excomunicare



EXCOMUNICARE. Matei 18:15-18; 1 Corinteni 5; 2 Corinteni 2:5-11; Tit 3:10. Excluderea unui membru al bisericii datorită unei abateri grave (sau a unei abateri mai mici agravată prin încăpăţânare). Este ultimul pas în aspectul negativ al disciplinării normale - există de asemenea *Anatema şi predarea în mâna lui *Satan. Când disciplinarea educativă (disciplina) nu reuşeşte să prevină abaterile, este folosită disciplinarea represivă, pentru a îndepărta aceste abateri. Gradus admonitionis care duce până la excomunicare reprezintă o formă de mustrare particulară (aplicabilă la toţi, Levitic 19:17), iar dacă aceasta se dovedeşte ineficientă, biserica trebuie să recurgă la mustrarea în faţa mai multor martori; şi în final, cel care s-a abătut trebuie să fie mustrat de biserică, şi anume, prin reprezentanţii aleşi în acest scop, după modelul evreiesc. Apostolul pune această responsabilitate pe umerii bisericii locale (1 Corinteni 5:4-13). Dacă cel care a păcătuit nu arată semne de pocăinţă, el trebuie să ne excomunicat. „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş" (Matei 18:17).

Unii critici (de ex. Bultmann, T. W. Manson) susţin că acest procedeu „cvasilegal" este o elaborare ulterioară a bisericii, bazată pe surse rabinice. Dar în cazul acesta este greu să înţelegem de ce i-a mustrat atât de aspru Pavel pe corinteni pentru că au neglijat-o. De asemenea, condamnarea învăţăturilor rabinice de către Domnul nostru trebuie să fi fost proaspătă în amintirea lor (Matei 23:13 ş.urm.). S-a afirmat că sensul înjositor al expresiei „păgân şi vameş" arată o origine iudeo-creştină, cca. 50 d.Cr. Această afirmaţie este, în cel mai bun caz, îndoielnică. În ultimă analiză este o problemă legată de „validitatea istorică a scrierii Evangheliei şi a originii creştinismului, iar această problemă este imposibil de ignorat" (W. Manson, Jesus the Messiah, 1952, p. 26). Gândirea Bisericii primare a fost gândirea Domnului.

Greşelile publice cunoscute trebuie să fie mustrate în public (1 Timotei 5:20; Galateni 2:11,14). Abaterile foarte grave atrag o excomunicare imediată (1 Corinteni 5:3). De asemenea, este demn de remarcat că excomunicarea, oricât de mult ar fi aplicată, nu va produce o biserică perfectă, deoarece trebuie să ignore păcatele ascunse şi ipocrizia. De asemenea, uleiul îngăduinţei trebuie amestecat cu oţetul severităţii: „Noi socotim că este potrivit cu doctrina sănătoasă... să ne ţinem în frâu viaţa şi opinia, aşa încât să suportăm pe câini în biserică, de dragul păcii bisericii, iar când pacea bisericii este asigurată, să nu dăm câinilor lucrurile sfinte... astfel ca să nu fim nepăsători în numele răbdării, nici să nu fim cruzi, sub pretextul zelului" (Augustin, Short Treatises, 1884, p. 43.).

Scopul excomunicării este, în primul rând, promovarea gloriei lui Dumnezeu, ca Numele Lui să nu fie hulit datorită răului vădit din Biserică; în al doilea rând, scopul este prevenirea întinderii răului la ceilalţi membri (1 Corinteni 5:6), iar în al treilea rând, ca să-l determine pe cel care a păcătuit să se pocăiască. Acest ultim scop este considerat izbăvitor (Calvin, Institutes 4.12. 5).

Excomunicarea presupune întreruperea relaţiilor normale cu cel care a păcătuit, deşi nu încetăm să ne rugăm pentru pocăinţa lui; şi deşi cel excomunicat nu poate avea parte de beneficiile sacramentelor, el va fi îndemnat să asiste la propovăduirea Cuvântului.

R.N.C.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: