Fenicia, fenicieni


FENICIA, FENICIENI. Teritoriu pe coasta de E a Mediteranei care se întinde vreo 240 km între râurile Litani şi Arvad (în prezent Liban şi Latakia de S), precum şi locuitorii acelui teritoriu.

Fenicia este numită astfel numai în NT, ca un loc de refugiu pentru creştinii care au fugit din calea persecuţiei care a urmat după moartea lui Ştefan (Faptele Apostolilor 11:19); Pavel şi Sila au călătorit prin acest ţinut în drumul lor de la Samaria spre Antiohia (Faptele Apostolilor 15:3). Mai târziu Pavel a debarcat pe coasta Feniciei în apropiere de Tir, în drum spre Ierusalim (Faptele Apostolilor 21:2-3). În timpul lui Cristos Fenicia era numită „coasta mării şi ţinutul Tirului şi Sidonului" (Matei 15:21; Luca 6:17), iar locuitorii, inclusiv grecii, erau considerări „siro-fenicieni" (Marcu 7:26).

În vremea VT teritoriul ocupat de fenicieni a fost numit de evrei „Canaan" (Isaia 23:11), iar numele de „canaanit" (adică, „negustor") probabil că era dat locuitorilor ţinutului (Geneza 10:15). Totuşi, în toate perioadele s-a obişnuit ca Fenicia să fie indicată prin numele cetăţilor sale principale (*TIR, *SIDON), întrucât a existat prea puţină coeziune politică între ele, cu excepţia unor perioade cum a fost domnia lui Hiram I. Alte localităţi importante au fost Arvad, Simyra, Ghebal/Byblos, Beirut şi Sarepta (*SAREPTA).

I. Istoria

Originea navigatorilor fenicieni este incertă, deşi potrivit lui Herodot (1.1; 7. 89) ei au venit pe uscat din zona Golfului Persic, pe la Marea Roşie şi au întemeiat prima dată Sidonul. Cele mai vechi dovezi arheologice despre prezenţa lor provin din descoperirile „proto-feniciene" de la Byblos (în antichitate Gubla sau Ghebal, Ezechiel 27:9; în prezent Gebail), datate prin anii 3000 î.Cr. Această zonă importantă a fost excavată începând din 1924 de către francezi, sub conducerea lui Montet şi Dunand. Corăbiile din Byblos sunt zugrăvite în basoreliefuri egiptene din vremea lui Sahure din dinastia 5 (cca. 2500 î.Cr.) şi nu încape îndoială că în secolul al 18-lea exista deja între Fenicia şi Egipt un comerţ extins cu lemn şi bunuri artistice (*CORĂBII). Fenicienii din vremea aceasta şi-au stabilit primele colonii de-a lungul coastei la Ioppa, Dor (Judecători 1:27-31), Acre şi Ugarit (Ras Shamra). Ei au ales porturi naturale uşor de apărat şi treptat au ajuns să domine populaţia locală de la Ras Shamra (nivelul IV).

Timp de câteva secole Fenicia a fost sub stăpânirea economică şi cvasimilitară a dinastiilor egiptene 18 şi 19, iar Arvad a fost unul dintre locurile pe care Tuthmosis III (cca. 1485 î.Cr.) afirmă că le-a cucerit. Cu toate acestea, scrisorile scrise de Rib-Addi din Byblos şi Abimilki din Tir către Amenophis III la Amarna, în Egipt, arată că în jurul anului 1400 î.Cr. Sumur şi Beirut s-au desprins şi s-au aliat cu Sidonul, care se pare că şi-a menţinut independenţa, pentru a bloca cetăţile feniciene (*AMARNA). Când „popoarele mării" au invadat coasta în prin anii 1200 î.Cr., Byblos, Arvad şi Ugarit au fost distruse iar sidonienii au fugit la Tir, care a devenit astfel portul principal şi care este, aşa cum spune Isaia, „fiica Sidonului" (23:12).

Pe vremea lui David, Tirul era condus de Hiram I, fiul lui Abi-Baal, şi domnia lui a marcat începutul unei epoci de aur. Fenicia s-a aliat cu David din punct de vedere comercial (2 Samuel 5:11; 1 Împăraţi 5:1) iar Hiram, printr-un tratat, i-a dat lui Solomon lemn, piatră şi meşteri pentru construirea Templului şi palatului (1 Împăraţi 5:1-12; 2 Cronici 2:3-16), cât şi corăbii şi navigatori care să ajute flota iudee şi să dezvolte portul de la Eţion-Gheber ca o bază pentru călătorii lungi  (1 Împăraţi 9:27). Acest ajutor a avut ca rezultat avantaje teritoriale, deoarece o parte din plata Tirului au fost douăzecide sate de pe graniţă (v. 10-14). Fenicia, care a fost influenţată îndelung de arta, modelele şi metodele egiptene, era acum în poziţia de a influenţa gândirea evreilor. Hiram a fost un cuceritor şi a construit mai multe temple la Tir, a fost un administrator de succes care a aplanat revoltele din colonii (W. F. Albright, în Leland Volume, 1942, p. 43 ş.urm.). Probabil că din iniţiativa lui au fost înfiinţate până în secolul al 9-lea colonii feniciene în Sardinia (Nova, Tharros), Cipru (Kition) şi Karatepe (N Taurus). Utica fusese colonizată în secolul al 12-lea, iar Cartagina, Sicilia (Motya) şi Tunisia prin secolul al 8-lea.

Succesorul lui Hiram, un mare preot numit Etbaal, a continuat alianţa cu Israel şi a dat-o pe fiica sa Izabela ca soţie lui Ahab (1 Împăraţi 16:31), iar o consecinţă a fost că a crescut închinarea la Baalii fenicieni (1 Împăraţi 18:19). Ilie s-a refugiat pentru o vreme la Sarepta, care făcea parte din regiunea de coastă stăpânită de Sidon şi care în vremea aceasta era independentă de Tir (1 Împăraţi 17:9).

Înaintarea asirienilor a exercitat presiuni asupra cetăţilor feniciene. În tributul primit de la Tir, Sidon, Ghebal şi Arvad, Asurbanipal II (884-859 î.Cr.) menţiona haine şi pânză vopsită, metale preţioase precum şi fildeş şi lemn sculptat. Acest tribut a fost reînnoit când Salmanaser III a asediat Damascul şi a înaintat pe coasta Mediteranei până la râul Dog în 841 î.Cr. Actul de supunere faţă de el şi darurile trimise de Tir şi Sidon sunt zugrăvite pe porţile de aramă din templul asirian de la Balawat (vezi ANEP, p. 356-357). Adad-nirari III a pretins că Tirul şi Sidonul îi erau cetăţi vasale în 803 î.Cr. (DOTT, p. 51). Hirammu din fir, Sibitti-bi’ili din Gubla (Byblos) au trimis tribut lui Tiglat-Pileser în timpul asedierii cetăţii Arpad (cca. 741 î.Cr.), cam în aceeaşi perioadă când i s-a supus şi Menahem, regele Israelului.

Câţiva ani mai târziu regele asirian l-a trimis pe împuternicitul său rab saqe (*RABŞACHE) pentru a lua tributul de la Metenna, domnitorul Tirului. Scrisorile adresate regelui asirian arată că Tirul şi Sidonul erau sub supravegherea directă a unui oficial asirian care trimitea în Asiria impozitele (tributul), plătite lunar în lemn şi bunuri, direct la Calah (Iraq 17, 1955, p. 126-154). În 734 î.Cr. Tiglat-Pileser a cucerit fortăreaţa Kashpuna, care apăra drumurile care duceau la Tir şi Sidon, care acum erau aliate pentru a se apăra.

Sargon a continuat să atace coasta Feniciei şi Sanherib (cca. 701 î.Cr.) a cucerit Usse, în apropiere de Tir, şi a dus prizonieri fenicieni la Ninive, pentru a construi palatul său nou (aşa cum se arată în basoreliefuri) şi la Opis, pentru a construi o flotă pentru a-l urmări pe rebelul *Merodach-Baladan de cealaltă parte a Golfului Persic. Totuşi, cetăţile mai mari şi-au menţinut independenţa până când Esar-Hadon a jefuit Sidonul şi i-a aşezat pe supravieţuitori într-un oraş nou numit „Cetatea cu ziduri a lui Esar-Hadon" şi în 15 sate învecinate. Alte oraşe au fost trecute sub stăpânirea lui Ba’ali din Tir, care era supus lui Esar-Hadon printr-un tratat. Acest tratat menţionează Arvad, Acre, Dor, Ghebal şi Mt. Libanului, cât şi comerţul regulat şi navigaţia maritimă. Totuşi, Ba’ali, instigat de Tirhaca al Egiptului, s-a răsculat. Tirul a fost asediat, iar Fenicia a fost transformată în provincie. Domnitorii cetăţilor, inclusiv Milki-asapa din Ghebal şi Matan-Ba’al din Arvad, au fost puşi „să poarte coşuri de corvoadă", adică, au fost forţaţi să lucreze la zidirea palatului nou al lui Esar-Hadon de la Calah, la fel cum a lucrat Manase în Babilon (2 Cronici 33:11).

Assurbanipal a continuat războiul împotriva Feniciei, l-a biruit pe Ba’ali într-un atac în 665 î.Cr., înainte de a avansa spre Egipt. Le-a luat pe fiicele lui Ba’ali ca şi concubine şi a primit de asemenea un tribut substanţial. În urma morţii lui Ba’ali, Azi-Ba’al a fost făcut rege şi Yakinlu a fost stabilit domnitor la Arvad.

O data cu declinul Asiriei cetăţile şi-au recâştigat independenţa şi au făcut comerţ cu porturi noi deschise în Egipt. Punii, care erau înrudiţi cu fenicienii, au întemeiat colonii în Algeria, Spania şi Maroc în secolele 7-5 î.Cr. şi printr-o victorie navală asupra etruscilor în 535 î.Cr. ei au închis bazinul de V al Mediteranei pentru comercianţii fenicieni.

În drum spre Egipt, Nebucadneţar II, regele Babilonului, a asediat Tirul timp de 13 ani, aproximativ în perioada 585-573 î.Cr. (Ezechiel 26:1-29:1 ş.urm.), şi cu toate că Ithobaal a fost dus prizonier la Babilon, Tirul şi-a menţinut oarecare autonomie, pe care a păstrat-o în tot timpul stăpânirii neo-babiloniene şi persane, făcând comerţ cu Egiptul (Ţefania 1:11) şi furnizând peşte şi alte bunuri pentru Ierusalim (Neemia 13:16), iar în schimb probabil că a primit lemn şi bunuri textile (Proverbe 31:24; *ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI).

Alexandru cel Mare a cucerit cetatea Tir construită pe o insulă, după ce a construit un drum artificial în mare. Măcelul şi distrugerile au fost mari, dar cetatea s-a refăcut şi, la fel ca şi Sidonul, a fost prosperă în perioada elenistă şi romană (de ex. Matei 15:21).

II. Religia

Religia idolatră a Feniciei a fost condamnată de Ilie (1 Împăraţi 18-19) şi de profeţii evrei de mai târziu (Isaia 65:11). Perioada de început, oglindită în textele de la Ras Shamra, indică o religie politeistă şi o mitologie naturală centrata în jurul lui Baal, numit şi Melek, „rege", zeul-soare Saps şi Reshep (Mikkal), o zeitate a lumii subpământene. Cultul fertilităţii a onorat pe Anat (Astartea) şi amestecul de idei semitice şi egiptene a avut ca rezultat cultul lui Adonis şi *Tamuz, în care Adonis este identificat cu Osiris. Alte zeităţi au fost Eshmun, zeul vindecării (gr. Asklepios), şi Melqart.

III. Arta

Tendinţele sincretiste ale religiilor feniciene pot fi observate în arta care conţine elemente semitice, egiptene şi huriene. Acest fapt se datorează localizării geografice, schimburilor materiale şi influenţelor care au rezultat din comerţ. Fenicienii au fost în principal comercianţi maritimi şi artişti. Ei au exportat materiale din mătase, in şi lână, vopsite, ţesute şi brodate, şi de aceea s-ar putea ca numele Fenicia să fie derivat de la termenul gr. phoinikoi, „oameni roşu-purpurii" (termenul acadian este kinahhi/kina’ain, adică, Canaan) (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI; POTT, p. 34); din pădurile lor nesfârşite din munţii Libanului ei au exportat lemn şi produse de lemn. Meşteşugarii au prelucrat piatra (de ex. sarcofagul lui Ahiram, cca. 900 î.Cr. - BASOR 134, 1954, p. 9; Syria; 11, 1930, p. 180 ş.urm.), *fildeşul şi *sticla; deşi evreii nu au acceptat imagini sau portrete umane (*ARTA), monede feniciene de argint şi de bronz sunt găsite în număr mare începând din secolul al 4-lea î.Cr. Cerinţele comerţului lor au dus la dezvoltarea *scrisului (aşa numitele alfabete feniciene, bybliene şi ugaritice), abacul pentru socotit şi cărţile de *papirus. Este regretabil că literatura feniciană, inclusiv mitologia lui Sanchuniathon din Byblos şi istoria lui Menander din Tir, s-a păstrat numai în câteva citate în scrierile autorilor de mai târziu, deoarece este probabil că o mare parte din cunoştinţele Orientului au ajuns în Grecia prin intermediul fenicienilor.

BIBLIOGRAFIE
D. B. Harden, The Phoenicians, 1962; S. Moscati, The World of the Phoenicians, 1968; D. R. Ap-Thomas, „The Phoenicians", în POTT, p. 259-286.

D.J.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: