fariseii
FARISEII.
I. Istoria lor
Lucrarea lui *Ezra a fost continuată de către cei care au
încercat să cunoască textul şi învăţătura Legii în cel mai mic detaliu -
cărturarii (scribii) din NT au fost urmaşii lor spirituali - şi de către cercul
mai larg al celor care au încercat să transpună în viaţă învăţăturile lor. În
prima parte a secolului al 2-lea î.Cr. vedem că sunt numiţi (hasidim),
adică, „cei care sunt loiali lui Dumnezeu" (*HASIDEENI).
Numele de „fariseu" apare pentru prima oară în perioada
primilor preoţi-regi Haşmonei. Grupul hasidimilor probabil că s-a
împărţit. Minoritatea, bazându-se pe lipsa de legitimitate a instituţiei
marilor preoţi şi pe abandonarea anumitor tradiţii, s-a retras din viaţa
publică, aşteptând o intervenţie escatologică a lui Dumnezeu. Majoritatea a
urmărit să obţină controlul asupra religiei statului. Interpretarea
tradiţională a numelui fariseilor ca şi „cei separaţi" este mult mai
probabilă decât porecla „persanii" sugerată de T. W. Manson. Concepţiile
lor cu privire la zeciuială (vezi mai jos) a făcut ca separarea de majoritate
să fie inevitabilă.
Sub conducerea lui Ioan Hyrcanus (134-104 î.Cr.) ei au
exercitat o mare influenţă şi s-au bucurat de sprijinul poporului (Josephus,
Ant. 13. 288-300), dar când ei s-au despărţit de el, Ioan Hyrcanus şi-a întors
privirile spre saduchei. Opoziţia fariseilor în timpul lui Alexandru Iannaeus
(103-76 î.Cr.) a mers până acolo încât ei au cerut ajutor de la regele Seleucid
Demetrius III. Iannaeus a biruit şi a răstignit vreo 800 dintre principalii
oponenţi (Josephus, Ant. 13. 380). Totuşi, pe patul de moarte a sfătuit-o pe
soţia sa, Alexandra Salome, care l-a succedat (76-67 î.Cr.), să pună guvernul
în mâinile fariseilor, care au deţinut o poziţie dominantă în Sinedriu începând
din această perioadă. Ei au suferit mult în timpul lui Antipater şi Irod
(Josephus, BJ 1. 647-655) şi este evident că au învăţat că ţelurile spirituale
nu pot fi atinse prin mijloace politice, deoarece după moartea lui Irod vedem
că unii dintre ei au solicitat instaurarea stăpânirii directe din partea Romei.
Din acelaşi motiv majoritatea fariseilor s-a opus revoltei împotriva Romei
(66-70 d.Cr). Din această cauză Vespasian i-a făcut favoruri lui Yohanan ben
Zakkai, unul dintre liderii fariseilor, şi i-a permis să înfiinţeze o şcoală
rabinică la Jamnia (Yavneh). Până în vremea aceasta controversele dintre
partida rigoristă a lui Şamai şi partida mai liberală a lui Hillel s-au
încheiat cu un compromis, saducehii au dispărut iar zeloţii au fost
discreditaţi - după înfrângerea lui Bar Kochba în anul 135 d.Cr. şi ei au
dispărut - aşa încât fariseii au rămas singurii lideri incontestabili ai evreilor.
Prin anul 200 d.Cr. iudaismul a devenit sinonim cu învăţătura fariseilor.
II. Relaţia cu alte partide
Fariseu au fost întotdeauna un grup minoritar. În timpul lui
Irod erau vreo 6.000 (Josephus, Ant., 17. 42). Tensiunea din relaţiile de mai
târziu dintre farisei şi oamenii de rând (am ha’ares), indicată de multe
pasaje talmudice din secolul al 2-lea d.Cr., arată că rigoarea cu care fariseii
interpretau Legea nu se bucura de apreciere. Scriitorii apocaliptici au avut
prea puţină influenţă, excepţie făcând zeloţii, iar interesul pe care l-au
suscitat ei a fost în special în rândurile proletariatului disperat. Saducheii
proveneau mai ales dintre proprietarii de pământ mai bogaţi; tradiţia talmudică
face distincţie clară între ei şi aliaţii lor, casa lui Boethus, clanul marilor
preoţi. În felul lor ei erau la fel de stricţi ca şi fariseii numai că ei
aplicau legile şi tradiţiile fără să ţină seamă de consecinţe - ei erau
suficient de bogaţi încât să le suporte. Fariseii aveau totdeauna în vedere
interesul public. Nu este o coincidenţă că Şamai, fariseul rigorist, provenea
dintr-o familie aristocratică bogată, în timp ce Hillel era un om din popor.
Atracţia principală exercitată de către farisei faţă de popor s-a datorat
faptului că ei proveneau mai ales din clasa meşteşugarilor mijlocii şi,
întrucât ei înţelegeau omul de rând, ei au încercat în mod sincer să facă Legea
suportabilă pentru popor.
Diferenţele subliniate de Josephus (BJ 2. 162-166) -
credinţa fariseilor în nemurirea sufletului, care avea să fie reîncarnat
(adică, avea să animeze un trup înviat), şi în soarta atotputernică (adică,
Dumnezeu), şi necredinţa saducheilor în acestea (cf. Matei 22:23; Faptele
Apostolilor 23:8) - erau de importanţă secundară. În mod fundamental saducheii
au considerat că închinarea la Templu era centrul şi scopul principal al Legii.
Fariseii puneau accentul pe împlinirea personală a tuturor aspectelor Legii ca
motiv al existenţei ei, iar închinarea la Templu era doar un aspect.
Diferenţele exterioare arătau atitudinile lor lăuntrice.
III. Învăţătura
De importanţă fundamentală pentru concepţia fariseilor
despre religie era credinţa că Exilul babilonian a fost cauzat de faptul că
Israel nu a respectat Tora (Legea lui Moise) şi că respectarea Legii era o
datorie individuală şi o datorie naţională. Dar Tora nu era numai „Legea"
ci şi „învăţătura", adică, ea consta nu numai din poruncile fixe ci şi din
adaptarea lor la condiţii schimbătoare şi de aici se putea deduce voia lui
Dumnezeu pentru situaţii care nu erau menţioate în mod special. Această
adaptare sau deducţie era sarcina celor care au studiat Tora în mod special,
iar o decizie luată de majoritate devenea obligatorie pentru toţi.
Una dintre primele sarcini ale cărturarilor a fost să
stabilească conţinutul Legii scrise (tora se-biktab). Ei au stabilit că
Legea conţinea 613 porunci, 248 pozitive şi 365 negative. Următorul pas a fost
să „facă un gard" în jurul lor, adică, să le interpreteze şi să le
completeze încât să nu existe posibilitatea încălcării lor accidentale sau din
ignoranţă. Cel mai cunoscut exemplu este cazul celor treizeci şi nouă de
activităţi interzise în Sabat. Odată ce acceptăm interdicţia literală de a
lucra în Sabat, nu există nimic nerezonabil sau ilogic cu privire la ele.
Poruncile au fost aplicate prin analogie la situaţii care nu erau abordate
direct în Tora. Toate aceste completări, împreună cu treizeci şi unu de
obiceiuri din „vremuri imemoriale" au format „legea orală" (tora
se-be-’al peh), a cărei dezvoltare plenară este mai târzie decât NT. Fiind
convinşi că ei aveau interpretarea corectă a Legii, fariseii au susţinut că
„tradiţia bătrânilor" (Marcu 7:3) venea de la Moise, de pe Sinai.
În afară de o insistenţă absolută pe unitatea şi sfinţenia
lui Dumnezeu, pe alegerea Israelului şi autoritatea absolută a Legii, accentul
religiei fariseilor a fost etic şi nu teologic. Condamnarea lor de către Domnul
(*FĂŢARNIC) trebuie interpretată în lumina faptului incontestabil că în ce
priveşte ţinuta etică, ei se ridicau mai presus de contemporanii lor. Accentul
deosebit pus de farisei pe zeciuială şi refuzul lor de a cumpăra mâncare sau de
a mânca în casele celor care nu erau farisei (ca nu cumva să nu se fi dat
zeciuială din mâncarea aceea, cum se întâmpla adesea), se datora unei poveri
foarte mari create de zeciuielile care erau suprapuse impozitelor percepute sub
conducerea hasmoniană irodiană sau romană. Fariseii considerau că zeciuiala
deplină era un semn al loialităţii faţă de Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
G. F. Moore, Judaism in the First Centuries of the Christian
Era, 3 vol., 1927, 1930; L. I. Finkelstein, The Pharisees, 1962; J. W.
Bowker, Jesus and the Pharisees, 1973: A. Finkel, The Pharisees and
the Teacher of Nazareth, 1974; J. Neusner, The Rabinic Traditions about
Pharisees before 70, 3 vol., 1971; idem, From Politics to Piety,
1973.
H.L.E
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu