghibea lui Saul, au fost construite în timpul Epocii Fierului. O serie de forturi, de formă dreptunghiulară sau neregulată, construite în Negheb între secolele al 10-lea şi al 6-lea î.Cr. marchează limita de S pentru Israel. Citadela de la *Arad a fost o fortăreaţă regala de frontiera importantă. Forturi romane au fost construite de asemenea în Negheb, Araba şi Transiordania.

Excavaţiile de la *Ierusalim au scos la lumină câteva dintre sistemele ei de apărare din cursul vremii. Kathleen Kenyon a dezgropat secţiuni din două ziduri aflate destul de adânc în Valea Chedronului care au fost folosite până în secolul al 7-lea î.Cr. şi un zid nou construit în secolul acela, distrus de Nebucadneţar în 586 î.Cr. Se pare că un zid în partea de E pe creasta Ofelului, mult mai sus decât aceste ziduri, a fost construit de Neemia, întrucât el nu a putut da la o parte toate dărâmăturile lăsate de distrugerea babiloniană. În partea de V, la 275 m de platforma Templului, un zid de peste 40 m, gros de 7 m, construit din pietre mari este probabil o prelungire a zidurilor Ierusalimului adăugată de Ezechia (2 Cronici 32:5).

În perioada intertestamentală şi în NT cetăţile erau înconjurate de obicei cu unu sau două ziduri masive din piatră. La Maresa zidul aproape pătrat al oraşului a avut contraforturi şi turnuri în comun. Zidul roman excelent de la Samaria, construit se pare de Irod, a cuprins o suprafaţă de 69 hectare. Irod cel Mare a fost cel mai prolific constructor din toată istoria Palestinei. Lucrările lui la Ierusalim pot fi văzute în zidul masiv de reţinere al platformei Templului, în special în zonele excavate de B. Mazar şi în colţul de SE. Secţiunile sistemului de apărare hasmonean şi cele trei ziduri ale *Ierusalimului din vremea NT stat scoase la lumină în excavaţii care au loc în prezent. În citadela de lângă poarta din Iafa, o parte din „primul zid", baza masivă a unui turn Hasmonean şi Turnul Phasael al palatului lui Irod (Turnul lui David) sunt caracteristice pentru sistemele de apărare care sunt descoperite.

c. Poarta cetăţii

Cel mai slab punct al fortificaţiilor unei cetăţi a fost poarta. Au fost conceţmte mai multe moduri de a apăra poarta mai bine. Între acestea se află turnurile, căile de acces în unghi şi porţile interioare cu mai multe seturi de stâlpi. Turnurile erau folosite în ziduri pentru a apăra unghiul mort de la baza zidului, la fel ca şi „taluzurile". Majoritatea cetăţilor construite pe movile aveau o poartă principală sau o poartă interioară şi o poartă exterioară. Cetăţile mari, cum era Ierusalimul, aveau mai multe porţi. Până prin 1000 î.Cr. mai multe porţi laterale, porţi mici uşor de apărat, le permiteau soldaţilor să iasă sau să intre repede în cetate, deoarece era preferată lupta în câmp deschis.

Înainte de introducerea intrărilor drepte pentru carele de război, porţile în unghi, cu două uşi, stânjeneau asaltul duşmanilor. Odată cu introducerea carelor de război în cca. 1700 î.Cr., turnurile şi o poartă complexă cu mai mulţi stâlpi ofereau o protecţie mai mare. Turnurile şi camerele de sus le permiteau apărătorilor să tragă în duşmanii care înaintau. Una dintre camerele de sus se poate să fi fost o cameră regală specială, cum sugerează basoreliefurile din camera Porţii Mari de la Medinet Habu (cf. 2 Samuel 18:33). În epoca patriarhală porţile aveau două seturi de stâlpi; la fel erau şi porţile din vremea lui Solomon, deşi turnurile de la intrare şi zidurile au creat trei încăperi pentru păzitorii porţii. Înainte şi după vremea lui Solomon au fost folosite două planuri pentru camerele de gardă. La Dan şi Tell en-Nasbeh intersecţia zidurilor forma un pătrat gol în spatele căruia era amplasată poarta. La en-Nasbeh un turn mare situat în partea dreaptă (zidul exterior) putea asigura apărarea din trei părţi. Băncile de piatră din faţa porţii, cât şi dintre poarta exterioară şi cea interioară de la Dan, probabil că au fost de asemenea o bază pentru aşezarea tronului şi o canopie, marcând locul judecăţii (Rut 4:1-2; 2 Samuel 19:8). Poarta cetăţii era închisă cu uşi duble din lemn masiv. Aceste uşi se sprijineau pe stâlpi înfipţi în pământ care se roteau pe pietre scobite special pentru acest scop. Descoperirea acestor pietre arată ca numai un set de uşi era folosit la fiecare poartă. Când era închisă lângă pragul de piatră, poarta era blocată cu o bârnă fixată în stâlpii porţii. Întrucât duşmanii încercau să dea foc porţilor, acestea erau acoperite adesea cu plăci de metal.

d. Citadele şi forturi mici

Poarta de intrare sub formă de turn era practic o fortăreaţă sau o citadelă. Termenul „turn" (migdol, s. a.) poate însemna de asemenea citadelă interioară, palat sau templu (*BAAL BERIT în Sihem), care furniza o fortăreaţă interioară pentru o a doua zonă de apărare dacă zidurile erau străpunse. Uneori cetatea era împărţită în mai multe secţiuni, tot din motive de apărare. „Turnul" se poate referi şi la o fortăreaţă mică pe care o putem numi „casă fortificată". Lanţul de forturi din Negheb şi Transiordania sunt asemenea exemple.

e. Problema alimentării cu apă

Numai zidurile şi poarta cetăţii erau mai importante decât sursa de apă. Până la inventarea tencuielii impermeabile pentru a lipi cisternele, fiecare cetate avea nevoie de un izvor sau de un râu în apropiere. Cisternele le-au permis fortăreţelor să reziste la asedii prelungite, cum a fost cazul la Masada . Cetăţile de pe movile, însă, aveau nevoie de acces la izvorul de la baza dealului. În secolul al 10-lea şi mai târziu, au fost săpate tuneluri şi canale din interiorul cetăţii, oferindu-le acces la apă în timp ce ieşirile din afară erau blocate. Asemenea canale au fost folosite la Meghido, Haţor, Ghezer, Gabaon şi Ierusalim (tunelul *SILOAM). Aceste sisteme de alimentare cu apă dau dovadă de cunoştinţe şi tehnici inginereşti avansate. Apărătorii încercau să reducă rezervele de apă ale invadatorilor prin umplerea cisternelor, golirea bazinelor şi acoperirea izvoarelor atunci când era posibil. Rezervele de alimente erau de asemenea vitale pentru a rezista la asedii şi de aceea în interiorul cetăţilor se găsesc grânare şi magazii.

II. Metode de atac

Cea mai puţin costisitoare metodă de cucerire a unei cetăţi era, desigur, să-i convingă pe apărători să capituleze fără luptă. Regele asirian Sanherib a folosit această metodă în zadar împotriva Ierusalimului. Alte metode de cucerire a unei cetăţi făceau apel la şiretlic sau la elementul de surpriză, aşa cum a cucerit David Ierusalimul. Ioab a intrat în cetate, probabil prin tunelul de apă. De obicei, însă, cetăţile mari trebuia să fie cucerite prin asalt sau prin asedii îndelungate.

a. Asaltul

Într-un asalt direct invadatorii puteau încerca să se urce pe zid folosind scări, puteau încerca să spargă zidurile cu unelte de săpat sau cu berbeci de asalt, puteau încerca să spargă poarta dându-i foc sau lovind-o cu berbecii, sau puteau săpa un tunel pe sub zid. Acolo unde meterezele, şanţurile de apărare sau coasta dealului făcea ca un atac direct să fie dificil, era folosită o rampă de asalt. O parte a şanţului de apărare era umplută cu pământ sau cu dârâmături şi era construită o rampă până la zidul cetăţii. O rampă asiriană descoperită la Lachiş în 1977 a fost formată în întregime din pietre mari de pe câmp. Basoreliefurile asiriene de la Ninive care descriu asaltul lui Sanherib asupra cetăţii *Lachiş (Isaia 37:33) arată rămpi acoperite cu lemn. Trupele de asalt protejate de scuturi mari şi berbeci de asalt acoperiţi cu scuturi înaintau pe rampe, sub apărarea arcaşilor şi aruncătorilor cu praştia. Bârnele de lemn ale berbecului aveau un cap de fier ascuţit ca un topor. Când capul berbecului penetra în zidul de cărămizi era împins în lateral pentru a desface cărămizile. Un turn în partea din faţă a berbecului era folosit de arcaşi pentru a trage în apărătorii de pe ziduri. Puteau fi aduse şi turnuri mobile pentru a ataca zidurile, şi catapulte  care aruncau pietre erau folosite împotriva secţiunilor superioare ale zidului şi împotriva apărătorilor. Pentru a împiedica fuga celor asediaţi, în jurul cetăţii era construit un val de pământ (Ieremia 6:6; Ezechia 17:17). Apărătorii aruncau săgeţi, lănci, pietre, apă clocotită şi torţe aprinse pentru a aprinde berbecii de asalt. Uneori ei făceau incursiuni din cetate pentru a distruge echipamentul de asediu şi pentru a ataca trupele care îl apărau.

b. Asediul

Când o cetate era prea puternică pentru un asalt direct sau când, din alte motive, asediatorul prefera să aştepte se practica un asediu prelungit. Prin încercuirea cetăţii asediatorii încercau să taie alimentarea cetăţii şi ajutoarele din afară, până când apărătorii erau forţaţi să se predea. Un val de pământ şi taberele fortificate erau necesare pentru a apăra armata invadatoare mai pasivă. Asediile puteau dura câţiva ani, cum a fost asediul asirian împotriva Samariei (2 Împăraţi 17:5).

c. Cucerirea şi distrugerea

După ce o cetate era cucerită, de obicei era jefuită şi arsă. Majoritatea cetăţilor, însă, erau reconstruite şi erau folosite din nou. Apărătorii care supravieţuiau puteau fi deportaţi, luaţi robi sau puşi să plătească tribut, iar conducătorii lor erau torturaţi, omorâţi sau luaţi prizonieri. Cea mai faimoasă distrugere din vremea VT a fost distrugerea de către Nebucadneţar a cetăţilor din Iuda, inclusiv Ierusalimul, în 588-587 î.Cr. Distrugerea Ierusalimului de către Titus în anul 70 d.Cr. a fost la fel de completă, deşi în vremea romanilor cetăţile de importanţă mai mică erau distruse mai puţin.

BIBLIOGRAFIE
Y. Yadin, The Art of Warfare in Biblical Lands in the Light of Archaeological Study, 1963; S. M. Paul şi W. G. Dever, Biblical Archaeology, 1973; EAEHL; A. Neghev, Archaeological Encyclopaedia of the Holy Land, 1972.

G.G.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: