familie



FAMILIE.

I. În Vechiul Testament

În VT nu există nici un cuvânt care să corespundă exact cu cuvântul modern „familie", alcătuită din tată, mamă şi copii. Cea mai bună aproximare este cuvântul bayit („casă”) care la început a însemnat un grup de oameni şi apoi, probabil, a ajuns să se refere la locuinţă (VA traduce cuvântul acesta „familie" în 1 Cronici 13:14; 2 Cronici 35:5, 12; Psalmul 68:6). În Biblie termenul a putut fi folosit nu numai pentru aceia care se adăposteau sub acelaşi acoperiş (Exod 12:4) ci şi pentru grupuri mai mari, cum este de exemplu „casa lui Israel" (Isaia 5:7), care a inclus toată naţiunea. Probabil că un echivalent mai apropiat cu termenul modern „familie" este expresia bet ‘ab, „casa tatălui". Cuvântul tradus cel mai adesea „familie" este mispaha care a avut mai curând sensul de „clan" decât cel de „familie" mai mică, cum este cazul cu cei 600 de oameni din familia lui Dan strânşi din două sate (Judecători 18:11).

Ne putem forma o idee despre relaţia dintre aceşti doi termeni din relatarea din Iosua 7:16-18, despre descoperirea lui Acan după încercarea nereuşită de a cuceri cetatea Ai. Căutarea a fost concentrată asupra „tribului" (sebet) lui Iuda, apoi asupra clanului (mispaha) lui Zerah şi, în fine, asupra „casei" (bayit) lui Zabdi. Faptul că Acan era căsătorit şi avea copii (7:24), dar cu toate acestea era considerat membru al casei (bayit) străbunicului său, Zabdi, arată sfera acestui termen. Ne putem imagina membrii unui trib ca şi un con, având la vârf pe strămoşul fondator şi la bază era generaţia care era atunci în viaţă. Termenul (sebet), „toiag", probabil că se referă toiagul strămoşului fondator, care simboliza autoritatea, se referă la întregul trib; mispaha se referă la o diviziune mai mică din con; iar termenul bayit putea fi folosit pentru o diviziune şi mai mică, deşi sensul depinde de context, deoarece se putea referi la tot tribul dacă era însoţit de numele strămoşului fondator. În cazul acesta termenul ar putea indica baza conului, adică, membrii grupului care sunt în viaţă, sau la întregul volum al conului, adică la toţi membrii, din trecut şi din prezent, vii şi morţi.

a. Alegerea soţilor

În alegerea soţilor erau excluse anumite rudenii apropiate, rudenii de sânge sau rudenii prin *căsătorie (Levitic 18:6-18; Deuteronom 27:20-23), dar în afara acestor interdicţii, era preferată căsătoria cu o rudenie mai îndepărtată, aşa cum se arată în căsătoria dintre Isaac şi Rebeca (Geneza 24:4), cea dintre Iacov şi Rahela şi Lea (Geneza 28:2; 29:19) şi în dorinţa lui Manoah cu privire la Samson (Judecători 14:3). Pe de altă parte, au avut loc şi căsătorii cu străini: hitiţi (Geneza 26:34), egipteni (Geneza 41:45), madianiţi (Exod 2:21), moabiţi (Rut 1:4), sidonieni (1 Împăraţi 16:31) şi alţii. Un caz special de stabilire a soţului este întâlnit în legea leviratului, potrivit căreia dacă un bărbat murea fără să aibă copii, fratele următor era obligat să se căsătorească cu văduva şi să dea naştere la copii, pentru a perpetua numele mortului.

b. Metode de obţinere a soţiei

În majoritatea cazurilor alegerea soţului sau soţiei şi celelalte aranjamente pentru căsătorie erau făcute de părinţi, aşa cum se arată în faptul că deşi Samson era îndrăgostit de o femeie din Timna, el a apelat la părinţii săi pentru a face aranjamentele. Metoda obişnuită de obţinere a soţiei era prin cumpărare, deşi acesta nu este un termen complet satisfăcător, întrucât „preţul pentru mireasă" (mohar; Geneza 34:12; Exod 22:16; 1 Samuel 18:25), deşi era o plată făcută de mire către tatăl miresei, era mai mult o compensaţie pentru familie, având în vedere pierderea unui membru valoros, şi nu doar cumpărarea unei o persoane cu bani. În loc să plătească bani, soţul putea sluji, cum a făcut Iacov, care a slujit 14 ani lui Laban pentru Rahela şi Lea, dar acest obicei nu a fost un lucru obişnuit în perioada monarhiei. Metode neobişnuite de obţinere a soţiei, în care nu participau părinţii, includ capturarea în război (Deuteronom 21:10-14), în timpul unei incursiuni (Judecători 21), sau seducerea, şi în acest caz seducătorul era obligat să ia în căsătorie pe fecioara violată (Exod 22:16; cf. Geneza 34:1-4).

c. Reşedinţa

Căsătoria israelită era patrilocală: femeia părăsea casa tatălui ei şi mergea să locuiască cu soţul ei. În vremurile patriarhale probabil că aceasta însemna să trăiască în acelaşi grup, bayit sau mispaha cu tatăl şi fraţii soţului, dar în vremea monarhiei fiul care se căsătorea îşi părăsea probabil casa părintească pentru a întemeia propria sa casă (bayit), cum sugerează dimensiunile mici ale multor case particulare descoperite în cursul excavaţiilor. Sunt citate uneori trei cazuri ca şi dovadă a reşedinţei matrilocale: Iacov, Ghedeon (Judecători 8:31; 9:1-2) şi Samson, dar asemenea interpretări nu sunt necesare. Iacov a locuit în „casa" lui Laban numai câtă vreme a lucrat pentru soţiile sale, iar ceea ce a atras supărarea lui Laban, a fost atrasă mai curând de felul în care a plecat Iacov decât de plecarea sa în sine (Geneza 31:26-28). Ghedeon nu a locuit la femeia în discuţie şi ea nu a fost decât o concubină. Acelaşi lucru este adevărat în cazul lui Samson şi al femeii din Timna, pe care a vizitat-o doar, dar la care nu a locuit de fapt.

d. Numărul soţiilor

Deşi se pare că la creaţie a fost avută în vedere monogamia, în vremea epocii patriarhale este întâlnită poligamia (nu poliandria). La început Avraam a avut o singură soţie, Sara, dar când ea s-a dovedit stearpă, el a urmat obiceiul vremii, de a avea copii de la slujitoarea ei, Agar (Geneza 16:1-2), şi el a luat-o de soţie pe Chetura după moartea Sarei (Geneza 25:1). În generaţiile care au urmat au fost luate mai multe soţii, Iacov având două soţii şi două ţiitoare. Este evident că legea mozaică presupunea că bărbaţii pot avea două soţii (Deuteronom 21:15), iar în vremea Judecătorilor şi a monarhiei au existat tot mai puţine restricţii şi numai factorul economic a impus o limită. Faptul că nu acesta a fost planul lui Dumnezeu este arătat de modul în care profeţii au prezentat pe Israel ca singura mireasă a lui Dumnezeu Os. 50:1; 54:6-7; 62:4-5; Ieremia 2:2; Ezechiel 16; Osea 2:4 ş.urm.). În afară de două soţii şi de slujitoarele soţiilor, cei care işi puteau permite aveau *concubine şi copiii născuţi de acestea puteau dobândi o poziţie egală cu fiii adevăraţi, dacă tatăl dorea aceasta.

e. Soţ şi soţie

În afară de termenii ‘is şi ‘issa, „bărbat" şi „femeie", care erau folosiţi şi pentru „soţ" şi „soţie", soţul era ba’al, „stâpânul" şi ’adon, „domnul" soţiei, termeni care ilustrează poziţia legală şi practică a celor doi soţi. Până la căsătorie *femeia era supusă tatălui ei, iar după căsătorie era supusă soţului şi ea era un bun de preţ pentru amândoi. Soţul putea să divorţeze de soţia sa, dar probabil că soţia nu putea divorţa de el; ea nu moştenea proprietatea soţului, ci aceasta era moştenită de fii lui; de asemenea, soţiei i se putea cere să trăiască în armonie cu celelalte soţii. Pe de altă parte, existau multe diferenţe potrivit cu personalitatea şi tăria caracterului, iar unele femei au ajuns să ocupe poziţii proeminente, cum ne arată cazul lui Debora (Judecători 4-5), Atalia (2 Împăraţi 11), Hulda (2 Împăraţi 22:14 ş.urm.) şi Estera. Îndatoririle soţiei includeau în primul rând naşterea de copii şi creşterea lor, cât şi îndatoririle casnice cum este gătitul, pe lângă îndatorirea de a-l ajuta pe soţul ei la munca de pe câmp când avea prilejul. Fidelitatea era importantă pentru ambii soţi şi în lege era o prevedere strictă pentru pedepsirea adulterului. Cea mai importantă funcţie a soţiei era naşterea de copii iar *sterilitatea era o sursă de ruşine.

f. Părinţi şi copii

Cei patru termeni: „tată" (’ab), „mamă" (’em), „fiu" (ben) şi „fiică" (bat), au cuvinte înrudite în majoritatea limbilor semitice şi erau folosite atât de frecvent în vremurile VT încât declinarea lor gramaticală este neregulată. Cea mai mare dorinţă a unui soţ şi a unei soţii era să aibă mulţi copii (Psalmul 127:3-5), dar mai ales fii, aşa cum se arată clar în istoria lui Avraam şi a relaţiilor sale cu Dumnezeu, de la care veneau copiii. Fiul cel mai mare ocupa o poziţie specială şi la moartea tatălui său el moştenea o parte dublă şi devenea capul familiei. Uneori, însă, tatăl putea arăta o favoare specială fiului cel mai tânăr, cum a făcut Iacov cu Iosif şi apoi cu Beniamin. O fiică nu putea primi o moştenire de la tatăl ei decât dacă nu erau fii (vezi totuşi Iov. 42:13-15; vezi şi *MOŞTENIRE).

În Mesopotamia antică, după cum este atestat în special în documentele de la Nuzi, a existat obiceiul ca familiile fără copii să adopte un fiu (*NUZI, *EPOCA PATRIARHALĂ) şi potrivit acestui obicei *Avraam a evaluat posibilitatea de a-l face moştenitor pe unul dintre slujitorii săi (Geneza 15:3). Totuşi, în VT nu există nici o lege specială cu privire la problema *adoptării. Cazurile relatate fie că se petrec într-o ţară străină (cum este cazul citat mai sus, adoptarea lui Moise de către fiica lui Faraon (Exod 2:10) şi adoptarea Esterei de către Mardoheu (Estera 2:7,15)), fie că nu sunt cazuri de adoptare deplină, cum este cazul copiilor adoptaţi care erau descendenţi din cei care adoptau, cum este cazul adoptării fiilor lui Iosif de către Iacov (Geneza 48:5, 12) şi adoptarea de către Naomi a copilului lui Rut (Rut 4:16-17). Când copiii erau mici ei erau îngrijiri de mama lor, dar pe măsură ce băieţii creşteau ei învăţau să-şi ajute tatăl la lucru aşa încât, în general, tatăl coordona *educaţia fiilor, iar mama pe cea a fiicelor. Faptul că pentru copii mama era la fel de preţuită ca şi tatăl este arătat de porunca a cincea (Exod 20:12).

g. Alte rudenii

Termenii „frate" (’ah) şi „soră" (’ahot) puteau fi folosiţi nu numai pentru copiii născuţi din aceiaşi părinţi ci şi pentru fraţii vitregi, fie de mamă, fie de tată, şi restricţiile cu privire la relaţiile sexuale între fraţi se aplică şi la aceştia (Levitic 18:9,11; Deuteronom 27:22). Unchii şi mătuşile aveau adesea un rol important pentru copii, în special fratele mamei, pentru băieţi, şi sora tatălui, pentru fete. Aceste rudenii sunt numite cu combinaţii potrivite de termeni cum sunt ‘ahot-’ab, „sora tatălui", dar uneori sunt descrise cu cuvintele dod, „unchi" şi doda, „mătuşă". O femeie putea numi pe tatăl şi mama soţului ham (de ex. Geneza 38:13, 25; 1 Samuel 4:19,21) şi hamot (de ex. Rut. 1:14); se poate ca hoten (de ex. Exod 3:1; 4:18) şi hotenet (Deuteronom 27:23) să fie termenii corespunzători folosiţi de bărbat pentru mama şi tatăl soţiei, deşi lucrul acesta este incert datorită contextului limitat în care apar aceşti

h. Solidaritatea rudeniilor

Doi factori principali determinau solidaritatea în vremurile patriarhale, descendenţa comună (persoane înrudite prin legături de sânge) şi locuinţa comună, cât şi obligaţiile potrivit cu obiceiurile şi cu legea. Deşi după aşezarea în ţară tendinţa familiilor de a se diviza au slăbit aceste legături, ele au continuat să fie importante în tot timpul VT. Comunitatea de interese a membrilor unei familii, a unui clan sau a unui trib a fost de asemenea o sursă de unitate în cadrul acestor grupuri, sub conducerea căpeteniilor lor. Unul dintre rezultatele acestei unităţi a fost dreptul fiecărui membru al grupului de a fi protejat de acel grup cât şi obligaţiile grupului de a asigura anumite servicii. Un loc important îl ocupa obligaţia de go’el, care se putea extinde de la luarea în căsătorie a văduvei unei rudenii (Rut 2:20; 3:12; 4) la răscumpărarea unei rudenii din sclavia în care s-a vândut ca să plătească o datorie (vezi de asemenea *RĂZBUNĂTORUL SÂNGELUI).

BIBLIOGRAFIE
R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 19-55, 520-523; E. A. Speiser, „The Wife-Sister Motif in the Patriarchal Narratives", în A. Altmann (ed.), Biblical and Other Studies, 1963, p. 15-28.

T.C.M.

II. În Noul Testament

Familia (gr. patria) este menţionată ca atare numai de trei ori, deşi ideea înrudită de „casă" sau „cei din casa cuiva" (gr. oikos, oikia) este întâlnită mai frecvent. Termenul patria („descendenţă", LSJ) indică originea istorică a unei familii, adică, „patriarhul" ei, şi nu conducătorul actual. O familie poate fi un trib sau chiar o naţiune. În Faptele Apostolilor 3:25 promisiunea dată lui Avraam este citată în forma: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa (patriai) ta". În LXX găsim „triburi" (phylai) în promisiunea originală (Geneza 12:3) şi „naţiuni" (ethne) când promisiunea este reamintită în Geneza 18:18 şi 22:18. Iosif era „din casa şi din seminţia (patria) lui David" (Luca 4:2), o expresie în care punctul principal este patronimicul. Aşa cum arată versetul acesta, „casă" (oikos) poate fi folosit în acelaşi sens (vezi Luca 1:27); vezi de asemenea „casa lui Israel" (Matei 10:6; 15:24; Faptele apostolilor 2:36; 7:42, etc.), „casa lui Iacov" (Luca 1:33).

Proeminenţa paternităţii poate fi văzută clar şi în al treilea text în care apare cuvântul patria, Efeseni 3:14-15: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ". Aceasta înseamnă că aşa cum fiecare patria subînţelege un pater („tată"), la originea tuturor stă paternitatea universală a lui Dumnezeu din care este derivată toată ordinea relaţiilor. În altă parte întâlnim conceptul mai limitat de paternitate a lui Dumnezeu, în raport cu familia credincioşilor.

În cazurile în care expresia „cei din casa lui..." nu este sinonimă cu „familia" ea indică o unitate socială întâlnită pretutindeni în secolul 1 d.Cr. în societatea romană şi elenistică, precum şi în cea iudaică. Expresia nu se referea doar la domnul (gr. kyrios), stăpânul (gr. despotes) sau paterfamilias, soţia, copiii şi sclavii lui, ci şi diferiţi dependenţi cum sunt slujitori, angajaţi şi chiar „clienţi" (de ex. liberţi sau prieteni) care se ataşau de bună voie de o familie datorită beneficiilor reciproce (*CASA CEZARULUI). Evangheliile sunt pline de aluzii la familie şi la caracterul ei (de ex. Matei 21:33 ş.urm.). Familia era un factor important pentru creşterea şi stabilitatea bisericii. La evrei familia era cadrul în care se desfăşurau exerciţii religioase cum sunt Paştele, masa sacră săptămânală, rugăciunile şi învăţăturile religioase (*EDUCAŢIE). Luca ne spune că „frângerea pâinii" avea loc în biserica din Ierusalim „în case" (Faptele Apostolilor 2:46). Expresia kat’ oikon apare în papirusuri în contrast cu expresia „în mod individual" (kata prosopon - vezi MM).

În cetăţile din perioada elenistică rolul familiei în înfiinţarea bisericilor nu a fost mai puţin important. Prima intrare a Neamurilor în biserică a fost aceea a familiei lui Corneliu din Cezarea, care cuprindea slujitorii, o ordonanţă, rudenii şi prieteni apropiaţi (Faptele Apostolilor 10:7, 24). Când Pavel a trecut în Europa, biserica a fost înfiinţată la Filipi odată cu botezul familiei Lidiei şi a familiei temnicerului (Faptele Apostolilor 16:15, 31-34). La Corint „primul rod al Ahaiei" a fost familia lui Ştefana (1 Corinteni 16:15), care, probabil împreună cu familia lui Crisp, fruntaşul sinagogii, şi familia ospitalierului Gaius (Faptele Apostolilor 18:8; 1 Corinteni 1:14-16; Romani 16:23), au fost botezaţi de însuşi Pavel. Alte familii creştine menţionate pe nume sunt Priscila şi Acuila (în Efes, 1 Corinteni 16:19; şi poate Roma, Romani 16:5), Onisifor (în Efes, 2 Timotei 1:16; 4:19), Filimon (în Colose, Filimon 1-2), Nimfa (în Laodicea, Coloseni 4:15), Asincritus şi Filologus (la Roma (?), Romani 16:14-15).

Se pare că în Ierusalim bisericile din case primeau învăţătura pe familii (Faptele Apostolilor 5:42) şi acesta era şi obiceiul lui Pavel, aşa cum i-a învăţat pe presbiterii din Efes (Faptele Apostolilor 20:20). Exista o cateheză regulată care prezenta îndatoririle reciproce ale membrilor unei familii creştine: soţi şi soţi, copii şi părinţi, slujitori şi stăpâni. Vezi Coloseni 3:18-4:1; Efeseni 5:22-6:9; 1 Petru 2:18-3:7.

Se face referire şi la biserica din casa lui Priscila şi Acuila (Romani 16:5 şi 1 Corinteni 16:19), din casa lui Nimfa (Coloseni 4:15) şi a lui Filimon (sau în a lui Arhip?) (Filimon 2). Aceasta înseamnă fie că acea casă era considerată ca o *biserică în sine, fie că biserica dintr-o anumită localitate se întrunea în casa cuiva. Când ni se spune că Gaius era gazda „întregii biserici" (Romani 16:23), probabil că este subînţeleasă existenţa la Corint a altor biserici în familie, sugerând că în anumite ocazii, cum este Cina Domnului (1 Corinteni 11:18-22) se întruneau toţi „ca biserică". Totuşi, nu este lipsit de importanţă să observăm că în anumite situaţii atât botezul cât şi Cina Domnului aveau loc într-o familie, fără să menţionăm învăţătura dată soţiei şi copiilor (1 Corinteni 14:35; Efeseni 6:4) şi că supraveghetorii (episcopii) şi diaconii bisericii erau aleşi din rândul capilor de familie (1 Timotei 3:2-7, 12).

Nu este surprinzător ca însăşi biserica să fie privită ca şi familia lui Dumnezeu (Efeseni 2:19, unde imaginea este combinată cu cea a unei ţări sfinte) sau ca familia credincioşilor (Galateni 6:10). Descrierea credincioşilor ca şi fii adoptaţi (Romani 8:15-17) sau ca slujitori şi ispravnici (1 Petru 4:10) subînţelege această imagine. Pavel se consideră pe sine un slujitor al lui Isus Cristos, un ispravnic chemat să îndeplinească o anumită slujbă (Romani 1:1; 1 Corinteni 4:1:9:17). Într-o imagine înrudită, scriitorul Epistolei către evrei îl descrie pe Moise ca şi căpetenia ispravnicilor în casa lui Dumnezeu, prevestind pe Cristos ca Fiu şi Moştenitor (cf. Galateni 3:23-4:7) al casei lui Dumnezeu; şi „casa Lui suntem noi, spune scriitorul, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm" (Evrei 3:1-6).

BIBLIOGRAFIE
G. Schrenk, TDNT 5, p. 119-134, 1015-1019; E. G. Selwyn, 1 Peter, 1946, Eseul II, p. 363; E. A. Judge, The Social Pattern of Christian Groups in the First Century, 1960.

D.W.B.R.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: